Din braţele lui moş Gheorghe, spre lume

(fragment de roman)

 

Pe la jumătatea lui august,  de Sfânta Maria, mami s-a întors acasă. Era şi ziua ei. Purta numele de Maria-Magdalena. O combinaţie biblică asupra căreia mi-am aplecat fruntea mult mai târziu. Atunci, o priveam ca pe o doamnă. Înaltă şi elegantă, părea o frumuseţe desprinsă de pe ecanul televizorului. În ziua când ne-am revăzut, m-am ruşinat şi m-am ascuns după mamaie, între pliurile fustei largi cât o paraşută. Când mami a despachetat bagajele, curiozitatea ne-a apropiat. Ba mai mult, am devenit prietene deşi mă simţeam mai în siguranţă ţinând-o de fustă pe bunica. Dulciurile de calitate, câteva păpuşele, dar mai ales hăinuţele parfumate, în cele din urmă, m-au îmblânzit.

 

- Stai să încălzesc o căldare cu apă! S-o despăduchem... Mai ieri i-am făcut baie, dar se păstrează? Câte e ziua de lungă, prin toate coclaurile! Mai nou, una, două, dă fuga, peste gard, la Gheorghe, iar ăsta e plin de păduchi! – m-a pârât bunica.

- Pureci, mamaie! Că i-am văzut eu. Ţopăiau ca şi ăştia ai tăi.

- Vai, mamă! Sper să nu aibă Sara dreptate, că n-am să închid ochii, la noapte.

- E, te-ai fi coconit şi tu?! De cu seară  ce e  mai greu, că după aceea... Parcă n-ai fi  plecat de aci?! Şi uite, mânca-o-ar mama, femeie în toată regula. Lasă că nu te mânâncă!

- Le-au picat dinţii! – am râs eu.

- Fă, eu ţi-am spus că o să-ţi tai limba!

- Aşa mi-a zis moş Gheorghe când a prins ieri unul. Cică nu avea dinţi. Mai  spunea că era şi şchiop de un picior! ...Că îi căzuseră potcoavele...

- Bietul purece! Uită-te şi tu cine îmi mănâncă mie zilele!

- Copil, mamă! – a zâmbit  Maria.

- Păi se putea? Aşchia nu sare departe de trunchi! Când mă uit la ea, parcă te văd pe tine mică. N-am crezut, în ruptul capului, că o să şi trăieşti! Cât lingura şi vânătă toată! Ai avut zile, fată! Asta e! Când vrea Dumnezeu, azi  un nimic,  mâine poţi fi zeu. Dacă aveai şi un gram de noroc, iar ăla... nu ar fi fost un aşa porc,  acum erai avocată. Se minuna satul, mă mândream şi eu...

- Mamă! Iar o luăm de la capăt? Sunt sănătoasă, mă descurc... Dă-l, Doamne, iartă-mă,  că până acum, oricum îl lăsam.

- Înseamnă că am şi eu un tătic? Când o fi şi o fi, o să-mi spună ea, mami, ce şi cum. Sau cine e - mi-am zis în gând.

- Ştiu, numai că una era să fii cu mine aici şi alta departe, la capătul pământului.

- Mai bine vezi dacă s-a încălzit apa aia, că în ziua de astăzi, la felul în care vă mişcaţi voi, cât ai face o mămăligă, ajungi acasă. De oriunde din Europa. Mâine, poimâine, şi de pe Marte.

- O fi şi cum spui tu, numai că pământul, uite-l, pârloage! Ăia, ăi bătrâni, s-au omorât pentru el, iar acum a rămas nemuncit...

- Mai lasă-l încolo şi de pământ! Că-l lucraţi ca în Evul Mediu. Cu calul şi cu căruţa. Vă rupeţi  oasele degeaba. Probabil că asta se şi vrea! Mai puţini în grija statului. Cum se mai duce unul, cum o pensie plătită mai puţin. Plugul de lemn vă mai lipseşte şi aţi fi buni de pus pe ecranul televizorului, la CNN.

- Unde, fată?!

- La un post de televiziune. Nu ai de unde şti dumneata.

- N-am! Că nici la TV nu prea mă mai uit. Vorba fetii ăsteia, prea sunt toţi împăiaţi. Iar când  vorbesc, îmi îngheaţă apa în găleată.

- Moş Gheorghe  zicea că îngheaţă şi când spui dumneata câte una mai gogonată...

- Fii-ţi-ar moşu-tău al dracu! Că mi-ai împuiat capul cu el. Când o cauţi, la hodorogul ăsta, peste gard.

- Ştie să facă păsat cu jumări din găleata cu untură...Ţi-am mai spus, dar văd că n-ai prea băgat la cap!

- I-auzi!  Ca să vezi şi tu! Fie-ta! Acum, are şi curaj, că e cu tine.

-  Sara! Nu, e frumos, mami!

- Ba e, că aşa e! – m-am răzvrătit eu.

- O fi, dar mamaie... Are grijă de tine...

- Are, dar vrea să-i spargă capul cu măciuca...

- Aşa mamă?

- Caşti gura la zgâtia asta?!

- E, vezi?  E doar geloasă. N-o să-i facă nimic.

- Şi eu cred că m-a păcălit...

- Mă păcălea şi pe mine... Viaţa-i un şir de păcăleli şi lumea-i o adunătură de nebuni. Dar tocmai acolo, în păcăleală, stă, uneori, chiar şi fericirea.

- Da?  Înseamnă că şi ursul când a fost păcălit de o babă...

- De vulpe, fată... Că mi s-a albit părul, de câte ori ţi-am spus.

- Babă, ai zis, dar fie!  Ursul ăsta, păcălit de vulpe, când a rămas fără coadă, a fost fericit?

- De! Eu ştiu, mami?!  La un adică, dacă tot nu avea ce face cu ea... Imaginează-ţi şi tu un urs cu coadă!

- Ar fi tare caraghios! – am râs eu.

- E, vezi? Şi-a făcut un fel de operaţie estetică, adică  l-a făcut o vulpe, urs. Dar urs, urs! Iar de aici, fericirea!

- ...Durerea, fată! – a intervenit bunica. - Nici tu peşte, nici tu coadă...  Şi asta doar pentru că i-a luat minţile o vulpe şireată.

- Da? Şi dacă o fi fost vreun vulpoi?

- Tot un drac e! – s-a mâniat  bunica şi a plecat să ia albia.

-  E, vezi?  Acum pe cine să cred?

- Mda!  Totul e să nu-ţi ieşi din minţi şi ai să vezi ce bine o să-ţi fie când  singură o să afli. Dar asta mai târziu...  Când ţi se mai coace mintea.

- Şi o să se coacă?

 

--------------------------------------

 

După baie, parcă şi hainele stăteau mai bine pe mine. Am probat una după alta  şi am făcut, de fiecare dată, piruete. Dintre toate, cel mai mult mi-au plăcut nişte pantalonaşi tip şalvari şi o bustieră care se înnoda în faţă, sub piept, cu fundiţă. M-am privit în oglindă şi mintea mi-a fugit la cadânele dintr-un grup de dansatoare, pe care le văzusem într-una din zilele trecute, la televizor.  Pentru o clipă, m-am simţit un fel de prinţesă a Orientului.

-          Mânca-o-ar mami de frumoasă!

-          Aoleo, fată, când o să se facă asta mare...

-           O să mă fac?

-          Da, mami... Cum m-am făcut eu,  bunica...

-           Şi o să-mi crească şi sânişorii? – am întrebat  cu nerăbdare.

-   Ca să vezi, sânişorii?! Fată, ai grijă cu limbuta asta că cine mai ştie ce te mai întreabă?!

-   Ce să-i faci, mamă, vede, aude, vrea să ştie. La vârsta ei, toţi învaţă lumea. Mai târziu,  se mai adaugă un fel de experienţă. În rest, mai nimic.

- Experienţă?! Mda! Nu prea mă pricep eu ca tine la vorbe, dar fie. După mine, datul cu capul de pragul de sus chiar înseamnă ceva. Şi asta, după cum calci şi după cum umbli.

-  După cum ţi-e dat, mamă! Ce-i drept, mai e şi după cum şi-o face  omul. Altfel nici că se poate. Cam asta e viaţa!

- Când o să-mi crească o să-mi cumperi  sutien ca al tău? – le-am întrerupt eu.

- Da, mami, o să-ţi cumpăr.

- Şi până atunci ce am să fac?

- Mai taci, meliţă! De unde să ştie mumă-ta ce ai să faci?

- O să mergi la şcoală, o să înveţi să scrii, să citeşti...

- Poveşti! ...Că îmi plac poveştile. Chiar şi aia cu cocoşul pe care mi-o spune mamaie  deşi cred că e o minciună gogonată de-a ei. Mi-o spune, în fiecare seară, ca să adorm.

- Şi ca să visezi frumos.

- Eu visez doar ziua, când îmi spune moş Gheorghe bazaconii de-ale lui. ...Cu baba, cu moşul şi cocoşul,  cu răzbelul...

- Rărzboiul, fată! Aoleo, numai prostii înveţi de la hodorogul ăsta şi mai zici să nu-i rup oasele.

- Iuuuu şi bum! – zicea moş Gheorghe. - Ghiulelele de tun.  Apoi, trrr, trrr, poc, poc! –pistoale. De ce nu mi-ai cumpărat şi mie unul?

- Pentru că fetiţele se joacă mai mult cu păpuşile.

- Voiam să-i împuşc pe ăia care îl urmăreu pe moş Gheorghe ca să-l omoare.

- Ehe, ăia or fi acum oale şi ulcele.  Numai pe moşu`- tău, luara-l dracu,  l-a uitat moartea pe-aci! – mi-a zis  bunica apoi a vrut să mă dezbrace.

- Aşa zici tu, de ciudă.

- Las-o mamă, că de-aia i- am luat hăinuţe. 

- Fată, asta, până-n scăpătatul soarelui, le face tot una cu pământul. Mai acum, câteva zile, se linciurea în piua raţelor.

- Mă spălam, mamaie! Că doar ce căzusem  în groapa cu noroi a porcilor.

- Aşa e, mami?

- Păi da, dar ea e de vină că aruncă apa acolo, în fiecare dimineaţă. Şi eu, hopaaa! Că sunt mică. Am alunecat.

- E, peste două, trei săptămâni, când o să fim în Anglia, nu o să mai aluneci. Acolo, e altfel... O să ai o bonă...

- Unde, fată? – a tresărit bunica.

- Acolo unde sunt eu, mamă! Trebuie să înveţe engleza de acum, de când e mică. Prinde mai  repede şi o să se descurce mai  uşor în viaţă. În plus, simt cum Sara îmi duce dorul.

- Parcă numai ea? Dar eu, să zicem,  că sunt mai bătrână. Ştiu să-mi înec plânsul.

- E, şi cu tine, să nu exagerăm! Vara, în vacanţă, ţi-o aduc acasă.  După cum vezi, vin şi eu...

- Şi iarna? – am întrebat  curioasă.

- Iarna?!... Nu prea ştiu. Oricum, am cam sta pe drumuri şi...

-  Of, tocmai atunci coace moş Gheorghe floricele de porumb în cuptorul de la sobă. Şi afară ninge, ninge...

- Draga mea, acolo, departe, florice sunt câte vrei şi când îţi pofteşte inima.

- Or fi, dar nu e moş Gheorghe.   Ca să-l trag de mustăţi. ...Şi el să mă pupe pe năsuc. Vrei să îl luăm cu noi?

- Ptiu! Deocheto! Bată-te norocul să te bată! I-auzi, a focului, îi arde de pupat! Iar hodorogul ăla... De-aia, într-o zi, am să-i spag capul! Cu măciuca! Să se sature! 

- Mamă! Da, ce ţi-a venit pe bietul om?

- Să lase fata în pace. ...Că-i spune numai prostii!

- Bazaconii, mamaie!  Bazaconii... Cică o fi şi o păţi... iar femeia lui: ,,bă, Gheorghe, bă, ai dat în mintea copiilor!  Aoleo! Vai de capul tău!”

 Păi află că a dat! Of, of, câte a mai tras şi femeia asta cu ăl nărod!

 

                                          

--------------------------------------

             

 

O lună mai târziu, în faţa porţii, înainte de a sosi autobuzul, bunica plângea, lui moş Gheorghe i se înnodau lacrimile sub barbă, iar mie mi se pusese un nod în gât. Nici mami nu era   prea departe, însă cineva trebuia să-şi păstreze cumpătul şi să mai domolească suspinele.

-  Nu o înţeleg nici pe ea, nici pe dumneata! - A bătut mami şaua să priceapă toţi -  Ditamai omul şi zmiorcăi mai ceva ca o muiere? Se poate?! Nu e sfârşitul lumii.

- Ba pentru mine... Ce ştiu eu dacă mai e ceva pe dincolo?! Dacă mor, mort sunt.

- Tataie, nu se poate. Pe dumneata te face careva vreo oală, vreo ulcea, că ai suflet mare...

- Mai ştii, dacă zici tu, m-o face! O ulcea dintr-aia cu care bem noi vinul la butoi când nu e  hoaşca asta, a mea, acasă...

- Da, una ca aia smălţuită, în care îţi înmoi mustăţile. Şi apoi gâl-gâl, gâl-gâl !

- Gheorghe, fii-ţi-ar spinarea a dracu, să-ţi fie!  Ca să vezi! Ţi-a luat seama până şi   copilul ăsta! – l-a dojenit nevastă-sa. Păi nu pun eu la beci şapte lacăte?

- Vezi, tataie, hârca!

- Mamii, hârca!

- Sara, nu e frumos!

- Lasă, moşule, că o să mor eu şi am să mă fac moroi şi abia atunci am să-i beau toată ţuica şi tot vinul din butoi. – mi-a zis moş Gheorghe cu un zâmbet amar în colţul gurii, apoi s-a întors către maica Ioana – Păi, fă femeie, lacătele sunt şi ele lacăte doar ca să uiţi pe unde ai pus cheile... Şi-apoi să te frămânţi încoace şi încolo şi să huidui ca să îţi treacă şi ţie într-un fel ziua. Să zici că ai avut de ce trăi astăzi, că altfel mureai dracu, de ieri, că tot nu mai ai nicio treabă pe aci şi încurci lumea de mâine.

- Bine că ai dumneata! – l-a apostrofat  iar soţia.

- Am, nu am, uite că eu găsesc ceva de făcut, dar tu... Fă, ştii ce? Dacă din noi doi moare unul, eu am să  plec la fata asta, în Anglia. Să-mi stea aci, pe genunchi, şi să mă tragă de mustăţi! Că tot se pricepe, mânca-o-ar moşul pe ea!

- O să-mi fie dor de ele!

- Şi mie de năsucul ăsta al tău.

- Bă hodorogule, nici acum nu-mi laşi fata în pace? – s-a răţoit şi bunica la el.

- Vezi, moşule, alta! Iarba rea, peste tot! Pe ăstea o să le găseşti tot aici. Dar şi eu te aştept. Uite, n-am să mor nici de-al dracu! Să văd, crapă careva din ele? Iar de o fi şi o fi, mă găseşti acolo, în vale. Ţi-am arătat unde. O să las un semn. Îţi mai spun câte o una de-a mea, mai stăm şi noi de vorbă, că altă treabă nu cred că o să mai am pe-acolo.

 

--------------------------------------

 

  

Maria s-a uitat la ceas. Din clipă în clipă, maşina trebuia să apară. Un soi de emoţie m-a răscolit din creştetul capului până în vârful picioarelor. Mami i-a pupat pe fiecare în parte şi le-a urat de sănătate. La fel şi eu. În braţele lui moş Gheorghe, am rămas mai mult. Nu m-am putut abţine şi l-am tras, totuşi, uşor, de mustăţi, apoi i le-am răsucit şi dat la o parte ca să-şi apropie buzele lui cărnoase de năsuc. M-a gâdilat cu barba, apoi şi-a lipit tâmpla de trupul meu, în dreptul inimii.

- Aici, e rostul vieţii! Totul e să nu-l falsifici! Pe lumea asta, în adevăr nu  se stă prea lejer, dar, oricând, ieşi la lumină. 

- Filosofie, Moş Gheorghe!  Nu înţeleg eu, dar ea, că e mică?!

- Acum nu, dar o să ţină minte. E şi frumoasă şi deşteaptă.  Seamănă cu mumă-ta când era tânără, numai că acum s-a cam prostit. ...Ca să nu zic mai mult.

- I-auzi, mamaie, ce ţi-am spus eu?! Ce mai zici?

- Bine, fată, bine! Mergi sănătoasă şi să vii la fel! – mi-a urat bunica, parcă înfrântă, în timp ce şi-a şters o lacrimă rămasă agăţată între gene. Iar tu să ai grijă. Nu e uşor cu un copil după tine!

- Doamne, ce vă mai tachinaţi! – a intervenit mami între ei.

- E, ca vecinii. Să zicem şi noi că mai şi trăim şi mai avem şi un rost, altfel... – i-a răspuns moş Gheorghe apoi mi-a dat şi mie drumul din braţe, spre lume.