Uneori

 

Uneori mă simt precum copacii
Doborât la pământ, prea bătrân,
Uscându-mi trupul de sevă,
De frunze uscându-mă-n vânt.

„Rareori poezia are o voce mai grea
Decât atunci când o rosteşti cătând către ea
Vocea ei, vocea ta.”

Merg ca pe-un fluture sfânt,
Pe polenul aripilor sale – ţărână,
Şi mă simt prea îngust şi prea strâmt
Ca o clipă ce-ar vrea să rămână.
 

                              Despre

 

Tot urcă şi tot coboară,
Totodată şi nicicum,
Dincolo de orice poartă,
Dincolo de orice drum.

Totu’i viu şi totul moare
Renăscând uşor, mai greu
Când spre viaţă, când spre moarte
Tot unul, dar alt mereu.

Lumea-ntreabă, lume-ascultă
Tot aşa şi nicidecum,
Te-nspăimântă negrăită
Veşnicia sa din scrum.

Doar povăţul umblă’n şoaptă
Din bătrâni, către bătrâni,
Luminând când se înnoaptă
Chipul său, surprins în drum.
 

                                  Totul este ritual

 

Totul este ritual.
Noi nu suntem ritual.
Noi nu vrem să fim ritual.
Cine ne-o fi dat încăpăţânarea asta?

Este ridicol cât de mult ne clădim prin cuvinte
Fără să le simţim,
Parcă am păşi pe goluri
Fără interior.

Ne aruncăm, ne aruncăm cu toată setea
Către imagini şi culoare,
Fără să ştim a ce ne doare
Când cădem, nevinovata cădere pătând-o
Cu alungarea noastră din ceruri.

Pate, Ispate, Stane păţitul
Nu ne-oi învăţa tu oare bunătatea
Cea fără sfârşituri, dreapta, cinstita credinţă
A bunei cuvinţe?

Că eu văd că neînceputul meu s-a început,
Că lâna ce nu vroiam s-o torc este toarsă,
Că moara ce-am lăsat-o pe loc
Este luată pe ape şi ruptă de casă…

Şi atunci mă întorc către tine
Şi-ţi strig –
„Sărut’ mâna, părinte,
Haidem la sfintele taine
Să le-ascundem, să le-o luăm înainte.”

Tată, Tată ce-mi eşti,
Lasă-Ţi mâna pe umerii mei
Ca să o simt cum mă strânge din lucruri
Fără cuvânt.
 

                                    Zori de ziuă

 

I.  La ivirea zorilor,
Cântatul cocoşului,
Împupitul florilor,
Dar al trandafirului,
Alt, Doamne, spre Soare
Vine de-a-n călare,
Cum îi şade bine
Celui dinspre sine,
Ţie să-ţi închine
Trupul său cu lutul
Multul şi prea slutul,
Gândul său cu saltul
Puţinul, înaltul …
Şi-l privesc în vale
Cum coboară-n cale,
Cu trei frâie-n mână
Vine de-mi cunună
Trupul viu cu gândul,
Sâmburul cu sâmbur.

II.  Când Soarele-o apune în cunună
Şi-apoi din Lună răsări-va de trei ori,
Când noaptea fii-va Mumă grea, Bătrână,
Neîntrupare – ţipăt fără flori,
Voi coborî din umbră către Zori
De le-oi ruga încet ca să rămână
Atât, să-mi strâng iubirea într-o mână
Şi-apoi s-o drămui, taină tuturor,
Ferită sub o piatră, la izvor
De-al nopţii cântec, fără zbor.
Şi-o fi o noapte neîntinată
Şi liniştea ce-am vrut-o uneori,
Asemeni pasului ce nu se-arată,
Ascuns în şoapte, ce-mi răsare-n zori
Tăcând tăcerea tuturor.
Spirală, drum neîncetat
Ce fii-va-acum de m-ai chemat,
De te-am urmat
Fără de dor, fără de leac?
 

                                         Despre-o culoare
 

Împrăştie-mă în mii de culori
Şi’n mii de culori voi fi lângă tine,
Voi creşte spre tine, Îngerul meu
Cu sabia’n suflet, cu fulgerul sine
Voi fi paznicul tău.

Mânzul devenit armăsar de flăcări prin coamă spre stele
Şi-o scutura nările, suflând spre trupul ce soare’ncolţeşte
Şi suliţa’n sine din osul ce creşte
Va desprinde din şa pe cel ce’l izbeşte
Cu dragostea sa.

Cu Luna şi stele-alai spre Soarele mire ce’o vrea de cunună
Şi îngerii toţi strângând sămânţă’ntr-o mână,
Cu toiagul săpând, semând îi vei pune’n sufletul meu
Să’i păzească de clipa ce’atârnă.

Împrăştie’mă dară în mii de culori
Şi’n mii de culori va fi sufletul tău
Cu sabia’n sine, paznicul meu de iubire
În moarte şi viaţă, la bine şi rău.
 

                                        Despre limite

Astfel, când uitând a întoarce ceasul pentru a ne trezi dimineţile vieţii,
Uităm timpul în loc, privind amintirile asemeni unui prezent continuu,
Topindu-ne-n ele, şi prin aceasta destituind clipa,
Şi destituindu-ne însăşi fiinţa, fiinţarea în clipă odată cu ea,
Tristeţea este ceea ce ne dă senzaţia realităţii
Atunci când toate celelalte lucruri eşuează în aceasta…
Ceea ce desigur nu este o scuză a ei,
Căci dacă toate cele ce se imaginează
Recurg la ea pentru a ne da senzaţia unui plin când locul este gol,
Atunci acestea nu oferă decât o şubredă consolare imaginaţiei,
Destituind-o.
Iar dacă ea, tristeţea rămâne ultima noastră scăpare din iluzie,
Ultima cale de-ntoarcere către,
Atunci, întrucâtva înseamnă o reînnoire a răstignirii acest către,
Când tot ce am avut s-a pierdut, destrămându-se clipă de clipă.

Dar tristeţea mi-este în cele din urmă adevăratul prieten,
Când noaptea mi se-aşterne în cale şi-n sufletul urmele tălpilor sale,
De întristez atunci ultimile pâlpâiri de imaginaţie
Asemeni făcliei ce strâng încet între degete cu senzaţia unui lucru finit
Lăsând fumul şi mirosul de ceară să treacă o clipă printre-aduceri aminte,
Dorind o clipă să nu moară încă totul înainte-mi …

Toate acestea par a fi doar o simplă dorinţă de evadare din cotidianul absent,
Absent asemeni oricărei fiinţe obişnuită prea mult ea însăşi a fi,
Uitând să devină, pierzând din credinţă,
Rătăcind scopul, dacă acesta exista cumva,
Nedorind decât acea libertate a clipei în care
Nu există decât pierduta uitare…

Deprins a te pierde, pierzi mult mai mult decât ţi-ai dori,
Dar te linişteşti cu gândul că aceasta-ai dorit, întrucâtva.
Ciudată consolare când umbra ta sub soare caută adânca-i nemişcare
Ca să renască-n ea, aşişderea cu sinele pătruns de nemurire,
Asemenea cu mine, ţărmuire…

29 August

Cel mort gusta dupa cel viu
Cei vii praznuiesc cu cei morti,
Umbrele-si saruta lumina ce vine
Dincolo de viata si moarte, in tine.

M-as intinde pe-o coasta in parte
Sa-mi deznod din visele moarte
Cuvintele Tale, impletiri de petale,
Navod pentru astre cazute in noapte.

Sa-mi hranesc trupul cu soare
Vanator in toate cel
Sa-i port pielea in spinare
Trofeul iubirii sale.

Poate-atunci in luminare
Lepada-voi la picioare
Cenusa ce se cuvine
Celui mort de dupa mine.


Despre durere

Tacerea-i durere, pacatul durere
O panza rupta, mucezita, carpita pe-alocuri
Ce-acopera totul, lumina lasand-o sa treaca in smocuri
S-o patrunda, tesatura sa-i tina aburii ei albastrui de rasina...

Si-i durere, un cheag de durere,
De ceara topita si arsa de vreme,
Iar lumina nu vine sa planga de mila
Lumanarii ce i-a stat radacina.

E in mine noaptea si canta...
Las-o sa cante, sa se framante, sa stie si ea durerea.


A venit toamna...

A venit toamna...
Din fiecare frunza se scutura un izvor de lumina -
Peste noaptea ochilor mei or sa vina
Amintiri, straluciri, din freamatul lor odihnindu-l putin
In causul palmelor cuprinzandu-mi sufletul cat nu pot sa-l mai tin...
Sa nu plece ii spun si il strang sarutandu-l pe pene.
Dar penele-i cad izvor de lumina
Aschii din sinele incercand sa devina
Scanteie divina.

In raze rasfranta, flacara ce incerca sa le tina
Se stinge in trup, se aprinde in sine lumina.


Kalinypa (Visand la Kalinypa)

Va vedeam cuprinsi de lumina pe o plaja de suflete plina
De-am pasit printre voi, de eram printre voi...
Si-atunci te-am zarit zambind intr-un varf de lacrima stralucind
Palat de clestar, cu turnuri de-argint si ziduri vazduh necuprins
Despartind bogatii ce nu stiu sa-aprind in cuvinte ce trupul isi sting,
Asteptand catre ultima treapta, decembrie, zavorata de-o cheie de aur si-o soapta
Cu umar de fata ce iubitul si-asteapta, adormita fiind la fereastra deschisa,
Catre visul ce-l poarta aripa-i tresarind, tematoare zambind
Albastrului neintins, suras dragostos de copil norii mei risipind,
Zambind.

Totem

A rasarit soarele,
Scoica din panza de ceara s-a dezvelit iara -
Rasucind stralucire, un mar se desprinde de mine
Si-ncepe a fi fara mine, cu mine,
Cum scoica ecou este soarelui - sine.

Flacari se ridica din frunze acolo unde marul cazu.
Fosnesc cu fructe domnesti ascunse in sange -
Cin- le-o vrea le va strange
Cand nu voi mai fi, alt soare, alt inger.
 

                                            Despre flori