Marea mirare a omului e că niciodată nu va putea fi cunoscut îndeajuns, nici în timpul vieţii, nici după moartea sa. Tot ce lasă în urmă nu e decât un cufăr, pentru el învechit, pentru ceilalţi atât de înnoit de parcă abia acum îl descoperă şi-l regăsec pe el ce cândva le era seamăn dar nu dădeau doi bani că nu-l înţelegeau.

 

 

Omul din faţa mea sunt eu. Dar niciodată nu voi fi sigur de asta până nu voi reuşi să-l pipăi – de e zi sau noapte, sub soare sau sub clar de lună – şi nu-mi va răspunde cu aceleaşi cuvinte pe care i le-am adresat, sau aceleaşi semne prin care i-am insuflat tăcere!

 

 

Nu se risipeşte oare cel ce se exprimă pe sine, ce-i drept, cu mult tact, dar şi fără a fi privit direct în faţă, că nu-i putere – sau miracol! – mai mare pe lume decât omul cel necunoscut?!

 

 

Celui ce trăieşte în derivă viaţa nu-i poate fi influenţată în nici-un fel, şi asta pentru că nu există pentru ceilalţi.

Cel ce-şi suportă neajunsurile nu o face că e mulţumit, în sfârşit, ci doar se întrece pe sine.

 

 

Întotdeauna „frica” ce-l stăpâneşte pe credincios e cea mai bună răsplată, că de-am vorbi numai de „umbra fricii”: mult, mult mai ai de străbătut credinciosule!

 

 

„Gândurile ultime” nu vor fi niciodată cele care îţi vor arăta faţa, ele vor prezice cu siguranţă abia începutul! Orice „mişcare” nu e dusă prea departe de gândul ce o poartă; va avea mult de suferit când simte primejdia unui început care nu poate fi nici sfârşit, nici măcar un mijloc al recunoaşterii în fapt.

 

 

Aflate, „gândurile ultime” sunt cele care se ascund cel mai bine.

• Nu căuta, şi vei înţelege ce le precede!

 

„ Te Deum pentru Iovan”

Iovan, într-un fel m-a depăşit, s-a maturizat, îl simt cerşind pe piscurile cele mai înalte ale munţilor „puţină linişte”, căci adierea vântului nu-i mai dă pace, e parcă urlet, tunet, ce-l împinge în abis şi-l trage în jos către somnul mut al morţii. Nu-i este frică, că purcede într-însul încă de la naştere un „semn”, dar nici nu-l ajută să-şi depăşească condiţia şi să creadă, se află parcă prins într-o plasă de păianjen, se simte înşelat. Iar eu!, Oo, da! Mă simt neputincios în faţa lui, nu pot să nu-i dau dreptate, dar nici nu pot să-i spun: „Ah cât eşti de palid! Cu ce te-aş putea ajuta? Aş face orice pentru tine, dar mai degrabă cred că am eu nevoie de ajutorul tău! Mă înţelegi?! Nu-ţi pleca ochii, că eu sunt cel care varsă lacrimi când te priveşte de la poalele munţilor şi suspină după fiecare tresărire a ta. Aş vrea să înţelegi că nu îmi mai pot permite să mai iau cina cu tine ca în vremurile bune de altădată, eşti pe cont propriu la fel ca şi mine. Priveşte-te , pe tine, tu, da tu!, tu trebuie sa te scuturi puţin şi să nu mai priveşti în urmă, dacă se poate spune, să fi un pic mai sobru, să stai ţeapăn, şi dacă ulii-s cei ce iţi vorbesc şi-ţi ţin de urât cât e noaptea de lungă, să le dai ascultare, că cine stie, poate vei smulge un secret ce nimeni în astă lume nu-l cunoaşte, darmite să-l intuiască şi să ţi-l redea. Nu neg, de multe ori mi-ai dat de furcă şi-am traversat cu bine puntea, dar, acum, ţin morţiş să mă înţelegi că nu mai depinde de mine pe ce drum apuci şi cui te împărtăşeşti, eşti prea departe ca să-ţi mai pot fi reazem, şi la urma urmei, ştii bine, îmi lipseşte forţa să te mai ajung din urmă cu priviri ascunse. Dar, lasă, să nu-ţi plângi de milă, vei fi tot timpul în centrul atenţiei celorlalţi, şi dacă cerul nu s-a spart în două până acum să te primească, cu siguranţă i-ai venit de hac (cerului) şi mai devreme sau mai târziu îţi va răspunde, prin lacrimi sau fulgere, ce mai contează. Iar tu, să nu uiţi niciodată, eşti ţeapăn, chiar dacă te-ai schimbat la faţă şi eşti puţin gălbejit, nu contează, că doar, ceara pe ceară se întăreşte şi devine soclu, şi-ai să vezi, ia aminte!, cândva ai să-ţi râzi în barbă de vremurile când te purtai pe la poalele munţilor şi cerşeai îndurare, şi ce mai haz ai să faci de cei ce nu ţi-au înţeles legănatul azi şi mâine cred că-ţi pot cânta psalmi la culcare. Nu-i nimic!, de mine să nu mai întrebi, eu te voi ţine minte şi nu te voi uita niciodată, dar nu mai pot să întorc nici capul, nici să privesc înainte, voi sta la taifas în lungile nopţi întunecate şi răcoroase cu cei ce-mi sunt dragi, pierdut în gândurile mele. Adio prietene! Adio Iovan! Nu-ţi pot semna recunoştinţă decât sub acest “Te Deum!”

P.S. Nu poţi sorbi totul dintr-o privire, dar îi poţi da dreptate, aşa cum fac eu!”

 

 

Să săruţi mâna domnişoarei în căuşul palmei, întorcându-i mâna uşor, în timp ce-i zâmbeşti liniştitor şi n-o scapi din ochi, pentru a se simţi în siguranţă. Nu ar avea nimic de spus, decât o exclamare uşoară din vârful limbii tresărind ca un şuierat: O, domnul meu, ce dulce!

Cum nu te aşteptai să-ţi dai un răspuns imediat, şi nu ţi l-ai dat, totuşi ai ştiut să pleci capul în faţa domnişoarei, printr-un gest nobil ai ridicat pălăria în semn de respect, şi ţi-ai cufundat buzele în căuşul palmei ei de parcă-n zbor ai reuşit să-i atingi sufletul, şi erai atât de fericit de isprava ta, cum nu ar fi putut nimeni să înţeleagă ce te-a apropiat mai mult de ea.

Un gest mărunt, ca o sălbăticiune fugară.

 

 

A fi conştient de ceea ce vezi înseamnă în totalitate a exprima ceea ce sub raport individual, fără a-ţi creşte aripi, poţi sublinia – de la un cap la altul – neatingând distanţele, ele fiindu-ţi necesare doar în momentul unei sensibilităţi atroce: atingerea lor fiindu-ţi permisă ca (dislocare) prin depăşirea limitelor.

Nu-i poţi atinge capetele dar îi poţi înţelege mersul ...

Un mers legănat ce te poartă cu gândul în afara distanţelor.

 

 

Momentele rătăcirii unui om ce ascut simţurile – Ivan Ilici.

 

 

„A trăi prin excelenţă ceea ce nu poţi exprima” – descompunerea fiinţei supusă unui tratament riguros ( şi astfel menajată).

 

 

Nu poţi accede decât la ceva măreţ!

Scrisul, ca şi gândul că încă mai poţi scrie, - sau, pesemne, te afli la început de drum – nu poate naşte decât întâietate.

  (text de extremă)

   Dan Tanislav