|
File de jurnal
Dan Tanislav
Impresii si pareri personale in FORUM
O epurare a gestului. O strângere de mână. Dezinvolt
te laşi cuprins de o moleşeală a trupului ce-ţi încălzeşte sufletul
şi-ţi răsfiră printre degete plăcuta adiere a vântului.
*
Fiecare sarcină în parte trebuie îndeplinită cum se cuvine. Altfel, dacă
privim cu atenţie sporită, tot angrenajul s-ar răsturna, sau, s-ar
întoarce împotriva noastră şi sarcinile propriu-zis nu şi-ar mai avea
rostul.
*
Cercetându-se îndelung în mijlocul camerei, respirând sacadat, din ce în
ce mai greoi, nu putea nici să răspundă printr-un simplu gest, o apăsare
uşoară pe clanţa uşii, cum nu putea nici măcar să scoată un sunet în
semn de aprobare sau refuz. Se observa pe sine ţintuit locului, cu
mintea zdruncinată nu putea fi pătruns de nici un gând din afară, şi nu
putea, mai ales, nici măcar să despice tăcerea din cameră cu propriul
său gând.
*
Căutările celui care interpretează nu sunt, deopotrivă, fireşti şi
adevărate pentru că nu au în esenţa lor, în esenţa căutării, urmele
paşilor ce ţi-au deschis orizontul. Inerpretarea ca atare nu se
regăseşte prin exprimare pentru că nu exprimă nimic, nu deranjează şi nu
forţează decât printr-o simplă înţelegere.
*
Ca să poţi fi sincer cu tine însuţi nu trebuie decât prin ceea ce eşti
să aprobi fără să argumentezi ce poţi deveni, şi numai într-o asfel de
situaţie poţi rămâne consecvent cu tine însuţi.
*
Ceea ce se dezvăluie nu se arată...
Pentru că se dezvăluie doar în măsura în care nu poate fi învăluit, cum
nu poate avea nici o sarcină care să-i poată permite angajarea într-un
spaţiu comun.
*
Neputinţa îi face pe oameni să se privească mai îndelung. Nu-şi dau
coate şi nici nu aşteaptă răspunsuri, nici de la unul, nici de la
celălalt, cum nu reuşesc a-şi da vălul deoparte menţinându-şi echilibrul
interior fără a o şti. Temerile, ca şi toate sufocările interioare,
intervin abia în momentul trezirii. De aceea numai prin această
neputinţă îşi pot bea cafeaua liniştiţi chiar dacă au momentele lor de
sinceritate şi de apropiere. (In Vino Veritas!)
*
Când încerci să te exprimi pentru a te face înţeles există o împotmolire
a pronunţiei tocmai pentru că tot ceea ce exprimi ar putea să nu pară
atât de relevant.
*
Îţi răsfiră printre degete aerul care nu poate fi cuprins, aşa cum prin
limbaj îţi scapă aproape întotdeauna esenţialul.
*
Nu există o precizie a gestului, doar o încercuire, – câteva încercări a
celui care îşi dă seama că pe pronunţie nu se mai poate baza ...
*
Celui ce i se arată nu i se dă, el poate purta povara ascunsului tocmai
pentru că se află în postura celui care nu cercetează doar pentru că
ştie că a cerceta nu înseamnă în amănunt şi a reţine, a reuşi să
primească fără să întrebe, a reuşi să primească fără să exercite un
efort deosebit. În consecinţă nu îi e necesară înţelegerea ca atare dar
nici nu va şti cât de aproape se află de adevăr.
*
Fiecare gest în parte îl salvează pe celălalt prin atingerea mâinilor –
un suflu interior ce ar putea să nască fără voia ta o siguranţă deplină
a trupului aflat în mişcare.
*
A trăi neajunsurile lumii, a trăi acest mecanism înseamnă a te rătăci,
înseamnă a trăi nimicul şi nicidecum Nimicul dintru începuturi. Îţi
dezvălui faţa schimonosită încercând să zâmbeşti crud, exploatându-te şi
fiind exploatat până la margini, marginile, ele însele fiind neajunse
prin nemărginirea lor. Nu te îndrepţi de spate, rămâi cocoşat şi te
supui, chiar şi prin revoltă, acestui mecanism mut ce-ţi despică trupul.
Orice evadare, în sine sau nu, e şi o umbrire. O încălcare a tuturor
regulilor e şi o aprobare, o recunoaştere ce nu poate fi exclusă, o
recunoaştere ca o încrâncenare dezbrăcându-te din cap până în picioare
în faţa propriului tău mecanism.
*
Socializarea cu ceilalţi intervine abia în momentul în care îţi doreşti
cu certitudine să te faci înţeles. Cu certitudine sau pe deplin
conştient poţi rămâne într-un spaţiu vid, pentru că, odată înţeles, ai
putea să nu rezişti tentaţiei (de socializare) şi mai ales să poţi fi
aprobat. Mecanismul ca atare nu face altceva decât să întrerupă orice
formă de socializare şi atunci improbabilitatea existenţei tale respiră
aceeaşi nesiguranţă prin suflul tăcerii pe care o impune.
*
Un control de la distanţă ce-l poate răpune. Acest mecanism pe care nu e
sigur dacă îl poate controla. Se vede nevoit, de nenumărate ori, aproape
să renunţe, dar n-o face, ştie că încă se mai poate verifica. Acum nu
poate fi mai important decât autodisciplina. Rezerva pe care o are îl
ajută să fie sigur că poate pătrunde, dar nu se poate neglija, nici ca
fiinţă, nici ca semen. E un drum, îşi spune sieşi, ce trebuie străbătut.
Nu cunoaşte resursele ce le deţine, dar le intuieşte şi le prevede.
Drumul poate fi ca oricare altul, important nu e drumul propriu-zis, e
faptul că se regăseşte pe el, îl trăieşte şi-l respiră prin porii pielii
lui.
- „Nu mă ridic în picioare să vorbesc despre drumul meu, sau despre
oricare alt drum, despre această viaţă sau cea viitoare, ci mă aflu în
picioare, în faţa dumneavoastră, pentru a-mi exprima prezenţa, a vă
aproba sau nu, sau invers, a fi aprobat sau nu, contează mai puţin
pentru mine. Ceea ce văd şi recunosc a fi important, şi ar trebui să fie
şi pentru dumneavoastră, e faptul că ne aflăm aici şi ne putem sustrage
de la orice mecanism exterior nouă prin simpla prezenţă a noastră, a
gesturilor, a mimicii, a vorbirii şi prin asta deţinem în exclusivitate
controlul exprimării, a tot ce putem deţine prin controlul fiinţei
noastre. Iar din momentul în care nu vom mai avea puterea şi tăria de-a
ne vorbi deschis prin mijlocul conştiinţei ce ne poartă, şi nu mai
suntem decât umbrele fiinţei noastre, putem trece liniştiţi iazul fără a
ne mai sinchisi de adâncimea lui.”
*
„Hainele” ( Haine! )
Rezemat de pervaz, cu capul ieşit mult în exteriorul ferestrei, se lăsa
biciuit pe obrazul fierbinte de aerul rece al iernii. Cu o smucitură
aproape nefirească, se întoarse brusc, şi o luă la trap, ieşind din
salon spre antreu, cu sufletul la gură, pregătit să părăsească locuinţa.
Cu un mers ţeapăn, fără a se mai gândi cum era încalţat sau îmbrăcat –
în papucii de casă, un pantalon de stofă gri şi o bluză destul de
subţire pentru timpul rece din mijlocul iernii -, se îndrepta, sigur pe
el, spre magazinul de confecţii de peste drum de blocul lui. Ajuns în
faţa magazinului, se opri liniştit, îi trecuse câteva clipe prin gând
dacă să intre sau nu, renunţă, şi se postă în faţa vitrinei privind lung
cele două manechine îmbrăcate. Cele două paltoane, aşezate cu pricepere,
fară nici o cută, drepte, îmbrăcau manechinele pe care, privindu-le cu
atenţie, aveai impresia că-ţi fac semne disperate să li te alături.
Intrat în magazin nu trebuia decât să probezi un palton sau costum, apoi
privindu-te în oglindă ai fi putut, fără să întîmpini prea multe
greutăţi, să iei aceeaşi poziţie ca cea a manechinilor – lăsat uşor pe
spate, cu piciorul drept abia atingând podeaua cu vârful degetelor, în
piciorul stâng trebuia neapărat să te sprijini, cu un zâmbet larg, ochii
mari deschişi, pupilele dilatate, nu puteai să nu fii în acest echilibru
perfect manechinul din vitrină ce-şi prezintă haina fără nici o cută, în
tinereasca-i purtare. Privite îndelung manechinele, şi complotând în
gînd împreună cu ele, nu se lăsau dezbrăcate de orice călător îndrăzneţ
care intra în magazin, pentru că odate purtate, hainele, fără a fi
periate, îngrijite cu nădejde şi lăsate în voia sorţii, aruncate pe
ici-colo, s-ar scămoşi, ar deveni irascibile şi nu ar mai avea
strălucirea şi puterea tinerească care le-a făcut să reziste prin
ţesătura lor, pe frig şi ploaie, burniţă şi viscol…
Cum să nu-ţi priveşti cu seninătate şi mândrie, prin ceea ce sunt şi
devin, hainele ce te îmbracă.
a)
Pe cap, când porţi pălărie, nu uita că de fiecare dată când te afli
printre oameni ea trebuie dată jos, cu grijă, lăsată într-o parte nu va
atrage atenţia, iar cei din jurul tău vor fi mulţumiţi.
b)
De fiecare dată când te pregăteşti de drum, ca fiecare om aflat în
rândul societăţii respectate, o faci cu cel puţin o jumătate de oră
înainte de a pleca, ca să ai timp pentru periatul hainei şi îngrijirea
neasemuită a feţei tale – privitul în oglindă înainte şi după îmbrăcarea
hainei. Şi ele, hainele, dacă sunt aşezate cu mare grijă pe trupul tău
drept, îţi vor rosti numele şi-ţi vor îndrepta paşii cum se cuvine. Nu
te vor certa şi nici nu vor îmbătrâni chipul tău fin...
Pătruns de astfel de gânduri, dar şi de frig, se trezi bolborosind în
barbă: “E cazul să mă retrag din faţa hainelor ce-mi taie respiraţia!”
(o primă încercare în desluşirea cât mai amănunţită a hainelor)
*
Iată-le, cum te privesc pe tine hainele care se vor a fi purtate şi
păstrate cu mare grijă şi seninătate. Îţi cad la poalele picioarelor şi
nu-şi doresc altceva decât să fie îmbrăcate de cel care le deţine. Nu se
lasă călcate în picioare, pentru că, din acel moment nu mai fac faţă
celui care le îmbracă, îl aruncă îndărăt, îl întristează, şi-l fac să
renunţe, pentru moment, la numele ce-l poartă, la subiectivitatea lui.
„E bine de ştiut, când te priveşti în oglindă, cum te priveşti în
oglindă? Supus, sau nesupus!”
*
Cînd ţesătura hainei se subţiază merită să fii atent şi să nu o dai
deoparte imediat, ci cu puţin respect pentru ce ai purtat până atunci, o
aşezi cu grijă într-o parte şi, ca şi când ţi-ai schimbat faţa, îmbraci
altă haină din cuier, netedă, caldă şi primitoare. Abia atunci îţi poţi
imagina în voie cum ai traversat o nouă etapă în viaţă.
Sufletul liniştit este
Când haina ce-l cuprinde
E doar a lui!
*
Poate nu poţi surprinde cu privirea totul, dar îţi poţi da seama ce se
întâmplă de fapt. Deschizi ochii şi ai siguranţa că din acel moment
lucrurile pentru tine iau o altă întorsătură, devin mai limpezi ca
niciodată, şi asta numai dacă nu ai de gând să le dai prea multă
importanţă, că numai cu ochii deschişi tu poţi rămâne atent mai mult
timp şi nu te pierzi cu firea.
*
Pe drum, nu departe de casa lui, dacă-l priveai cu mare atenţie puteai
observa o sclipire în ochii lui. Nu era decât o uşoară sclipire pe care
tu observând-o nu te puteai pronunţa, în schimb printr-o tresărire din
umeri îl puteai aproba.
*
Un chip luminat printr-un singur gând la lumânarea aprinsă ...
Dan Tanislav
|