|
CRĂCIUNUL COPIILOR
Rodica Elena LUPU
 Am
ajuns la şcoală. Aveam şapte ani. Eram şcolăriţă în clasa întâi.
Învăţătoarea mea, neuitata doamnă Ana, s-a gândit să organizeze la
sfârşitul primului trimestru, înaintea vacanţei de iarnă, o serbare.
Ne-a spus să pregătim fiecare câte o poezioară, pe care să o spunem în
faţa lui Moş Gerilă cum i se spunea pe atunci, invitat şi el la
sindrofie.
Acasă i-am comunicat mamei indicaţiile învăţătoarei, iar mama încântată
de idee, a înţeles să mă ajute. A luat volumul de „Poezii” al lui
Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriţi, - pentru că vă spun
sincer, nu aveam multe cărţi în casă, aveam doar ceea ce ne plăcea
fiecăruia – şi a ales poezia „Moş Crăciun”. Pe îndelete, înţelegând cu
mintea şi cu inima fiecare vers al poeziei, am învăţat-o şi, ţinând-o
minte, intram cu gândul în odăile cereşti ale moşului.
A venit şi ziua serbării. Îmbrăcată frumos, ca o mică doamnă, cu rochiţa
de catifea vişinie, cu guler alb brodat, - pe care mama nu uita să ne-o
cumpere şi mie şi Ninei în fiecare an de Crăciun - cu ghetuţele
lustruite şi curate, - pentru că mama ne mai cumpăra şi şoşoni albi ca
să le apărăm de noroi - am intrat împreună cu mama în sala de clasă. În
colţul de lângă catedră apăruse un brad împodobit cu hârtie creponată de
toate culorile şi cu smocuri mici de vată pe ramuri, imitând zăpada. Sub
brad erau aşezate cutii frumos ambalate, în interiorul cărora părinţii
şi învăţătoarea puseseră cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe
punctul să înceapă. Până să iau loc în bancă am văzut-o deja pe una
dintre colegele mele, - care în clasele unu-opt la sfârşitul anului
şcolar când luam premiu era chemată înaintea mea chiar dacă aveam
aceeaşi medie -, instalată pe podiumul catedrei şi recita, vorbind în
felul ei afectat, fiindcă pronunţa toate vocalele deschis, cumva aproape
ca pe a: „Moş Gerilă, toţi îmi spun /Că eşti darnic şi eşti bun/ Eu
îţi spun...”.
Ca prin vis am auzit parcă numele meu şi am simţit cum mama mă împingea
uşor să mă ridic. Ajunsă înaintea micii adunări, cu ochii strălucitori
de lacrimi care stăteau să ţâşnească din cauza emoţiei, m-am concentrat
un moment şi am spus rar: „CRACIUNUL COPIILOR”, DE OCTAVIAN GOGA. După o
scurtă pauză, aşa cum m-a învăţat mama, am continuat ca una ce ştia
ceva: „Dragi copii din ţara asta,/Vă miraţi voi, cum se poate,/Moş
Crăciun, din cer, de-acolo,/De le ştie toate, toate?/Iată cum: vă spune
badea...”. Dar nu a putut badea să explice cum se face că moşul le
ştie pe toate, pentru că învăţătoarea, îngrozită de ce auzea, m-a
întrerupt. Octavian Goga era unul dintre poeţii interzişi de autoritatea
comunistă şi în perioada aceea de epurări şi arestări absurde era
suficient să vorbeşti despre el pentru a fi reţinut de securitate; a
recita din opera lui era curată erezie şi dacă poezia exprima iubirea
pentru Moş Crăciun, ei bine, asta întrecea orice măsură. Moş Crăciun
trebuia uitat, se născuse Moş Gerilă. Aşa se face că pe vremea aceea
unii împodobeau bradul numai de Anul Nou sau îl împodobeau de Crăciun
dar aprindeau lumânările să fie văzut la ferestre numai de Anul Nou.
Aşadar, Moş Crăciun trebuia uitat. În consecinţă, doamna m-a luat de
după umeri, m-a condus înapoi în bancă şi mi-a spus că mă roagă să mă
gândesc la altă poezie. M-am aşezat nedumerită. Vedeam cum părinţii
celorlalţi copii se întorc spre mine şi-mi zâmbesc cu simpatie. Mama îmi
ţinea mânuţa între palmele ei moi şi calde, liniştindu-mă. După câteva
minute, învăţătoarea m-a chemat din nou să recit poezia la care
presupunea ea că m-am gândit între timp. Dar eu am început hotărâtă:
„Dragi copii din ţara asta,
Vă miraţi voi cum se poate,
Moş Crăciun, din cer,
de-acolo,
De le ştie toate, toate?”
Învăţătoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: „Dacă
te rog eu frumos, vrei să spui o altă poezie?”. Elevă ascultăroare
altminteri, i-am răspuns imperturbabil: „Nu!”.
Deşi mă cunoştea doar de câteva luni, învăţătoarea a înţeles că nu
trebuia să mai insiste. S-a îndreptat către uşă, a deschis-o prudent, a
aruncat o privire în coridorul întunecat şi, păzind clasa, pregătită să
oprească actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a
adresat: „Spune, dragă, ce poezie vrei tu!” Şi eu am spus-o cu
suflet şi emoţie, şi nu m-am încurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul
la sfârşit, întregind portretul moşului: „Şi de-acolo ştie Moşul,
/Că-i şiret el, lucru mare”.
Din cauza stânjenelii create de primele încercări eşuate, toţi cei de
faţă, copii şi părinţi, m-au ascultat cu mare atenţie. Şi versurile
pline de credinţă spuse cu patos şi inimă de un copil care nu cunoştea
spaima de comunişti i-a impresionat şi i-a bucurat, pentru că, de fapt,
dădeau glas şi simţirii unora dintre ei. Spun unora, pentru că la câteva
zile, am avut în casă o mică percheziţie. Pe Goga şi nici alte cărţi de
suflet pe care mama le păstra în loc numai de ea ştiut, nu le-au găsit
oamenii legii şi am scăpat din nou basma curată.
Copilul care a rămas neclintit în decizia lui de a povesti celorlalţi
despre Moş Crăciun, atunci când nimeni nu îndrăznea nici să-i pronunţe
numele, a dat celor mari, fără să ştie, o lecţie de rezistenţă şi
demnitate. A arătat că bunul-simţ şi puritatea sunt arme care dau putere
celor ce se tem de duşmani vremelnici. A spus răspicat, curajos şi fără
teamă ce gândea şi simţea mângîiat pe creştet de aripa sfântă a
îngerului din poezia lui Goga. Iar îngerul, dacă e să dăm crezare
poetului, sigur i-a povestit Moşului „ce copil şi ce purtare” a
întâlnit el în clasa I, în Ajunul Crăciunului din anul…. „Şi nu voi
ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt, cum veniră se făcură..”.
Parcă aşa spunea măria sa Eminescu.
Rodica Elena Lupu
|
