Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 « Fabrica de vise » - Giurgiu 2006

Julia Maria Cristea – Viena

Impresii si pareri personale in FORUM

Sunt pentru câteva ore în Giurgiu, după mai bine de 30 de ani de când n-am mai trecut pe aici. Stau pe malul Dunării şi privesc scurgerea monotonă a apelor. Este aceeaşi Dunăre ce o traversez nepăsătoare aproape zilnic în drumurile mele prin Viena şi totuşi – altfel, mai învălurată, mai tumultuoasă, mai plină de semnificaţii, ce se desluşesc prin redeşteptarea amintirilor de odinioară. Sau poate o percep prin prizma sentimentelor mele, deloc senine, deloc liniştite? O reîntoarcere în trecut este de multe ori asemenea cufărului unde Moş Gheorghe a strâns mătăsuri scumpe pentru zestrea Olguţei, pe care însă timpul le-a distrus, rămânând doar amintirea zdrenţuită, care fără să vrei – doare.

Am revenit după ani, pentru o ceremonie care ar trebui să-mi aducă numai bucurie – o prezentare de carte e un eveniment ce nu are loc în fiecare zi. Şi nu o carte oarecare, ci una la care nici nu visam - născută datorită unui mare om cu nume legendar - Artur Silvestri, ce a strâns buchet articolele despre tradiţiile poporului nostru, apărute într-un ziar virtual, dându-le contur şi imaginea palpabilă, articole care de bună seamă s-ar fi pierdut altfel in eter.

Faptul că am fost invitată ar trebui să mă facă nespus de fericită. Şi totuşi şovăiesc. Mi-e teamă de preaplinul emoţiilor care se pot revărsa, penibil, prin lacrimi ce nu le poţi stăvili, ce-ţi dezvăluie acea parte a sufletului ce vrei s-o fereşti de priviri străine, ca pe un sanctuar sfânt.

A fost primul contact cu oraşul, întâi trebuia să văd locul amintirilor, apoi să întru în acţiunea propriu-zisă - prezentarea cărţii ce avea loc la Biblioteca judeţeană „I.A. Bassarabescu”. Sunt întâmpinată de o doamnă tânără, frumoasă, senină şi de un domn deosebit de protocolar – ION GAGHII – directorul bibliotecii şi şeful consiliului orăşenesc, ce mă conduc într-o încăpere unde, pe două standuri sunt expuse cărţi ale scriitorilor români din diaspora, printre care, la loc de cinste figuram şi eu. Aceasta era surpriza ce mi se rezervase, un delicat omagiu ce mi se aducea mie, un om care s-a făcut oarecum cunoscut prin cărţile donate în urmă cu câţiva ani. Doamna – aflu că este CAMELIA FILIP şefa relaţiilor cu publicul ( vezi poza), îmi spune că a citit nu numai cu interes cartea mea despre Thailanda, dar şi cu o reală bucurie, descrierile mele purtând-o pe tărâmurile exotice, care şi pe mine m-au fascinat.

M-am liniştit. Începutul este bun. Am trecut cu bine de hopul primului contact de care practic m-am temut, ştiindu-mă atât de vulnerabilă  la impactul amintirilor.

Şi pentru că mai era timp până la ora stabilită pentru prezentare, am trecut într-o altă încăpere unde - masa era aşternută, aşa cum se obişnuieşte la români să întâmpini un oaspete, nu numai cu sufletul deschis, dar şi cu bucate alese – simbolul pâinii şi sării, ca semn al preţuirii şi ospitalităţii. 

Respir oarecum uşurată. Emoţia a fost o teamă absurdă, nejustificată. Sunt calmă, încep să mă bucur de ambianţă, mă simt onorată de preţuirea care mi se arată – deşi de felul meu nu sunt omul căruia îi place să iasă în primele rânduri, ca să fie văzut de pretutindeni, din contră...

Oare poate să spună cineva ce conexiuni ciudate se produc în subconştientul nostru, cum poate un sunet, o adiere de parfum, un cuvânt, o privire, o vorbă, ceva practic nesemnificativ, să declanşeze avalanşa amintirilor? Şi mai ales, de ce doar a celor care dor? A celor îngropate adânc în suflet, pe care le crezi acoperite de scurgerea anilor, dar care izbugnesc dintr-odată violent, tulburându-ţi liniştea şi echilibrul?

Începutul s-a făcut prin prezentarea „ lumii celor care au trecut în nefiinţă”, un panou cu fotografii menite să reamintească mereu celor prezenţi, datoria de a continua escaladarea piscurilor viselor. Poate pare bombastică figura de stil, dar astfel mi s-au părut aceşti oameni care, în aceste vremuri de degringoladă materială şi spirituală, continuă să aibă un crez, ca un far călăuzitor, pe o mare în plină furtună.

Apoi, am văzut ziarul „Cuvântul liber” editat pentru prima oară în plină revoluţie – 22 decembrie 1989 de către domnul director Ion Gaghii - un gest de mare curaj cetăţenesc, dat fiind că în acele zile încă nu se ştia precis încotro se înclina balanţa puterii.

În continuare, domnul director Ion Gaghii mi-a prezentat trei cărţi, editate la ultimele trei ediţii ale Concursului naţional de Creaţie Literară „Petre Ghelmez” o manifestare extraordinară, o iniţiativă locală a personalităţilor din domeniul cultural, un mod palpabil de a încuraja şi forma tinerele talente. Acele volume cuprindeau lucrările premiate ale elevilor – poezie şi proză, dintre care una m-a răvăşit, pur şi simplu. Un titlu simbolic „Fabrica de vise”. Brusc, am alunecat abrupt pe toboganul anilor trecuţi şi m-am întors în acele timpuri când visam şi eu, ca elevă în clasa patra, căreia, într-un concurs pe şcoală, i s-a preconizat un viitor frumos în branşa atât de sensibilă a sufletului aşternut pe hârtie...

Şi visul meu, rămas o viaţă întreagă undeva pierdut în labirintul sufletului şi sentimentul ireversibil al timpului trecut - că mult prea târziu am găsit firul Ariadnei care să mi-l scoată cât de cât mai la suprafaţă, şi regretul că nu am fost atât de norocoasă ca aceşti copii cărora li se desluşea astfel drumul, şi căldura cu care eram înconjurată, şi bucuria cu care domnul director îmi prezenta acea iniţiativă de excepţie, şi aceşti oameni care erau atât de pătrunşi de un crez, toate la un loc au fost prea mult - m-au răvăşit ca o furtună devastatoare.

Simţeam cum se ridică din adâncuri nostalgia regretului, emoţia amintirii, trăirea prezentului - ca un val, care creştea din ce în ce, cerând vehement să iasă la suprafaţă. Penibil. Jenant.  Oare de ce corpul poate să rămână mai indiferent la durerea fizică, dar sufletul vibrează cu rezonanţe adânci, ca o coardă de violoncel la acel ceva ce nu poţi să defineşti exact, declanşând lacrimile ce trebuie poate să limpezească precum ploile cerului, preaplinul ce se revarsă?

Am ieşit în grabă să-mi maschez pe cât posibil spectacolul a cărei protagonistă eram – nu nonşanlantă, detaşată aşa precum probabil că se preconiza, ci jenant de labilă afectiv. Doamna Filip m-a urmat, călăuzindu-mă într-o sală unde, ferită de priviri indiscrete, să  pot să-mi regăsesc echilibru sufletesc. Aproximativ. Delicată, atentă, încerca să mă remonteze spunând că, din scrierile mele m-a văzut ca pe un om puternic - cuvinte calde, balsam pentru suflet.

În acel moment m-am dispreţuit pur şi simplu. Pentru ce de fiecare dată la întoarcerea în ţară, sufletul meu mi-e duşman şi mă trădează, arătând tuturor că de fapt uitarea este aparentă şi amintirile, şi nostalgia ce nu ţine de ceva precis ci de apartenenţa la o anumită structură inconfundabilă, şi foaia întoarsă spre o altă viaţă – toate se întorc împotriva-ţi stârnind lacrimile?

Am reuşit în cele din urmă să mai ogoiesc năvala gândurilor. Am reuşit să şi vorbesc ceva despre noua mea carte. Nu pot să spun cu exactitate ce. Singurul meu gând era să ocolesc făţiş orice cuvânt care m-ar fi putut sensibiliza, declanşând din nou tumultul emoţiilor. Aş fi vrut să le spun că dictonul „Ubi bene - ibi patria” este sec. Fără implicaţii afective. Mult mai real – ar fi: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i ţara mea”.  Dar ar fi sunat ca un păşunism penibil, aceasta venind de la cineva care de fapt plecând, îşi contrazice afirmaţiile, când mulţi tineri dintre cei aflaţi în sală şi-ar fi dorit poate să schimbăm rolurile. Nu de vârstă ci de şansa de a cunoaşte mirajul depărtărilor...aşa cum îl văd cei pentru care încă este inaccesibil..

Şi de fapt doream să se încheie mai repede această tortură, lupta mea cu mine însămi, pentru a nu repeta penibila scenă a lacrimilor. Doamne, de ce ne faci atât de slabi în faţa amintirilor, când de fapt am putut fi atât de duri să ne facem un loc într-o lume de care nu aparţinem afectiv?

M-am bucurat de avalanşa elevelor, vesele, senine, frumoase ca primăvara, care aşteptau de la mine câteva rânduri pe cartea mea. Ştiam că astfel ea va fi citită şi modestul meu mesaj, pus în fertilul pământ al sufletului tânăr, va rodi.

Am trecut şi prin tortura interviurilor – pe care  niciodată nu le-am agreat, ele fiind doar pojghiţa superficială şi nu esenţa, miezul, acea trăire care te defineşte...Îmi reamintesc doar o singură întrebare: „cum se spune DOR în limba germană – la care am răspuns că nu există acest cuvânt...De fapt aş fi dorit să spun că semnificaţiile lui sunt proprii pentru fiecare popor în parte, fiecare vibrând altfel, în funcţie de sensibilitatea lui...dar, ar fi fost o nouă incursiune pe un pământ minat cu emoţii...

Apoi m-am liniştit. Oarecum. Dar serialul emoţiilor nu s-a încheiat. Nu încă...Am ascultat mai pe îndelete povestea iniţierii concursului naţional de literatură, ce a primit numele unui reprezentant de seamă a intelectualităţii oraşului – poetul Petre Ghelmez, neuitatul autor  al Cărţilor copilariei. Concurs la care fiecare copil din ţară poate să participe, evident ţinând seamă de categoria de vârstă, deci accesibil tuturor – criteriile de apreciere – datorită sistemului secret al lucrărilor fiind legate de talentul real. Iar premiile – deosebit de ingenios concepute, erau nu un număr de cărţi oarecare ce practic nu implică cu nimic afectiv, ci summumul lucrărilor premiate, adunate în volum – de fapt consfinţirea debutului literar.  Ideea mi  s-a părut nu ingenioasă ci de o sensibilitate deosebită.

Cinste şi onoare celor sau celui care se îngrijeşte astfel de păstrarea cu sfinţenie a tradiţiei unei culturi robuste, în aceste vremuri când cartea este înlocuită cu imaginea – de cele mai multe ori nonculturală a micului ecran, sau navigarea stereotipă – virtuală pe internet.

Am primit şi o carte născută din pioasa aducere aminte şi preţuire a tuturor personalităţilor născute pe acest tărâm, ce au dus mai departe faima oraşului dunărean, a cărui nume a fost consemnat pentru prima oară în Cancelaria Ţării Româneşti de către voievodul Mircea cel Bătrân, cu peste 600 de ani în urmă (1403). Înscrise într-un dicţionar, o adevărată cronica spirituală a oraşului, cu titlul mai mult decât impresionant: „Asalt spre culmile destinului”.

M-am despărţit de aceşti oameni deosebiţi, copleşită de mulţimea trăirilor mult prea intense. Nu ştiu cum, prin ce legături ciudate mi-au revenit în minte versurile lui Vlahuţă: „Unde ni sunt visătorii?”. O întrebare la care există un permanent răspuns: „aici, jur împrejurul nostru, tot ce înălţăm cu sufletul este expresia unui vis”...

Dar seria emoţiilor nu s-a încheiat aici. Nu le-am lăsat în urmă, acolo, pe ţărmul Dunării, mai tumultuoasă decât oriunde în alte părţi ale drumului său printre atâtea ţări. Oare mi s-a părut doar că este aşa de zbuciumată, gândindu-mă că poartă în valurile sale dorurile atâtor români, răspândiţi aşa ca mine, în lume?

Emoţiile au rămas, mă vor însoţi pretutindeni. Adunate buchet, strânse ca un colier de mărgăritare, într-un volum de versuri minunate, parcă picurate din suflet - cuvânt cu cuvânt şi nu scrise cu mâna, de acel pe care-l vedeam protocolar şi oficial şi nu mi-l închipuiam atât de sensibil, atât de profund, precum muzica lui Bach într-o catedrală gotică...E vorba de volumul „Când statuile vorbesc” semnat de domnul director Ion Gaghii.(vezi poza) O carte cu titlu mai mult decât simbolic. O carte de suflet, în care te regăseşti şi vibrezi la unison cu fiecare dintre poeziile, cu adânci implicaţii afective, cu noian de întrebări ce nu-şi găsesc răspuns, cu trăiri intense până la strigăt – poezii ce te uluiesc prin ritmul, rima, cadenţa perfectă, în care irump gândurile unui om ce-şi maschează sensibilitatea sub aspectul rigid, al funcţiei. Dacă nu le-aţi citit încă, aţi pierdut enorm, sunt picuri de har, născuţi din ambrozia zeilor, ce-ţi hrănesc sufletul. Mi-e greu să mă decid asupra unor versuri, am ales doar pe acelea în care poate acolo şi atunci, eram atât de adânc implicată:

„De unde vin ? Aceasta e-ntrebarea:

Iubirea, viaţa, gândul şi fiorul,

Căderea, zborul, muntele şi marea

Dar, mai ales, din ce se naşte dorul?

Julia Maria Cristea – Viena.

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]