|
Bătrânul din tablou
Antonia Iliescu - Belgia
Impresii si pareri personale in FORUM
Tocmai terminasem de schiţat capul unui bâtrân cu ochii
trişti, duşi deja spre altă lume. Era ultima mea schiţă în materie de
portrete. L-am înrămat şi l-am aşezat alături de celelalte desene din
birou.
M-am uitat la ceas. Era deja târziu şi supermarketul urma să închidă
într-o oră. M-am îmbrăcat în grabă şi am pornit la cumpărături. După un
tur complet prin magazin, m-am îndreptat spre casă, unde se formase deja
o coadă de vreo zece persoane.
Aşteptam cuminte să-mi vină rândul la plată, când ochii au reperat cu
mare surpriză chiar pe bătrânul al cărui portret tocmai îl aşezasem în
perete. Acum stătea pe o bancă, lângă uşa de intrare-ieşire din magazin.
Am crezut că visez; cum e posibil să îţi apară, aievea, însuşi omul pe
care l-ai refăcut din memorie, din câteva trăsături de penel ? Rareori
fac portrete după model, fiindcă trebuie să mărturisesc că nu am un
talent extraordinar. Desenul este pentru mine o joacă, la fel ca şi
celelalte forme de artă. Este o toană a sufletului meu, care captează în
acele momente – cât ţine actul ludic al creaţiei – anumite unde, venite
dintr-o a cincea, a şasea sau a douăzecişişasea dimensiune. Odată
terminat lucrul, recad în universul meu cu patru dimensiuni, grăbindu-mă
să termin ceea ce ziua îmi porunceşte să fac pentru a supravieţui.
Era aproape lipsit de păr, avea obrajii supţi şi gălbui, - exact aşa cum
îl desenasem cu o oră în urmă, pe o bucată de hârtie dictando, pe C. S.,
fostul meu profesor de chimie, care murise în urmă cu aproape două
decenii, la vârsta de 48 de ani. Singura noastră aventură terestră
fusese o strângere de mână, venită în goană la despărţirea veşnică de
dinainte de moarte; nu era deloc o strângere de mână obişnuită. Amândoi
puseserăm inconştient în ea toată disperarea trăirilor imaginate şi
amânate mereu pentru mai târziu, pierdute pentru totdeauna. Era ultima,
şi fiindcă amândoi ştiam acest lucru îngrozitor, am zidit în grabă o
punte. Dar nu orice fel de punte; era un pod de lacrimi care se ridicase
în numai câteva secunde, de la ochi spre ochi, de la suflet spre suflet,
pe marginea unui pat metalic de spital. Şi iată că podul de lacrimi şi
de iubire ne ajută să regăsim după zeci de ani, - chiar în realitate, nu
doar în vis sau în fantasme – pe acei oameni care ne-au fost dragi, pe
care i-am iubit în tăcere şi care ne-au ajutat în clipele grele ale
vieţii.
Dacă ar fi trăit, ar fi avut probabil vârsta bătrânului cu ochii
albaştri, încă vii şi dornici să privească. Se aşezase, obosit, pe acea
singură bancă din incinta magazinului şi se uita atent în jur, evident
căutând o oglindă pentru privirea lui, rănită de anii de singurătate.
Işi pusese o cămaşă în carouri, proaspăt călcată şi o haină de ieşit în
lume. Culoarea obrajilor scofâlciţi spunea clar că omul nu ieşea decât
rareori din casă, în special sâmbăta dimineaţa, când era multă lume prin
magazine. Stătea uşor aplecat înainte, cu faţa în mâini, schimbându-şi
mereu direcţia privirii. Urmărea câte o persoană, care lui i se păruse
interesantă. O conducea cu o privire resemnată, spre ieşire, dându-şi
seama că nu reuşise nici de data aceasta să capteze atenţia cuiva. Apoi
ochii treceau rapid la o nouă persoană, care se prezenta la casă pentru
achitarea cumpărăturilor. O nouă mică scânteie de speranţă lumina pentru
o clipă acei ochi albastri, deosebit de frumoşi şi obosiţi. Scenariul se
repeta aşa, de la persoană la persoană, fără ca nimeni să observe că
cineva cerşea pe o bancă. Nu bani cerşea, ci o privire, dar lumea
zgârcită nu-i dădea nimic, crezând poate că acel bătrân cerea bani.
Iată că mă zăreşte într-un târziu – poate că el mă reperase înainte ca
eu să-l descopăr?... Asta n-am să o aflu niciodată şi oricum faptul nu
are importanţă. A existat o secundă, doar atât cât el să priceapă că
l-am zărit, că i-am reperat privirea şi că i-am auzit strigătul. I-am
răspuns cu un zâmbet cald, venit din mine, de foarte departe, traversând
lumea anostă, grăbită şi hăituită; zâmbetul, împins de o vigoare
copilărească, venea alergând pe un pod de lacrimi şi de iubire, care
devenise cu vremea, un pod de piatră nemuritor, timp de o veşnicie
cuantificată în flashuri de o secundă.
Pe acest om, în această sâmbătă dimineaţă, în acea secundă, l-am iubit,
fiindcă el a înţeles tot ce aş fi vrut să-i spun celuilalt, cel care se
strecurase în lumea gândurilor mele, venind din ne-lume.
Antonia Iliescu - Belgia
|
