Precum o telenovelă sud-americană

Dumitru Hurubă

(Fragment din romanul în pregătire ,, URAAAA! BUNICA ARE UN AMANT...,, )

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Mă gândesc să scriu o povestire frumoasă, romantică, lacrimogen-siropoasă, precum o telenovelă sud-americană la care majoritatea membrilor familiei noastre plâng, în frunte cu bunica Parmenia. Dacă şi-ar da seama umanitatea ce jale, ce momente trăim şi ce viaţă încărcată de dramatism avem în familie datorită televiziunii, cred că ar... Mă rog, cred că nişte experţi în domeniu, în urma unor cercetări minuţioase şi docte, evident, ar salva sentimentalii ca noi de la prezumtive sinuci... Ei, să nu exagerăm, totuşi, nu ? Deşi... Deşi!

Doar Bunica Parmenia, căreia Divinitatea şi viaţa i-au repartizat o anumită doză de înţelepciune, ne reechilibrează sufleteşte când suntem gata-gata să formăm un cor de boceli sfâşietoare pentru că un personaj din cutare telenovelă îşi sminteşte existenţa cu câte o prostie pentru care, la noi, ar înfunda puşcăria acuzat de fals, uz de fals, dare de mită, trafic de influenţă, proxenetism, uz de armă, găinării, furt din avutul obştesc, evaziune fiscală... A mai rămas ceva ? A, crima ? O, desigur, dar ceva mai spre finalul povestirii. Sigur că, între timp, Parchetul l-ar ancheta zile la rând, mai şi arestându-l din când în când şi eliberându-l, pentru ca individului să-i intre în cap că umilinţa de a fi interogat de către magistraţi pe a căror materie cenuşie se află imprimată ceţos o singură imagine: Golgota – e literă de lege.

     Aşadar, când suntem apţi pentru a forma un grup compact de infarctori, sau de predispuşi spre iminenţa atacurilor cerebrale, ea zice cu un oftat de plăcere dar şi de obştească responsabilitate:

-Eh, televiziunea, e un fel de dragoste care doare, dar pe care nu o poţi abandona, fiindcă ar durea şi mai tare...

Aproape spontan junghiul din piept dispare, privirile ni se înseninează, începem iubirea de aproapele, iar drama de pe micul ecran îşi reduce dimensiunea până în zona derizoriului. La urma urmelor suntem în viaţă, suntem oameni şi nimic din ce e omenesc... Cine dracu, a zis chestia asta ? Bunica, după ce a snopit-o în bătaie pe o consăteancă, fiindcă o prinsese în nu-ştiu-ce flagrant cu bunicul ? Socrate ? Dom’ preşedinte Băsescu ? Einstein ? Nu-nu, ăsta era cu relativul... Poate frumoasa văduvă şi vecină de pe uliţa copilăriei scărmănată săptămânal de nevestele bănuitoare... Mă rog... În sfârşit şi din nefericire, nu toţi ne-am încărcat sufletul cu acest concept sănătos, astfel că, într-o după-amiază, sora Bunicii luând o supradoză din jale-narcotic, s-a aşezat pe fotoliu, a dat ochii peste cap şi a zis cu voce inexpresivă:

-Dragii mei, eu cre’că fac un infract…

…Fiind văduvă de război şi femeie hotărâtă din fire, l-a făcut, aşa că, la terminarea episodului din telenovelă, când a întrebat-o Bunica dacă n-are de gând să plece acasă deoarece la noi nu avea unde să doarmă, ea plecase deja dintre noi – viii. A urmat un episod de bocete sfâşietoare, soră-sa, adică Bunica Parmenia, chiar vrând să-şi smulgă părul din cap, dar când a dat de o singură şi biată şuviţă-meşă de culoare stacojie – cât îi mai rămăsese de la bătălia cu o vecină pentru un pensionar cu pielea feţei ca de hrean deshidratat – s-a răzgândit... Aşa că şi-a făcut vreo trei cruci suficient de mari şi de convingătoare pentru Providenţa cu care, susţinea ea, s-a aflat întotdeauna în relaţii foarte bune, şi ne-a impus să zicem un „Tatăl nostru” în grup. Iniţiativa ei s-a materializat cu un murmur jalnic din care nu s-a înţeles decât partea cu „Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă azi” într-un crescendo potrivit pentru a impresiona Divinitatea şi, mai ales, Guvernul, fiindcă de-o vreme, după zeci de majorări a preţurilor, produsul respectiv devenise obiect de cult la noi în casă. Însă, această rugare, cam tendenţioasă, n-a atentat câtuşi de puţin la prestigiul Bunicii Parmenia... Eh, pensionarii, aceşti inşi cu chip de înţelepţi, unii chiar de înger şi cu suflet atât de plin de înţelepciuni că noi, tinerii, neînţelegându-i mai niciodată, îi numim prea des, cu iresponsabilă seninătate, senili...

...Surorii Bunicii i-am pus în sicriu o casetă video cu telenovela respectivă şi un videoplayer, iar în cavoul de marmură furată de la Ruşchiţa, o masă, şi un scaun…

-…Las’să mai vadă şi ea din când în când, sărmana, a zis Bunica printre hohote de plâns, că tare i-au mai plăcut telenovelele...

A avut dreptate: familia suntem leşinaţi după telenovele, adică storşi de lacrimi, deşi toţi suntem maturi, iar vreo doi chiar sexagenari, dar plângem pe furiş, ascunşi pe unde putem pentru a nu fi penibili. Mai rar, când se petrec dramatisme şi nu avem vreme să ne retragem, plângem în grup cu neruşinare. În această situaţie, cina devine un fel de pelerinaj la Mecca: trecem rapid pe lângă masa din bucătărie, ne facem cruce când îi vedem goliciunea şi, cu stomacurile transformate în cimpoaie scoţiene, doar a Bunicii Parmenia scoţând sunete ca ale taragotului lui Dumitru Fărcaş interpretând Doină şi joc transilvan, ne retragem strategic spre locurile de dormit. În apartamentul nostru de la ultimul etaj al blocului fiind cald şi bine, după cum a constatat un investitor din Alaska sau Groenlanda – mă rog, nesemnificativ – sosit la noi în cămaşă cu mânecă scurtă şi cravată á la Norman, în timp ce afară crăpau din cauza gerului orice fel de ouă. Plus că groenlandezul a remarcat:

-La tumefostra este cam temperatur mare, da’ o.k.!

Termometrul de pe balcon indica minus 21 de grade...

I-am dat dreptate, deoarece pe investitori nu se cade să-i contrazici, fiindcă-i sărăcim de comisioane pe corupţi şi escroci şi ne-am văzut mai departe de telenovele, “Surprize, surprize”, “Vacanţa mare”, „Ziua judecăţii”, “Marea provocare”, „Folclorul contraatacă”...

Însă Bunica mai avusese un motiv pentru care renunţase la smulgerea smocului de păr: se considera o văduvă tânără şi se comporta în consecinţă. Ba într-una din seri, o auzisem rugându-se şoptit:

-Doamne, dă-mi şi mie un suflet cu care să-mi mângâi viaţa până la sfârşitul zilelor...

Eu şi cu soră-mea Claudiţa, îl şi vedeam pe Dumnezeu ocupându-se personal de problemă, trimiţându-şi peţitorii în cele patru zări pentru a rezolva suferinţa sentimentalei noastre Bunici...

În acest sens, chiar în zilele următoare Bunul, Răbdătorul şi Înţeleptul Dumnezeu a repartizat în blocul nostru un locatar nou... Era un fost maior de poliţie lăsat la vatră pentru a fi ferit de tribunalul militar, fiindcă violase „cu sălbăticie” – a ştiut imediat asociaţia non profit a bârfitoarelor de pe scară – o minoră de 17 ani. Maiorul, aflat la începutul unei cariere strălucite, a fost trimis imediat acasă sugerându-i-se să nu reclame sus că ar fi fost dat afară pe criterii politice, dacă perspectiva curţii marţiale îi spunea ceva-ceva... Om relativ inteligent, a ascultat cu sfinţenie vocea destinului din gura comisarului-şef şi s-a stabilit în orăşelul nostru, într-o garsonieră plină de igrasie şi de pureci de la fosta proprietăreasă – o cucoană simandicoasă, cu mers de raţă lovită-n cap. Evident, viaţa şi-ar fi continuat cursul fără probleme, dacă vecina de palier nu i-ar fi spus bunicii Parmenia împrumutându-i două pastile de lecitină şi un extraveral:

-Ai văzut, dragă, chelosu’ ? A fost în stare să-şi bată joc de-o fătucă...

Într-adevăr, nimănui nu i-a venit să creadă că acest domn maior, excesiv de sobru, cu faţă de carton mucava, privire de cadavru împăiat şi posesor al celei mai sclipitoare chelii din câte s-au văzut vreodată în orăşelul nostru de câmpie, a fost în stare de-o asemenea atrocitate.

-Să mai crezi în bărbaţi!, a continuat cu răutate vecina. Ii vezi de ce fapte abdominale sunt în stare ?

-Abominabile, tanti, a corectat-o soră-mea, Clanţa.

Ei, cum s-o cheme „clanţa” ?!? O Cheamă Claudiţa, dar fiindcă tot timpul bate din gură, un coleg de clasă din fostul clan al spărgătorilor de geamuri cu praştia, i-a zis cândva în spatele blocului:

-Tu, parcă eşti clanţa lu’ tati de la Trabant...

Şi „Clanţă” i-a rămas numele!

Sigur că şi vecina s-a supărat, aşa că i-a zis:

-Domnişoară, eu am filologia la bază şi cre’că ştiu mai bine decât tine ce e aia semantică...

-Eu, nu ştiu, a replicat ironică soră-mea, Clanţa, da’ nu se zice aşa. Bunico, plec la discoteca aia, abdominabilă!

Şi a ieşit trântind uşa...

-Ei, copiii de azi!, a exclamat împăciuitoare, bunica Parmenia.

Semantică-nesemantică, bunica rămăsese profund impresionată de fapta maiorului, o impresie specială, cu nuanţe de invidie şi cu nostalgie în ochii de-un albastru spălat cu detergentul recomandat de Magda Catone şi Alexandru Bindea, care scoate petele ca aspiratorul. De fapt, totul ar fi rămas în totala neştiinţă a colectivităţii scării, dacă minora nu l-ar fi reclamat pe violator la poliţie că şi-a bătut joc de ea dezgolind-o până la brâu în prezenţa a doi aurolaci, fără să-i facă nimic...

-Că, declarase ea mai apoi în faţa colectivului de bârfitoare adunate pe banca din faţa blocului, după ce m-a chinuit o juma’ de oră, a adormit lângă o tufă de boscheţi ca un bou...

Să-i spui unui fost poliţist bou, întrecea orice măsură a impertinenţei şi a suportării de către locatarii blocului a unui colocatar-bou, aşa că bârfitoarele i-au prezis pe loc fetei internare la neuropsihiatrie.

Careva, însă, anunţase la poliţie ultrajul, drept care fata a fost arestată pentru 29 de zile spunându-i-se de către un poliţist tinerel doar atât:

-Scumpo, ai practicat prostituţia, aşa că ai belit capra în dosul blocului... Dacă spui ceva, o mierleşti, am fost în clar ? Ai nevoie de ceva special ?

Apoi, zile întregi nimeni nu i-a mai zis nimic. Îi dădeau mâncare destul de bună şi-o lăsau să doarmă cam două treimi din 24 de ore. Ceea ce ea făcea cu deosebită conştiinciozitate şi plăcere, fericită că scăpase de şcoală şi de profesoara aia pipernicită, cu o pieptănătură aiurea, mereu pusă pe harţă şi semănând cu bunica înainte de a deveni obeză. Intra în clasă, privea la ei cu un fel de ură şi întreba:

-Măi, domnilor elevi, care-a duhănit aici ?

-Nimeni, doamna profesoară, răspundeau ei. Nimeni!

-Da, domnilor elevi, le zicea ea: feţele voastre exprimă, într-adevăr, sinceritatea unor viitori trâmbiţaşi din „Apocalipsă”...

Drept că mai trăgeau din ţigară colegii, ba şi vreo câteva colege, dar prin curte sau la veceu, când nu era ocupat de perechile de îndrăgostiţi, fiindcă se temeau de director ca dracul de tămâie. El nu-i certa, nu-i ameninţa cu exmatricularea, cu invitarea părinţilor la şcoală sau cu scăderea notei la purtare, nuuuu! Când îi prindea în flagrant, invita câte pe unul în biroul său, îl prindea părinteşte de bărbie şi-l întreba:

-Auzi, măi, domnule elev, de ce fumezi, dragule ? Tu nu vezi la televizor , că tutunul dăunează grav sănătăţii ?