LA SĂNIUŞ
În
zilele de iarnă (şi erau în anii ’50 câteva luni bune de anotimp hibernal), când
omătul acoperea urbea cu o plapumă groasă, albă şi strălucitoare, pufoasă şi
delicată în zilele blânde şi însorite, dar aspră şi scârţâitoare în cele
geroase, ieşeam după-amiază, cu toţii, îmbrăcaţi gros, cu căciulile trase peste
urechi, cu fularele înnodate sub guler în jurul gâtului şi cu mănuşi cu un deget
împletite din lână, trăgând după noi săniile din lemn „potcovite”, tălpuite cu
şine metalice, şi ne împărţeam în grupuri îndreptându-ne fie spre buza
Hărbăriei*, de unde drumul cobora în pantă, cotind apoi pe uliţa îngustă şi
şerpuitoare a Şeptilicilor, fie spre strada Gheorghe Doroftei, mai largă şi mai
puţin înclinată, dar care ne oferea un traseu liniar şi vizibil până la capăt.
Într-o continuă hărmălaie căreia-i ţineau isonul toţi câinii mahalalei (pe care,
mai cu voie, mai fără voie din partea părinţilor, îi dezlegam şi-i slobozeam de
prin curţi ca să ne însoţească la săniuş, înhămându-i ca să ne tragă săniile la
deal, până sus, în capul derdeluşului) porneam într-un iureş chiuitor, parte
dintre noi strânşi unii într-alţii, aşezaţi pe spinarea săniilor, parte
împingându-le, făcându-le vânt, alergând şi aruncându-ne peste ceilalţi, atunci
când sania prindea viteză şi cobora năvalnic făcându-şi loc printre celelalte.
Ne luam la întrecere unii cu alţii, ne ciocneam şi ne răsturnam cu săniile, ne
„bulgăream” şi ne îmbrânceam în zăpadă, ne mai luam la sfadă şi la bătaie, dar
până la urmă ne împăcam şi ne continuam joaca. O ţineam aşa până pe-nserat, când
cerul începea să ne privească prin ochiul rece al lunii, când obosiţi şi
îmbujoraţi, dar niciodată sătui de hârjoană, ne îndreptam către casele noastre.
Şi, Doamne, ce bună era seara, lângă soba dogoritoare cu plită de tuci (pe care
mama făcea scrijele sărate din cartofi), cana fierbinte de cicoare cu lapte şi
felia de pâine cu gem sau cu marmeladă, când ascultam „Povestea serii” la
difuzorul din perete.
LA URAT
Imediat după sărbătoarea Crăciunului se închegau grupurile de urători pentru
noaptea cumpenei dintre ani. De regulă, ne strângeam cam în aceleaşi formaţii,
prieteni şi vecini, de vârste apropiate şi, după ce căutam prin poduri şi prin
cămări „recuzita” pentru urat, ne rostuiam rolurile şi începeam repetiţiile.
Cei mai mari se adunau cu două trei-zile înaintea ajunului Anului Nou,
mugindu-şi buhaiele şi plesnind din harapnice în cimitirul părăsit de la Turnul
Roşu, iar noi, puştimea, îi priveam de după gard sau, ca să ne îngăduie în
preajmă, aduceam de acasă câte-o cană de borş de huşte ca să aibă cu ce trage
buhaiul.
Ne uitam cum rotesc harapnicele şi încercam şi noi să pocnim din biciuştile
noastre, pe care le încropeam din te miri ce, şi eram mândri nevoie-mare atunci
când ni se dădea voie să probăm harapnicul şi nu ne încolăceam în şfichiurile
înnodate din piele. Cu buhaiul şi cu clopotele ne descurcam, aşa că grupurile
noastre de ţânci erau alcătuite din 4, maximum 5 urători, doi la buhăieş şi
restul cu clopote şi tălănci.
Porneam odată cu lăsatul serii şi eram dăscăliţi de părinţi şi bunici să ne
întoarcem cât mai repede. Cum străzile mărginaşe ale Sucevei din acea vreme nu
erau toate luminate, cel puţin unul dintre noi (şi acesta era una din condiţiile
pentru a fi acceptat în grupul de urători) trebuia să aibă... lanternă. Când
coboram în mahalaua Hărbăriei, sau ne abăteam pe uliţele mai lăturalnice, ne
luminam drumul şi încercam să evităm întâlnirile cu „bandele” gălăgioase de
mascaţi, care veneau din satele dimprejur. Urăturile erau la vremea aceea mult
mai lungi decât cele de astăzi şi fiecare dintre noi îşi avea secvenţa lui de
interpretare.
Pentru că mergeam pe la megieşi, cei mai mulţi dintre ei ne pofteau să intrăm în
casă, lângă bradul împodobit, unde ne primeam răsplata şi eram trataţi cu
dulciuri şi fructe. Unul dintre noi era investit cu funcţia de casier şi avea
grijă de toată agoniseala serii, pe care o împărţeam apoi frăţeşte la
despărţire. Prin viscol sau zloată, îngheţaţi sau uzi la picioare, croindu-ne
câteodată vajnic drumul printre nămeţi, pe unde ne mai pierdeam uneori câte-o
mănuşă, ne reîntorceam la casele noastre, cu obrajii îmbujoraţi, bucuroşi pe
de-o parte de micul câştig, pe care-l cheltuiam cu folos în zilele următoare,
dar şi de participarea la ritualul sărbătoririi noului an.
* Suburbie a oraşului Suceava
