|
 GESTUALITATE
...poate visa īn nuanţe de alb şi negru
viaţa rostită prin jocul acestor culori
cu sensuri inactuale, dinamică ek-statică
a ritmului sculptat īn gesturi mute
ifluu gestează scena trecătoare,
sur-prins o imitaţie-n mişcare
un mim fără de chip care imită
tăcerea care tace-n fiecare
DECLIN PERVERS
 Motto:
"Viata-i speranta, moartea-i uitare..."
undeva,
acum,
in lume,
se va fi nascut
un suflet
viu,
o prima lacrima,
un zambet asteptat
ii inalta cortina
dintai,
pe-o ulita
fara de lumina,
insotit
de-o credinta funesta
ca un ritual
imi rastignesc
unul cate unul
gandurile
intr-o poarta
de cimitir
credinte demult apuse,
cruci simple
ce-au uitat
sa poarte vreun nume,
incert
imi alunec uitarea,
in robie...
undeva,
acum,
in mine
se va fi stins
un licar,
o bruma
de soare divin
ce-n lacrima precede
o soarta prin zile
cu ceata...verde
NEDORMIRE IV
Motto: "Orice efort al nostru este o călătorie īn
necunoscut, hrănită de speranţa intermitentă de a găsi un loc unde să te
poţi odihni." (Nietzsche)
M-a izbit melancolic o lumină roşiatică
pe cīnd stăteam īntins adulmecīnd
fără de voinţă iarba ploilor binefăcătoare
dintr-ale plăcerilor lumii noi,
mi-ar fi crescut flori de colţ din oase
de n-aş fi vrut să umblu cuprins īncă o dată
de spaimele nerostirilor aruncate de voi
pe mormīntul meu, umbrindu-mi visul de-o eternitate,
sunt condamnat să fug, să-mi caut alte ceruri
mai īnalte,
să uit de utopii terestre,
cu cearcănele-n gură izbesc difuz principiile
subjugărilor decente
precum un orb s-ajung să-l văd pe Dumnezeu;
au īnceput să-mi tremure primăverile
prefăcute-n tomnatice păşuni arse:
unde să-mi sap un loc numai al meu,
un loc al nimănui, nimănui, niciunde
AUTOPORTRET ĪN ALB ŞI NEGRU
Mi-au aruncat zeii lumina
īntr-o zi de şapte şapte
cercul perfect, īn care zarurile
se rostogolesc căutīndu-şi centrul
mereu mereu la nesfīrşit,
astfel am īnceput să vīslesc spiralat
īntre un adevăr de negăsit şi-o
minciună transformată-n principiu legămīnt,
īn fiecare zi lacrimi neştiute de nimeni,
incolore, īmi sapă īndoieli
pe care le culeg precum
un mănunchi de spice nedorite
le arunc nepăsător īntr-o vază īncarcerată,
o īnchisoare ce-şi deschide porţile
doar noaptea,
acolo zac degerănd cu greu iluziile
colorate de peste zi, pe care
le uită pasageri clandestini prin vitrine,
la vedere,
īntre două tigări şi-o cafea cenuşie,
mă surprind rotocoale de fum albastru,
īncerc să nu mă supun fanteziei de-a mă dizolva
īmpăcat īn mersul firesc al cotidianităţii,
pe drumuri de munte, colţuroase strig
după adevărul Meu,
sondez īn alb şi negru marea-mi trecere
precum zeii mă joc la ruletă,
pariind pe celălalt, īntotdeauna pe celălalt
pe cel ce-am fost
şapte din şapte, īn jocul perfect,
o virtuală combinaţie a impasului...
Pavel
Farcau
|
