|
LA SĂPÂNŢA,
loc de veci unic în lume
Elena Rodica Lupu
Impresii si pareri personale in FORUM
 Dacă porţile de azi ale ţăranilor maramureşeni refac
somptuos porţile vechilor curţi voievodale, etalând simboluri şi semne
de descendenţă nobiliară, de rang, de cuget, de civilizaţie străveche,
fiind spaţii memoriale, cam acelaşi lucru îl putem afirma despre cruci:
lemnele de căpătâi sunt fragmente ale amintitelor porţi, cu deosebirea
că strică voit somptuozitatea primelor, prăbuşesc arcul de boltă
aducându-l pe om la condiţia lui muritoare. Crucea devine, astfel, un
laic remember, stâlp de intrare în somn, în repaos, în vis. E ceea ce ne
spun calm, pe tăcute nenumăratele cimitire înşirate în spaţiul ondulat
al Marmaţiei. E ceea ce ne spune, cu violenţă şi har, nemaipomenitul
cimitir din satul Săpânţa, pe care l-am văzut de atâtea ori şi unde mă
opresc de fiecare dată când trec prin aceste locuri. E de aceea, normal,
să ne întrebăm ca orice ţăran maramureşean: de ce marmura şi bronzul? De
ce numaidecât piatra? De ce neapărat metalul? E regula locului şi de ce
nu a jocului. Întâi a fost dulgherul, omul Ţării de Lemn. Cioplea porţi,
stâlpi de pridvor, furci, căpriori, cumpene, şindrilă dar mai ales lemne
de căpătâi, arse de soare, bătute de vântul şi de ploile nordului, care
le patina frumos, aruncându-le, în neistovitul fluviu de lemn, cum poate
fi numită civilizaţia cioplitului la români. Ion Stan Pătraş, că despre
el e vorba, naviga pe vigurosul fluviu ca oricare dintre ţăranii satelor
maramureşene, muncind înlăuntrul îndeletnicirii pe care o slujiseră
bunii şi străbunii lui, până la a nu ştiu câta seminţie. Cu deosebire că
acestui Ion Stan Pătraş, verigă anonimă în neîntreruptul lanţ al
dulgherilor din Marmaţia, îi lipsea picul de solemnitate al celor de
dinaintea lui nu ştia şi nu voia să fie solemn, grav; omul nostru, fire
iscoditoare, pusă pe şotii, avu chef să râdă cu dalta şi râse
nemaipomenit umplându-şi spaţiul de cioplire cu cele mai neobişnuite
scene: cai zburând, mioare vorbind, stele căzând, sori suspinând, oameni
asfinţind, pomi arzând, munţi scăpărând, păsări luminând, ape hohotind,
case doinind, brazi trâmbiţând.
Care va să zică, cioplea mai altfel. Cioplea cu stânga lui. Se simţea
obligat să le aşeze fierbinţi şi nebune, pe suprafeţele de lemn, în
fibră, tăindu-le pătimaş, cu lama cuţitului, adânc, ca nimic să nu le
şteargă de acolo – arşiţe, ploi, viscole, ani. Erau tatuajele lui. Era
JOCUL. Se întâmpla asta în urmă cu vreo 70 de ani. Timpul a curs şi
lungi nori de fum s-au întins deasupra ţării întunecând cerul, îndoliind
Europa şi a venit războiul. Sculptorul a simţit mai mult ca oricând
nevoia să se uite la cer. Aspira către puritate şi limpezime, când a
descoperit cea mai frumoasă dintre culori, culoarea speranţei, un
albastru infinit, lunecând pe cerul nesfârşit, un albastru
fosforescent-mătăsos, căruia avea să-i rămână fidel toată viaţa.
În anii aceia, cimitirul satului s-a umplut de morţi, s-a înălbăstrit de
crucile meşterului. Crucerul satului zugrăvea cu o neistovită putere,
îmbătat de acel bleu intens pastelat, împins spre gri-grege, cu care îşi
inunda obsesiv lucrările. Era o născocire culoarea lui, pentru că
strălucea neobişnuit şi hipnotic printre culorile fundamentale ale
locului: verdele-vieţii, galbenul-fecundităţii, roşul-patimii şi
negrul-morţii. Le regenera pe acestea, dezicându-le sau afirmându-le,
după împrejurare. Era termenul lor de referinţă. Era mediul iradiant.
Zugravul nu ştia toate acestea, le simţea însă condus de un mare şi
sigur instinct. S-a născut deci, albastrul de Săpânţa, altul decât cel
de Voroneţ, de care se desparte în nuanţe, dar pe care-l afirmă şi-l
confirmă, în fond ţinutul de peste munţi. Sculptorului i se adăugase
irevocabil, pictorul. Curând avea să li se asocieze – splendidă
trinitate! - poetul; sculpturile zugrăvite îşi cereau a treia
dimensiune, cuvântul. Meşterul a devenit rapsod. Ce spune el prin vers?
Povestea vieţii celor duşi fără întoarcere. Cum o spune? Ca orice poet
popular, doinind.
Să pătrundem în „cimitirul vesel” al vrăjitorului din Săpânţa. Ceea ce
vă cer, e să intraţi simpli, descărcaţi de ale voastre, ca nişte copii,
în acest ţinut de mare densitate a misterului, unde gândul nu se poate
mişca decât îmbrăcându-se în tăceri rituale. Haloul nu trebuie destrămat
şi vraja locului vi se va etala ca o coadă de păun. Merită să priviţi în
jur cu ochi luminos şi pupilă relaxată. Cimitirul e doar formal ceea ce
efectiv vrea să fie sau ceea ce ne-am obişnuit că vrea să fie. Cine a
spus că deasupra mormintelor stăruie un ocean de tristeţe?
Cimitirul Vesel de la Săpânţa, capodoperă a meşterului popular Stan Ion
Pătraş. Pe fiecare cruce din lemn pot fi citite câteva versuri care-l
caracterizează pe decedat. Acest lucru îmi aminteşte despre o glumă
făcută de colegul meu Iuliu P., pe când eram revizor contabil la Cluj,
şi care mereu era pus pe şotii. Versurile pe care el mi le-a spus: „Sub
această cruce grea/ Zace scumpă soacră-mea/ Voi acei care citiţi/ Aveţi
grijă, n-o treziţi!”, sunt credibile doar pentru cei care nu au vizitat
acest cimitir.
Un fluviu de cruci de lemn, un fluviu de ani, un fluviu de nume vorbesc
despre duşii în luturi. Crucile sunt crăpate, hâite, contorsionate de
timp, mâncate de vreme, vechi sau foarte vechi, altele noi. Ţărâna se
ondulează în moviliţe fără orgoliu, părând coveţi de ţestoasă, cu strat
verde deasupra, cu flori sau nu. Aparent totul e în ordine. Dar am
privit mai atent, am privit albastrul fosforescent-mătăsos, şerpuind
printre culorile grave. Am privit lemnul vibrat de forme şi volume. Dar
versul? Ar trebui să-i zic bocet, însă totul e exuberant, robust, solar.
E dezlegat de ideea de tânguire şi jale. Templul e curat, alb, pur. Doar
realităţile primare urcă în cuvânt şi nu pot să nu transcriu, mot-a-mot,
literar, un şir de texte din laicul cimitir.
Curgerea timpului se ignoră. Se relatează, în cunoştiinţă de cauză,
fapte şi întâmplări petrecute după moartea fizică: „Aici eu mă odihnesc
/Stan Vasile mă numesc. /Până în lume am trăit, /Am lucrat şi-am
necăjit. /Doi feciori eu am avut, /La mormântare n-au venit. /Toader a
fost în regat, /Aci mormântat voi sta /Până Domnul m-a scula /La prima
venire a sa /Că viaţa o lăsai la 59 de ai”. Unul stând călare pe doi
cai, asemeni unui zeu păgân decupat dintr-un vitraliu îşi comunică
adevărul vieţii lui, în aceste versuri: „Aici eu mă aflu amu /Stan
George Talianu /Din a mea copilărie /Cai mulţi ne-a plăcut mie /Şi ne-a
mai plăcut una, /Tot grădini a cumpăra /Când ne-a fost dragă lumea /Ne-a
fost musai a le lăsa /Viaţa o părăsai /La 54 de ai”.
Totul e monolog interior, spovedanie. Cel din nefiinţă devine
convorbitor intim. Nimic nu tulbură spovedania, vorbele mari lipsesc,
„povestea vieţii” curge limpede, înşirând lumeşti fapte ale celui dus..
Doi, convorbesc, la graniţa dintre viu şi neviu, ignorând distanţele,
abisul, acel necunoscut pe care îl îmbunăm în fel şi chip, îl mistificăm
zadarnic prin descântece şi practici oculte. Aici măştile au fost
aruncate, lăsând loc cuvântului de iertăciune al mamei către fiul ei
care a ucis-o: „Aici eu mă odihnesc,/Braic Ileană mă numesc./Cinci
feciori am avut eu,/Să trăiască Dumnezeu./Măi Gică să fii iertat/Şi dacă
m-ai junghiat/Când ai venit din sat bat/Că bine m-ai aşezat/La umbra
bisericii,/Îi veni şi tu aci”.
Cimitirul Vesel din Săpânţa, aici unde în măruntele cruci exultă
culorile şi, înainte de toate, albastrul fosforescent-mătăsos, luat din
cer. A cincea culoare, cea de care maramureşeanul are nevoie. Care sunt
cele patru? Mi se pare normal să mă întrebaţi. Sigur, ele sunt în ordine
galben, roşu, verde, negru, gamă coloristică în care se zice că sunt
cuprinse cele patru vârste esenţiale ale moroşanului. Vârste? Exact,
vârste, nu atât biologice, cât de spirit, de existenţă nordică.! Am
aflat toate amănuntele despre cele cinci culori de la un văr de-al meu
profesor şi fost director de şcoală la Sighetul Marmaţiei. El a avut
ocazia să-l cunoască pe Ion Stan Pătraş din Săpânţa, meşterul, rapsodul
a cărui versuri, compuse instantaneu povestesc viaţa celor duşi fără
întoarcere. Doinind, ca orice poet popular acest cioplitor, zugrav,
rapsod, este o sinteză folcloristică, un interpret al mitologiei
nordului românesc, din care curg ritmuri, semne, motive, volume şi
culori maramureşene. Le ştiu explica aceste culori, acum, cu lux de
amănunte. Galbenul este culoarea candorii, curăţeniei şi fecundităţii, a
gingăşiei şi o poartă femeile tinere în zadii ori pe cămăşile creţe,
scrise cu acul, iar flăcăii în clopurile de pai. E culoarea smulsă din
astrul zilei, să împodobească tinereţea pură şi fierbinte, ca soarele. E
galbenul smuls din grâul copt în plină vară, când se împletesc la nunţi
groase cununi de spic mustăcios. E culoarea smulsă florilor de
sânzîiene, simbol de agerime şi vigoare de trup tânăr. Vine apoi Roşul,
culoarea vârstei de plenitudine, când moroşanul e aprins, în deplina sa
putere, cu obrajii roşii ca mărul ionatan şi iute la mânie ca focul şi
horinca de Turţ. Roşul se găseşte în hainele celor „abia aşezaţi la casa
lor”, în năframa femeii şi pieptarul bărbatului. Vârsta gravă de dincolo
de amiaza vieţii, o vârstă în descreştere, plină de dulceaţa şi otrava
ce se adună în oricare destin, se vede în portul cu Verde. Acest verde
simbolic luat din universul pădurii şade scris pe laibăre, zăbune şi
pieptare, sugerând sentimentul de împământenire şi meditaţie, proprie
vârstei. Şi, uite aşa, în cele din urmă se ajunge la îmbrăcămintea cu
mult Negru, sugerând iminenţa unui apus, apropiata moarte întâmpinată
fără frică de omul din nord, neclătinat în ale lui, ca un arbore gata să
intre într-o lungă şi iremediabilă iarnă. Patru culori. Cea de a cincea
ar fi, aşadar, Albastrul fosforescent- mătăsos a lui Ion Stan Pătraş,
culoarea speranţei şi a visului, a neobositei încrederi a tot ce are
frumos şi celest fiinţa umană. E ceea ce au înţeles şi călugării-ţărani
de peste munţi, când au îmbrăcat în albastru Voroneţul. E culoarea
martor, culoarea etalon la care se raportează, din câte am înţeles,
toate celelalte. E dimensiunea de robusteţe, optimism, candoare, a
moroşenilor. E culoarea de care avem nevoie. Aceasta le reevaluează pe
celelalte. Acest obicei s-a întâlnit cu foarte mult timp în urmă la daci
şi fără îndoială chiar şi mai înainte. Dacii îşi conduceau morţii pe
ultimul drum veselindu-se apăsat şi cu încredere în viitor.
Nicăieri în lume nu există un loc de veci asemănător. Maniera proprie de
realizare a crucilor de lemn a făcut din cimitirul din Săpânţa un mit.
Fragment „Vacanţe,
vacanţe...Românie plai de dor”
Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2003
Elena Rodica Lupu
|
