Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

DE PESTE HOTARE

Teodora Gălăţean

 Marea Britanie

Londra

La Londra am fost de câteva ori până acum. De fiecare dată încerc să văd tot altceva şi altceva. Şi de fiecare dată parcă nu am suficient timp. Asta mă face, desigur, să-mi doresc să revin. M-a impresionat foarte mult biblioteca de la British Museum. Era foarte mare şi brusc m-a dus cu gândul la ceea ce spunea Borges că întotdeauna şi-a imaginat Paradisul ca pe o imensă bibliotecă. M-a cupris o emoţie adâncă în încăperea aceea burduşită cu cărţi de toate felurile, din toate timpurile, din toate civilizaţiile, în toate limbile şi o admiraţie pentru cuvântul scris, pentru efortul acela din spatele atâtor şi atâtor cuvinte, a efortului creator şi totul pentru ca cineva, într-o zi, să deschidă copertele unei cărţi şi să spună, da, asta îmi place cu adevărat. Banal, dar atât de adevărat...
Mi-a mai plăcut la târgul de turism unde era ofertată şi România. Era un domn îmbrăcat în iţari, ie, opinci şi brâu lat precum haiducii de altădată şi spunea povestea Filipilor. Dar în engleză. A fost ciudat, dar şi aşa m-a emoţionat. Îmi ştergeam pe furiş lacrimile. Era despre Ţara Mea. Oamenii au ascultat, au aplaudat, iar eu mă întrebam ce au înţeles ei oare? O poveste stranie, cel mai probabil, cu lupi, o poveste din categoria Dracula si alte mituri est-europene sau transilvănene (ei cred că Transilvania e o ţară de sine stătătoare...)
Apoi mi-au mai plăcut plimbările pe străzile Londrei pentru că îmi plac foarte mult oraşele mari, metropolele, au un ceva al lor, un ceva ce te izbeşte la fiecare intersecţie de stradă, la fiecare clădire, fiecare balcon, parc, trotuar, un ceva ce miroase a şine de tramvai, a praf de metrou, a eleganţă de femeie, a picior coborând din Taxi, a canale, ziduri vechi, hoteluri înghesuite, turişti şi localnici, oameni în drum spre serviciu...
High Street. London Fashion Week. Oameni grăbiţi de colo, colo, cu zeci de plase pe care vezi numele magazinelor, autobuze roşii supraetajate, aglomerare de rase, fiecare cu specificul lor, cu felul lor de a se îmbrăca, gesticula, păşi, împrumutând totuşi aerul londonez dat de şepcuţele şic aşezate pe cap parcă fără nicio logică, eşarfe multicolore şi în total dezacord coloristic cu restul îmbrăcămintei, genţi foarte mari şi care nicidecum nu se asortează cu pantofii, mărgele retro, cercei de influenţă indiană, inele si brăţări de plastic şi totul îţi dă impresia că fiecare om care îţi trece prin faţa ochilor e un spectacol în sine, un spectacol de culoare, gesturi, comportament, încât doar privindu-l, ai putea să îi refaci cu exactitate rutina de dimineaţă, ba chiar să îi intuieşti povestea de viaţă, ce se ascunde în spatele acelei măşti vestimentare. Aş putea să fac un exerciţiu de scriere într-o zi privind aceşti oameni, cine ştie, poate că s-ar naşte chiar o poveste, una frumoasă, una care să-şi găsească loc între două coperte deschise de mâinile cuiva care citind-o într-o zi, va zice, da, asta chiar îmi place cu adevărat, iar apoi o va pune la loc pe raftul prăfuit dintr-o bibliotecă imensă care îi aminteşte de Paradisul lui Borges...

La muzeu

Prima mea zi de voluntariat la muzeu. Colegele mele, Hazel şi Brenda sunt două bătrânici simpatice foc şi taaare curioase. Se dau de ceasul morţii să-mi descopere autobuzul care să mă ducă direct la muzeu. Direct în muzeu dacă s-ar putea. Eu le explic politicos că îmi place la nebunie să merg pe jos şi că nu mă deranjează că stau departe (pentru ele o jumătate de oră înseamnă că e departe, dar pentru mine e minunat să mă plimb în aerul dimineţii, să văd soarele portocaliu şi rotund ivindu-se la orizont, iar aici mi-am amintit când am învăţat prima dată despre linia orizontului, când tovarăşul învăţător ne-a dus pe deal... eram la Brazi... ce vremuri... de copil cu amintiri inocente...) deci nu, nu e departe, le zic. Buuun. Apoi se fac cercetări să afle unde stau. Nu că ar vrea să vină în vizită, ci doar aşa, să ştie. Eu le spun că în Lowerwashfield şi e un conac şi e mare şi e frumos, avem un râu, natură, păsări, primăvară, iepuri, ghiocei... dar nuuu, datele nu sunt suficiente. Cum arată casa? Păi aşa... Cum îl cheamă pe proprietar? Păi aşa... Nuuu, nu ştim... După care vine domnul acela impozant, muzeograful şef cred, cu o fotografie a casei împânzită de iederă. E Worth House? Iar eu zâmbind cu gura până la urechi de izbânda lui: daaa, e Worth House. Mister dezlegat, toţi sunt fericiţi.

Cât de mare e bucătăria?

Dar camera de zi?

Şi soţul tău te ajută la treburi?

Aveţi vecini de treabă?

De câte ori pe an mergeţi în România?

Aveţi grădină?

Şi întrebările se succed una după alta cu rapiditatea unui tren marfar cu multe vagoane care trece prin gară fără să oprească, iar eu nu apuc să răspund la toate...

Coadă la autobuz

Trăiesc într-o ţară în care se stă civilizat la coadă. Obsesia cozii e peste tot: la magazin, la bancomat, în parcare, chiar şi în staţia de autobuz. Da, aţi auzit bine, chiar şi în staţia de autobuz. Mărturisesc că la inceput nu observasem. Vedeam oamenii ordonaţi frumos în staţie, unul în spatele celuilalt, dar nu-mi dădusem seama de ce. Aşa sunt ei, îmi spuneam. De fapt nici nu prea eram atentă la ce era în jurul meu. Ajungeam, mă aşezam undeva aiurea, departe de oameni, dar suficient de aproape să văd autobuzul venind. Eram preocupată să port dialoguri imaginare în engleză, cu fel de fel de oameni, în tot felul de situaţii. La magazin căutându-mi bocanci (eu port numărul 3, iar ultimul număr la adulţi e 4), la bancă deschizându-mi cont, la şcoală cu învăţătorul Rebeccăi sau cu mămica aceea sfătoasă care nu pierdea nicio ocazie fără să mă întrebe câte ceva: când mergi în vacanţă? de cât timp eşti aici? te înţelegi bine cu Rebecca? a avut varicelă? (când m-a întrebat prima dată de varicelă, nu am înţeles despre ce boală era vorba, am răspuns totuşi „nu”, căci ştiam ca Rebecca nu fusese bolnavă. Am ajuns acasă şi m-am uitat în dicţionar: chicken pox= varicelă). În felul acesta credeam că-mi perfecţionez engleza. Urcam în autobuz ultima, aşa că nu îmi păsa foarte tare dacă ceilalţi veniseră înainte sau după mine. De fapt, cred că nici nu aş fi observat. Până întro zi când o batrânică m-a întrebat dacă stau la coadă. „Ce coadă?” am întrebat eu uşor contrariată. „Coadă la autobuz”, îmi răspunde cu un aer confuz. Abia atunci realizasem că ei stau la coadă la autobuz. Adică fiecare nou sosit în staţie se aşează în spatele celor care sunt deja acolo, astfel, pe când soseşte autobuzul, ordinea urcării e deja stabilită. Doar eu mă aşezam afară din rând şi urcam ultima. Oricum găseam loc de fiecare dată. Abia după un an de zile am intrat şi eu în rând...

Teodora Gălăţean

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:

2. Tema / articolul / autorul::'de pe ste hotare/ teodora galatean'
3. Numele si prenumele Dvs.:loredana tudor
4. Adresa Dvs. E-mail:lore_tudor@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:'Ma regasesc aproape in totalitate in aceste texte, intamplari, in puzzle-urile miniaturale create de semnatara textelor. Am trait aceleasi nedumeriri ca si ea, cu statul la coada in statia de autobuz si asa mai departe. Intr-adevar, se poate scrie o carte despre asa ceva si intuiesc in autoarea acestor texte o mana foarte potrivita pentru a d a viata acelei carti. Felicitari!

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)