Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

LA SĂPÂNŢA, loc de veci unic în lume

Elena Rodica Lupu

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Dacă porţile de azi ale ţăranilor maramureşeni refac somptuos porţile vechilor curţi voievodale, etalând simboluri şi semne de descendenţă nobiliară, de rang, de cuget, de civilizaţie străveche, fiind spaţii memoriale, cam acelaşi lucru îl putem afirma despre cruci: lemnele de căpătâi sunt fragmente ale amintitelor porţi, cu deosebirea că strică voit somptuozitatea primelor, prăbuşesc arcul de boltă aducându-l pe om la condiţia lui muritoare. Crucea devine, astfel, un laic remember, stâlp de intrare în somn, în repaos, în vis. E ceea ce ne spun calm, pe tăcute nenumăratele cimitire înşirate în spaţiul ondulat al Marmaţiei. E ceea ce ne spune, cu violenţă şi har, nemaipomenitul cimitir din satul Săpânţa, pe care l-am văzut de atâtea ori şi unde mă opresc de fiecare dată când trec prin aceste locuri. E de aceea, normal, să ne întrebăm ca orice ţăran maramureşean: de ce marmura şi bronzul? De ce numaidecât piatra? De ce neapărat metalul? E regula locului şi de ce nu a jocului. Întâi a fost dulgherul, omul Ţării de Lemn. Cioplea porţi, stâlpi de pridvor, furci, căpriori, cumpene, şindrilă dar mai ales lemne de căpătâi, arse de soare, bătute de vântul şi de ploile nordului, care le patina frumos, aruncându-le, în neistovitul fluviu de lemn, cum poate fi numită civilizaţia cioplitului la români. Ion Stan Pătraş, că despre el e vorba, naviga pe vigurosul fluviu ca oricare dintre ţăranii satelor maramureşene, muncind înlăuntrul îndeletnicirii pe care o slujiseră bunii şi străbunii lui, până la a nu ştiu câta seminţie. Cu deosebire că acestui Ion Stan Pătraş, verigă anonimă în neîntreruptul lanţ al dulgherilor din Marmaţia, îi lipsea picul de solemnitate al celor de dinaintea lui nu ştia şi nu voia să fie solemn, grav; omul nostru, fire iscoditoare, pusă pe şotii, avu chef să râdă cu dalta şi râse nemaipomenit umplându-şi spaţiul de cioplire cu cele mai neobişnuite scene: cai zburând, mioare vorbind, stele căzând, sori suspinând, oameni asfinţind, pomi arzând, munţi scăpărând, păsări luminând, ape hohotind, case doinind, brazi trâmbiţând.
Care va să zică, cioplea mai altfel. Cioplea cu stânga lui. Se simţea obligat să le aşeze fierbinţi şi nebune, pe suprafeţele de lemn, în fibră, tăindu-le pătimaş, cu lama cuţitului, adânc, ca nimic să nu le şteargă de acolo – arşiţe, ploi, viscole, ani. Erau tatuajele lui. Era JOCUL. Se întâmpla asta în urmă cu vreo 70 de ani. Timpul a curs şi lungi nori de fum s-au întins deasupra ţării întunecând cerul, îndoliind Europa şi a venit războiul. Sculptorul a simţit mai mult ca oricând nevoia să se uite la cer. Aspira către puritate şi limpezime, când a descoperit cea mai frumoasă dintre culori, culoarea speranţei, un albastru infinit, lunecând pe cerul nesfârşit, un albastru fosforescent-mătăsos, căruia avea să-i rămână fidel toată viaţa.
În anii aceia, cimitirul satului s-a umplut de morţi, s-a înălbăstrit de crucile meşterului. Crucerul satului zugrăvea cu o neistovită putere, îmbătat de acel bleu intens pastelat, împins spre gri-grege, cu care îşi inunda obsesiv lucrările. Era o născocire culoarea lui, pentru că strălucea neobişnuit şi hipnotic printre culorile fundamentale ale locului: verdele-vieţii, galbenul-fecundităţii, roşul-patimii şi negrul-morţii. Le regenera pe acestea, dezicându-le sau afirmându-le, după împrejurare. Era termenul lor de referinţă. Era mediul iradiant. Zugravul nu ştia toate acestea, le simţea însă condus de un mare şi sigur instinct. S-a născut deci, albastrul de Săpânţa, altul decât cel de Voroneţ, de care se desparte în nuanţe, dar pe care-l afirmă şi-l confirmă, în fond ţinutul de peste munţi. Sculptorului i se adăugase irevocabil, pictorul. Curând avea să li se asocieze – splendidă trinitate! - poetul; sculpturile zugrăvite îşi cereau a treia dimensiune, cuvântul. Meşterul a devenit rapsod. Ce spune el prin vers? Povestea vieţii celor duşi fără întoarcere. Cum o spune? Ca orice poet popular, doinind.
Să pătrundem în „cimitirul vesel” al vrăjitorului din Săpânţa. Ceea ce vă cer, e să intraţi simpli, descărcaţi de ale voastre, ca nişte copii, în acest ţinut de mare densitate a misterului, unde gândul nu se poate mişca decât îmbrăcându-se în tăceri rituale. Haloul nu trebuie destrămat şi vraja locului vi se va etala ca o coadă de păun. Merită să priviţi în jur cu ochi luminos şi pupilă relaxată. Cimitirul e doar formal ceea ce efectiv vrea să fie sau ceea ce ne-am obişnuit că vrea să fie. Cine a spus că deasupra mormintelor stăruie un ocean de tristeţe?
Cimitirul Vesel de la Săpânţa, capodoperă a meşterului popular Stan Ion Pătraş. Pe fiecare cruce din lemn pot fi citite câteva versuri care-l caracterizează pe decedat. Acest lucru îmi aminteşte despre o glumă făcută de colegul meu Iuliu P., pe când eram revizor contabil la Cluj, şi care mereu era pus pe şotii. Versurile pe care el mi le-a spus: „Sub această cruce grea/ Zace scumpă soacră-mea/ Voi acei care citiţi/ Aveţi grijă, n-o treziţi!”, sunt credibile doar pentru cei care nu au vizitat acest cimitir.
Un fluviu de cruci de lemn, un fluviu de ani, un fluviu de nume vorbesc despre duşii în luturi. Crucile sunt crăpate, hâite, contorsionate de timp, mâncate de vreme, vechi sau foarte vechi, altele noi. Ţărâna se ondulează în moviliţe fără orgoliu, părând coveţi de ţestoasă, cu strat verde deasupra, cu flori sau nu. Aparent totul e în ordine. Dar am privit mai atent, am privit albastrul fosforescent-mătăsos, şerpuind printre culorile grave. Am privit lemnul vibrat de forme şi volume. Dar versul? Ar trebui să-i zic bocet, însă totul e exuberant, robust, solar. E dezlegat de ideea de tânguire şi jale. Templul e curat, alb, pur. Doar realităţile primare urcă în cuvânt şi nu pot să nu transcriu, mot-a-mot, literar, un şir de texte din laicul cimitir.
Curgerea timpului se ignoră. Se relatează, în cunoştiinţă de cauză, fapte şi întâmplări petrecute după moartea fizică: „Aici eu mă odihnesc /Stan Vasile mă numesc. /Până în lume am trăit, /Am lucrat şi-am necăjit. /Doi feciori eu am avut, /La mormântare n-au venit. /Toader a fost în regat, /Aci mormântat voi sta /Până Domnul m-a scula /La prima venire a sa /Că viaţa o lăsai la 59 de ai”. Unul stând călare pe doi cai, asemeni unui zeu păgân decupat dintr-un vitraliu îşi comunică adevărul vieţii lui, în aceste versuri: „Aici eu mă aflu amu /Stan George Talianu /Din a mea copilărie /Cai mulţi ne-a plăcut mie /Şi ne-a mai plăcut una, /Tot grădini a cumpăra /Când ne-a fost dragă lumea /Ne-a fost musai a le lăsa /Viaţa o părăsai /La 54 de ai”.
Totul e monolog interior, spovedanie. Cel din nefiinţă devine convorbitor intim. Nimic nu tulbură spovedania, vorbele mari lipsesc, „povestea vieţii” curge limpede, înşirând lumeşti fapte ale celui dus.. Doi, convorbesc, la graniţa dintre viu şi neviu, ignorând distanţele, abisul, acel necunoscut pe care îl îmbunăm în fel şi chip, îl mistificăm zadarnic prin descântece şi practici oculte. Aici măştile au fost aruncate, lăsând loc cuvântului de iertăciune al mamei către fiul ei care a ucis-o: „Aici eu mă odihnesc,/Braic Ileană mă numesc./Cinci feciori am avut eu,/Să trăiască Dumnezeu./Măi Gică să fii iertat/Şi dacă m-ai junghiat/Când ai venit din sat bat/Că bine m-ai aşezat/La umbra bisericii,/Îi veni şi tu aci”.
Cimitirul Vesel din Săpânţa, aici unde în măruntele cruci exultă culorile şi, înainte de toate, albastrul fosforescent-mătăsos, luat din cer. A cincea culoare, cea de care maramureşeanul are nevoie. Care sunt cele patru? Mi se pare normal să mă întrebaţi. Sigur, ele sunt în ordine galben, roşu, verde, negru, gamă coloristică în care se zice că sunt cuprinse cele patru vârste esenţiale ale moroşanului. Vârste? Exact, vârste, nu atât biologice, cât de spirit, de existenţă nordică.! Am aflat toate amănuntele despre cele cinci culori de la un văr de-al meu profesor şi fost director de şcoală la Sighetul Marmaţiei. El a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Stan Pătraş din Săpânţa, meşterul, rapsodul a cărui versuri, compuse instantaneu povestesc viaţa celor duşi fără întoarcere. Doinind, ca orice poet popular acest cioplitor, zugrav, rapsod, este o sinteză folcloristică, un interpret al mitologiei nordului românesc, din care curg ritmuri, semne, motive, volume şi culori maramureşene. Le ştiu explica aceste culori, acum, cu lux de amănunte. Galbenul este culoarea candorii, curăţeniei şi fecundităţii, a gingăşiei şi o poartă femeile tinere în zadii ori pe cămăşile creţe, scrise cu acul, iar flăcăii în clopurile de pai. E culoarea smulsă din astrul zilei, să împodobească tinereţea pură şi fierbinte, ca soarele. E galbenul smuls din grâul copt în plină vară, când se împletesc la nunţi groase cununi de spic mustăcios. E culoarea smulsă florilor de sânzîiene, simbol de agerime şi vigoare de trup tânăr. Vine apoi Roşul, culoarea vârstei de plenitudine, când moroşanul e aprins, în deplina sa putere, cu obrajii roşii ca mărul ionatan şi iute la mânie ca focul şi horinca de Turţ. Roşul se găseşte în hainele celor „abia aşezaţi la casa lor”, în năframa femeii şi pieptarul bărbatului. Vârsta gravă de dincolo de amiaza vieţii, o vârstă în descreştere, plină de dulceaţa şi otrava ce se adună în oricare destin, se vede în portul cu Verde. Acest verde simbolic luat din universul pădurii şade scris pe laibăre, zăbune şi pieptare, sugerând sentimentul de împământenire şi meditaţie, proprie vârstei. Şi, uite aşa, în cele din urmă se ajunge la îmbrăcămintea cu mult Negru, sugerând iminenţa unui apus, apropiata moarte întâmpinată fără frică de omul din nord, neclătinat în ale lui, ca un arbore gata să intre într-o lungă şi iremediabilă iarnă. Patru culori. Cea de a cincea ar fi, aşadar, Albastrul fosforescent- mătăsos a lui Ion Stan Pătraş, culoarea speranţei şi a visului, a neobositei încrederi a tot ce are frumos şi celest fiinţa umană. E ceea ce au înţeles şi călugării-ţărani de peste munţi, când au îmbrăcat în albastru Voroneţul. E culoarea martor, culoarea etalon la care se raportează, din câte am înţeles, toate celelalte. E dimensiunea de robusteţe, optimism, candoare, a moroşenilor. E culoarea de care avem nevoie. Aceasta le reevaluează pe celelalte. Acest obicei s-a întâlnit cu foarte mult timp în urmă la daci şi fără îndoială chiar şi mai înainte. Dacii îşi conduceau morţii pe ultimul drum veselindu-se apăsat şi cu încredere în viitor.
Nicăieri în lume nu există un loc de veci asemănător. Maniera proprie de realizare a crucilor de lemn a făcut din cimitirul din Săpânţa un mit.

 

Fragment „Vacanţe, vacanţe...Românie plai de dor”

Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2003

Elena Rodica Lupu

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)