Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Între patriotism şi trădare

Teodora Galaţean (foto)  -  Marea Britanie

 

 

Teodora Galateanu - UKAzi m-am hotărât să-mi inventez biografia!

Născută 1978, Cluj-Napoca. Nu-mi amintesc prima zi de şcoală.

 

Când am împlinit 15 ani eram singură acasă şi am vrut să-mi fac gogoşi. Le-am ars. Răzvan m-a sunat să-mi spună „la mulţi ani”. Am crezut că e Mircea. Mereu le confundam vocile la telefon. Încă le mai confund. De-atunci nu am mai făcut niciodată gogoşi.

Se spune că suntem generaţie de sacrificiu. Pentru că am trăit jumătate în comunism şi jumătate în democraţie. Sau poate mai mult de jumătate în democraţie şi mai puţin de jumătate în comunism. Nu mai ştiu. E mult de la revoluţie, cum o numesc ei. Oricum nu mă pricep la politică. Ei spun că comunismul e ăla când stăteam la cozi şi nu aveam curent, căldură şi apă caldă. Poate... Eu am copilărit într-o colonie muncitorească unde nu se stătea la cozi, unde aveam şi lumină şi căldură şi apă caldă. Ei spun că în democraţie e mai bine. Eu îmi amintesc că în democraţie tata venea acasă cu din ce în ce mai puţini bani, aşa că nu mi-am permis să-mi cumpăr nici măcar o pereche de pantofi negri când am terminat a opta, mi-a dat o colegă unii de-ai ei, vechi. Îmi erau mari şi a trebuit să-mi pun vată în vârf.

Am avut 10 ani când am plecat din Brazi. Am plecat la Cluj. Am plâns mult după mama şi tata. Mă suiam pe pervazul din garsoniera bunicilor ca să-i văd pe ai mei când vin. Veneau cu Dacia crem cu scaune portocalii şi parcau întotdeauna în acelaşi loc. Şi plecau din acelaşi loc, iar eu tot de pe pervaz îi urmăream, plângând în hohote.

Când am avut vreo 7 ani l-am văzut pentru prima dată pe bunicu’ beat bătând-o pe bunica. De atunci s-a dus dracului speranţa mea în dragoste curată.

N-am citit poveşti, am trecut direct la romane, cărţi multpreacomplicate pentru vârsta mea. Citeam întotdeauna la lumina televizorului pentru că bunicu’ făcea economie la curent. El nu înţelegea de ce citesc. Îmi spunea să mai las naibii cărţile din mână. Eu nu le-am lăsat. Decât după ce-am terminat filologia. Pentru că nu mai trăiesc în lumea ideală în care mă hrăneam cu autori, aspiraţii şi interminabilele discuţii cu Robi despre literatură şi filosofie. De la el am auzit prima dată de yoga, el mi-a dat să citesc prima carte de Cioran. Tratat de descompunere parcă. Si prima dată Nietzsche. Am scris şi o poezie dadaistă împreună „Păpădia plânge euforic/ E friabilă dar nu rugineşte...” şi nu mai ştiu continuarea, dar trebuie să o am scrisă pe undeva. Eram mândri de ce ne-a ieşit. Îmi amintesc perfect săculeţul albastru împrumutat de la un joc de scrabble şi în care amestecaserăm cuvintele. Eram liceeni şi ne credeam rebeli. Acum trebuie să-mi plătesc chiria, facturile de curent, gaz, telefon. Robi încă mai filosofează.

Într-o zi eram singură în parc. Aveam vreo 11 sau 12 ani şi pentru că toată lumea mă ocolea zicându-mi că sunt ciudată, nu aveam prieteni. Ce patetic sună să spun că prietenii mei erau copacii. Stăteam sprijinită de trunchiul lor şi le spuneam tot ce aveam pe suflet: ce note am luat la şcoală, ce mai fac bunicu’ cu bunica, când am fost ultima dată în Brazi, dacă le-am transmis copacilor din Brazi secretul copacilor din Cluj, despre lacrimile mele care nu se mai opreau şi trebuia să mă ascund în baie ca să nu mă vadă bunicii şi să mă certe că iar mi-e dor de mama şi de tata şi de fraţii mei. Era una din acele zile de dialog intim cu copacii. Aveam şi o carte la mine pe care o foloseam ca pretext ca să nu par o ciudată care vorbeşte cu copacii. Un bărbat se apropie de mine, întrebând ce fac. Era destul de bătrân: cărunt, cu faţa ridată, nimic neobişnuit căci parcul acela era mereu plin de bătrâni care-şi plimbau nepoţii sau câinii. Sau amintirile... „Citesc”, i-am răspuns. „Nu, nu citeşti, tu îi pândeşti pe ăia doi”, spuse el convins că minţeam. „Nu, citesc, nu pândesc pe nimeni”, răspund eu speriată că mă bănuieşte de cinestiece. „Ba da, îi pândeşti pe ăia doi”, mă contrazice el, convins că mă prinsese „cu mâţa-n sac”. „Nu”, îi răspund din ce în ce mai furioasă, iar când mi-am întors privirea spre el (căci mă uitam spre locul indicat de el să văd despre ce ăia doi era vorba), îşi scosese sexul într-un gest deocheat pe care nu-l înţelegeam atunci. Am plecat speriată. M-am întâlnit cu profesoara de istorie pe care am uitat să o salut. Am ajuns acasă şi m-am aşezat pe scaunul de la birou. „Ce-i cu tine?” m-a întrebat bunicu’. „Nu mă simt bine”, i-am răspuns şi am rămas nemişcată pe scaun până seara când m-am dus la culcare. A doua zi la şcoală, profesoara de istorie ne ţinea prelegeri despre cei care nu salută. A evitat să-mi pomenească numele, poate pentru că eram premiantă?

Multe după-mese stăteam nemişcată pe scaun la birou, dar nu ca să învăţ cum credea bunicu’, ci ca să scriu. La 16 ani am obţinut primul meu premiu literar la un concurs internaţional de poezie ţinut în Italia şi unde trebuia trimise creaţiile în italiană. Profu’ Văran m-a ajutat să-mi traduc câteva poezii. El prefera poeziile Andreei. Mi le dădea ca exemplu. Ea nu a abţinut nimic. Am apărut şi-n antologie. A fost singurul meu premiu de poezie şi singura antologie în care am apărut vreodată.

Am stat totuşi o dată la o coadă. Acum îmi amintesc. La aprozar aduseseră roşii. M-am rugat vreo zece minute de mama să mă lase să merg să cumpăr. Aveam grădină, iar mama îmi spunea că în câteva zile se vor coace roşiile. Dar eu vroiam atunci! Am ajuns la aprozar şi m-am aşezat cuminte la coadă. După mine, alţi oameni, grăbiţi la răspândirea veştii că sunt roşii. Vânzătoarea a anunţat că e ultima ladă. Atunci lumea a început să se îmbulzească, sperând să apuce ultima roşie. Eram copil şi nu puteam lupta cu ei. Câteva împinsături m-au scos afară din rând. M-am întors acasă plângând.

La Cluj, îmi era dor de ai mei. Am scris o scrisoare „Dragi părinţi”, în care le destăinuiam, în cuvinte patetice, dorul şi că eu nu mai pot sta departe de ei şi de Brazi. Am ezitat până să pun scrisoarea în cutia poştală. În cele din urmă m-am decis şi-am trimis-o. Speram să-i înduplec. După patru zile (atât îi trebuie unei scrisori să ajungă din Cluj în Brazi) părinţii mei au venit la mine cu aceeaşi Dacia crem cu scaune portocalii. Eu îi aşteptasem în fiecare zi cocoţată pe pervaz, până când am văzut maşina oprind în parcare. N-am avut curajul să merg să-i întâmpin. Mi-au explicat că e mai bine pentru viitorul meu să fiu la Cluj: oraş mare, şcoli bune, posibilităţi multiple. Aveam 10 ani. M-am prefăcut că am înţeles. De atunci nu m-am mai destăinuit niciodată oamenilor. Doar copacilor. Ei nu vorbesc în cuvinte, ci în foşnete de frunze...

În Brazi mergeam doar în vacanţe. Nici acolo nu aveam prieteni şi tot pentru că eram ciudată. Hoinăream singură pe deal, prin pădure, pe stâncă, după fragi, după flori, după frunze moarte sau pur şi simplu. O aveam doar pe Lorelia. Fată citită cu care vorbeam despre romanele interbelice. Ei nu-i plăcea Hortenzia Papadat-Bengescu. A luat bacul cu cea mai mare notă din Brazi, mai mare chiar decât mine care făcusem şcoala la Cluj. Acum e măritată şi casnică.

Braziul avea întotdeauna ceva misterios. Deşi la fel, era parcă altul. Îl redescopeream cu emoţie la fiecare început de vacanţă şi îl lăsam cu părere de rău la fiecare sfârşit de vacanţă. Salutam frunzele, dealul, stânca, îmbrăţişam trunchiul copacilor cu o voluptate aproape carnală, căci numai ei mă ascultau povestind, cântând, plângând, eram de-a lor. Încet-încet, barăcile au început să se demoleze şi oamenii să se mute care-ncotro. S-a demolat şi baraca noastră. Noi ne-am mutat ultimii. Când au demolat apartamentul care fusese „al nostru”, am plâns. Cu fiecare cărămidă căzută se rupea o bucată din amintirile de acolo de care mă agăţam cu disperare în momentele mele de „dor” atunci când eram la Cluj. Copilărie, jocurile cu tata, vocea duioasă a mamei, toate se rupeau, rând pe rând, până când nu a mai rămas nimic. În final, au trecut cu buldozerul peste ele... Apoi, ne-am mutat în altă baracă. Au dărâmat-o şi pe aia. Astăzi, Braziul nu mai există...

În facultate m-am apucat de sport. Aveam picioare groase şi eram complexată. După patru ani de aerobic, picioarele mele tot groase au rămas, numai bune de inspirat poeţii douămiişti.

Prima dată am fumat o ţigară din „aceea” cu Ela în balconul ei. Mergeam la nuştiuce chef şi vroiam să bem. Ne plăcea ginul. „Dacă fumăm, nu ne îmbătăm”, spuse ea. Şi s-a dovedit a fi adevărat. Am mai fumat o singură dată, tot cu Ela şi tot pentru că vroiam să bem mult gin. Ei i se potrivea „fumatul”. Mie nu.

 

Am fost o studentă banală. Mergeam regulat la cursuri, însă niciodată la seminarii, decât la alea la care se făcea prezenţa. Pentru că nu-mi plăcea ce se debita acolo. Eram pe lângă. Ceva de genul că cei doişpe purcei din Povestea porcului a lui Creangă reprezintă cele doişpe semne zodiacale. Nu-mi amintesc ce ziceau că e scroafa. Soarele poate? În anul I am picat la literatură veche şi la folclor literar, examene la care toată lumea a luat 9 şi 10. Pentru că nu-mi plăcea literatura veche şi pentru că la folclor literar am avut de învăţat doar patru foi. N-am avut chef, credeam că debitez eu ceva, ca-n liceu şi mă scot. Mă îmbrăcam cu pantaloni de stofă, sacou, pantofi şi poşetă asortată, cumpărate din puţinele burse pe care în câte-un semestru mai reuşeam să pun mâna. Nu-mi amintesc dacă mă şi rujam. Colegii mei nu ştiau că eu vorbeam cu copacii. Nu am participat la nici un cenaclu literar. Habar nu am cum e la un cenaclu literar. Se adună câţiva poeţi şi-şi citesc poemele, apoi urmează o dezbatere pe marginea celor citite, cred că. Dar asta o ştiu de pe la materiile de literatură. Am fost o studentă banală.

În 2005, dintr-o întâmplare, am ajuns în Anglia. Şi tot dintr-o întâmplare am şi rămas, dar despre asta poate o să povestesc altădată. Acum mă zbat între a rămâne şi a pleca, între patriotism şi trădare. Poate că niciodată nu am înţeles greutatea acestor cuvinte decât departe de ţară. Încerc să-mi găsesc locul aici şi totuşi întotdeauna voi fi o străină. Încă mai vorbesc cu copacii. Aici toamna nu vine în atât de multe culori... Aici sunt mai puţini brazi...

„Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?”, m-a întrebat Adi când aveam 16 ani. „Am crescut”, i-am spus, iar el rămase foarte dezamăgit de răspunsul meu. Era unul dintre puţinii care nu s-au speriat de ciudăţeniile mele; el intuia în mine ceva special. Dar răspunsul meu era sfâşietor de banal, nimicindu-i toate speranţele pe care şi le pusese în mine. A plecat...

„Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?”. Mă întreabă azi o voce. „Nici măcar nu am mai scris”...

 

Teodora Galaţean

Marea Britanie

 

Comentarii de la cititori

 

Thema: Suspect

Kommentar: Proza Teodorei Galatean mi-a atras atentia prin puritatea limbajului. Departe de a fi o urmasa a Hortensiei Papadat-Bengescu, stilul ei ne reaminteste totusi ciudata linie evolutiva a romancierei sus-pomenite. Biografia omului simplu este doar un pretext pentru ca autoare sa-si poata dezvolta, de fapt, tematica pe care urmareste sa o ofere cititorului.
Faptul ca autoare aspune ca "de atunci n-am mai facut gogosi" face o indubitabila trimitere catre despartirea de o copilarie abrupta si care, consider eu, o face inapta sa-si aminteasca cu drag efervescenta lume in care era copil. Registrul agresiv in care abordeaza o tematica atat de diversificata in operele altor autori ne poate trimite in fata unei oglinzi in care, vazandu-ne maturi si absconsi, ne vine sa ne dam palme.
In aceeasi ordine de idei - nici eu nu mai fac frisca de la zece ani, de cand am stricat smantana comunista a mamei cu care urma sa ne faca o ciorba comunista de urzici. De atunci urasc frisca si urzicile si - de cate ori intalnesc ceva care sa-mi aminteasca de asta - devin impulsiv, impersonal si renuntativ.
Proza Teodorei este, pentru mine, si atragatoare, si suparatoare. Personal, o suspectez de faptul de a-mi fi spionat copilaria. Pacat ca nu scriu si eu, si astfel nu-i pot raspunde cu aceeasi moneda: o proza scurta.

E-Mail: calin27tiplea@yahoo.com

 


 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)