|
Antemergătorul
Antonia Iliescu- Belgia
Impresii si pareri personale in FORUM
Mărturisirea de credintă literară, as începe-o cu
...
“Eu nu sunt scriitor. Eu sunt doar un om care scrie, fiind supus
capriciilor muzei. Sunt un adult care nu a părăsit niciodată tara
copilăriei, dar care se joacă serios. Am o carte publicată (proză
scurtă). Scriu din nevoia de a-mi limpezi gândurile, pentru a stabili
contacte în forme convenabile cu o lume de care ne înstrăinăm, fără voia
noastră. Scrisul - pentru mine - este uneori joc, alteori este revoltă,
uneori este meditatie si reflectie; de multe ori este o boală care –
paradoxal – vindecă; este uimire, iritare si iertare, cutezantă si
umilintă, dar mai ales, este necesitate si datorie. Din punctul meu de
vedere, a fi scriitor nu este o profesie, ci o consecintă; a scrie este
însă o datorie multiplă, ca un atom cu multiple valente.
O primă valentă ar fi datoria fată de zâna bună care ne-a dăruit harul
la nastere si care ne porunceste, ascunsă într-un coltisor de suflet:
“scoate din tine adâncul si vezi ce spune; dacă cei ca tine tac, cui
lăsăm cuvântul?”
O altă valentă ar putea fi datoria fată de dascălii care ne-au format si
care ne-au transmis uneltele de slefuire a harului: mă refer la
profesorii nostri de limbă română dar si la scriitorii universali, care
sunt adevărati profesori de limbă umană. Primii ne-au învătat literele
si taina descifrării slovelor ; ceilalti ne-au dat sensurile multiple
ale cuvintelor. Sprijinindu-ne pe aceste două tezaure, vom putea
eventual să aflăm sensul propriei noastre existente.
Copiii nostri, născuti si nenăscuti, nu asteaptă probabil nimic de la
noi, fiindcă multi cred că au cheile trecerii glorioase prin lume. Dar
tocmai fată de cei ce nu asteaptă nimic de la nimeni avem datoria cea
mai mare! Suntem datori să le redăm o lume minunată, care există doar
pentru cei ce mai cred în ea.
In măsura în care omul ar avea în sine o parte divină, creatiile sale ar
putea fi asimilate creaturilor Lui, sau “diferentialelor divine”, cum ar
spune Blaga. Dar, când însusi Dumnezeu avea îndoieli asupra scopului
creatiei Lui, preferând să ne arate mai curând “ceea ce nu trebuie să se
facă, iar nu ceea ce se face” , când nici El nu stia exact care va fi
mersul lumii pe care o elibera de sub tutelă, făcând-o responsabilă de
propriile ei acte, va fi oare capabil cuvântul nostru să nege negatia
Marelui Anonim ? Omul, cu condeiul lui, ar putea deturna intentia
initială a Demiurgului? Dacă răspunsul este “da”, atunci omului i-ar
reveni rolul extrem de dificil de a arăta lumii “ce si cum trebuie să se
facă”, fără însă a cădea victimă capcanelor artei cu tendintă
moralizatoare.
Acest “ce trebuie să se facă” ne reaminteste de datoriile noastre fată
de lumea creată de El, sub formă de “diferentiale divine”, cuprinzând
deopotrivă aurul si noroiul, îngerii si demonii.
Nu ne rămâne asadar decât să desfacem cu răbdare ghemul cu încâlciri
metafizice, să dezlegăm aripile îngerilor, să liberăm iubirea de oameni
si să scoatem aurul din noroi.
Biblia ne avertizează : « la început a fost cuvântul ». Nu avem oare
datoria de a ne uni cuvintele într-un glas, care să-i redea cuvântului
de început doar functia sa creatoare de frumos?
Antonia Iliescu
|
