Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Lalele, lalele – frumoase ca visele mele...

Julia Maria Cristea - Viena

Impresii si pareri personale in FORUM

„cât îndrăgesc aceste flori, cu sufletul plin de culori”

În urmă cu peste 40 de ani acesta era refrenul unui şlagăr românesc cântat de Luigi Ionescu, cântec iubit ca şi florile care l-au inspirat pe Temistocle Popa - gingaşele mesajere ale primăverii, care an de an ne umplu viaţa de bucurie, de lumină şi culoare, ne face să zâmbim chiar dacă uneori sufletul ni-e greu de povara lacrimilor.
Şi poate că puţini dintre nenumăraţii iubitori ai lalelelor cunosc povestea lor, mai palpitantă decât cele mai fanteziste romane de aventuri – deoarece, „acţiunea” s-a petrecut real, având în momentul culminant ca personaje o întreagă ţară, adusă aproape la „sapă de lemn” datorită unei mode, unei adevărate competiţii şi mai ales datorită speculanţilor.

De unde vine laleaua? Se spune că acum peste 450 de ani, vizirul sultanului turc Suleiman II, vrând să-i facă acestuia o bucurie, i-a adus din Persia aceste flori nemaivăzute şi nemaicunoscute. Fericit de o aşa achiziţie, sultanul l-a răsplătit ca un sultan, cum se spune în basme „l-a îmbrăcat în aur”, de fapt, i-a făcut cadou un „Serai” luxos, cu 100 de cadâne şi tot atât de mulţi eunuci. Îndrăgostit de frumuseţea lalelelor, sultanul le-a cultivat în propriul său serai – pe care l-a denumit ”Palatul lalelelor şi lacrimilor”, unde erau păzite şi îngrijite la fel de straşnic ca şi cadânele.

Atât de mult a îndrăgit aceste flori, încât le dorea pretutindeni în jurul său, dacă nu se putea permanent - căci nicăieri în lume nu este primăvară veşnică...chiar la curţile sultanilor, împăraţilor şi regilor, cel puţin ca ornament pe faianţa băilor sale, pe stofele draperiilor, brodate cu aur pe caftane şi desenat pe heraldul dinastiei sale. În grădinile seraiului său, la sărbătoarea „lunii pline de primăvară” erau peste 500.000 de lalele înflorite. Curând lalelele au devenit o modă, după exemplul său întreaga nobilime a început să cultive floarea minunată. În nopţile de primăvară, în grădinile luminate feeric, în care fiecare sort era consemnat pe o placă din argint – nobilii făceau serbări dedicate lalelei, care de atunci a rămas „floarea naţională a Turciei”. Botanistul francez Pierre Belon, care a vizitat în 1546 Constantinopolul, rămas profund impresionat de ceea ce a văzut, a scris în memoriile sale: „ ...nici un popor din lume nu iubeşte atât de mult florile şi nu le preţuişte la adevărata valoare ca poporul turc”.

Şi evident, în acest context şi comerţul negustorilor de bulbi a devenit nu numai prosper, nu înfloritor ci o adevărată mină de aur. Suleiman II era însă foarte bun prieten cu Ogier Ghislain de Busbecq, ambasadorul la Constantinopol a lui Ferdinand I al Austriei, în anul 1554. Legenda spune că sultanul era îndrăgostit nebuneşte de frumoasa lui fată, pe care dorea s-o aducă în haremul său. Istoria nu mai relatează dacă a reuşit sau nu, doar că el i-a dăruit, ca semn al dragostei sale, o lalea roşie într-un ghiveci de aur, bătut cu nenumărate pietre preţioase. De atunci, în Turcia, laleaua roşie a rămas simbolul dragostei şi fertilităţii.
Aşa a început drumul, de fapt cortegiul trimfal al lalelei în Europa. Ambasadorul, îndrăgostit de aceste flori nemaivăzut de frumoase, a trimis un transport de bulbi diferiţi, la Hofburgul vienez. De aici relatarea ascensiunii lalelei, are amprenta umorului specific vienez, care găseşte porecle şi legende ghiduşe în orice împrejurări, chiar tragice. Aşadar, după cum relatează legenda, în acea vreme era angajat la curtea habsburgilor vestitul doctor şi botanist francez Charles de l’Ecluse, cunoscut mai mult sub numele latin - Carolus Clusius ( rămas pe multe soiuri de flori descoperite de el). Acesta fiind un gurmand, pofticios şi dornic de mâncăruri savante, atunci când a primit bulbii de lalele - deşi era botanist, nici prin cap nu i-a trecut că ar fi fost vorba de nişte flori deosebite, ci de un soi de legume exotice, aşa că personal a probat câteva într-o reţetă sofisticată şi le-a mâncat.
Din întâmplare şi din fericire, bucătarul lui, dorind să cultive aceste „cepe” necunoscute (deşi nu era botanist) care dădeau un gust atât de rafinat mâncării, a şterpelit câţiva bulbi şi i-a sădit în grădina lui. Şi mare i-a fost uluirea când în primăvara următoare, din ceapa neobişnuită a răsărit o floare minunată.

Uimit şi fermecat de frumuseţea ei, bucătarul şi-a luat inima în dinţi şi i-a mărturisit stăpânului fapta. Clusius, nu numai că nu s-a supărat, dar l-a şi încărcat cu daruri, căci, datorită lui a descoperit o floare nemaicunoscută până atunci în Europa.
Evident, aceasta este doar o legendă tipic vieneză, creatorii ei au dat dovadă de multă fantezie şi simţ al umorului, îmbinând realitatea cu elemente bufe. Este adevărat că englezii, înţelegând în felul lor frumuseţea, ca o notă de rafinament şi excentrism au mâncat bulbii marinaţi în ulei şi oţet, iar nemţii în genul fructelor confiate în zahăr, dar asta doar ocazional, ca o replică dată de cei bogaţi, grandorii nobilimii şi mai ales regelui Carol I (Anglia) care se mândrea că posedă 50 de sorturi diferite în grădina sa..
De fapt, francezul Charles de l´Ecluse (1526 – 1609), doctor şi botanist renumit, a fost angajat între anii 1573-1588 - K&K ( titlu purtat de toţi furnizorii şi angajaţii curţii, derivă de la König und Kaiser, adică rege şi împărat ) Înalt Botanist al împăratului Maximilian II în Viena. El este acela care a înfiinţat prima grădină de plante medicinale şi alpine, a făcut din capitala imperiului un loc recunoscut al cultivării florilor, a adus în 1576 castanii sălbatici din Turcia - pomi necunoscuţi până atunci în Viena (astăzi există peste 80.000), precum şi în 1588 lalelele şi cartofii. Este primul care descrie flora Alpilor, pe care a cercetat-o în masivul Schneeberg (la 135 km depărtare de Viena).
Revenind la „laleaua noastră”, în Viena, floarea exotică, gingaşă, a cărui denumire vine de la cuvântul persan - Turban, adusă dintr-o lume „barbară”, a devenit foarte curând un simbol al statutului social, o modă adoptată de marea nobilime şi burghezii bogaţi. Se spune că pentru ca frumuseţea ei să poată să fie pusă în adevărata lumină, s-au amenajat camere speciale cu pereţii tapetaţi cu oglinzi dispuse în diverse unghiuri, în care o singură floare putea să se răsfrângă în sute de ipostaze, iar cei care nu-şi puteau permite să le cumpere, angajau pictori care să le ilustreze în tablouri pe care le puneau la loc de cinste. Lipsa de parfum a florii era considerată o notă de eleganţă aristocratică, de asceză, de demnitate.
În 1593, Charles de l’Ecluse datorită tratatelor sale de botanică (care timp de peste 100 de ani au fost „biblia” celor în branşă), a fost numit profesor la universitatea din Leiden – Olanda, unde, evident a luat cu el numeroasele sorturi de lalele, pe care a reuşit să le obţină la curtea habsburgilor. Aceasta nu pentru a le comercializa, ci doar pentru a-şi continua cercetările făcute în vederea obţinerii unor noi soiuri.

Şi astfel laleaua a ajuns în Olanda, unde ascensiunea sa a fost spectaculoasă şi deosebit de dramatică. Floarea necunoscută a făcut adevărate ravagii. În scurtă vreme moda lalelei a căpătat dimensiuni inimaginabile. Aproape patru decenii LALEAUA, s-a jucat cu destinele oamenilor. La început preţul ei era contravaloarea greutăţii bulbului în aur, apoi a crescut progresiv, până la de zece ori. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, soiurile deosebite aveau preţuri astronomice, astfel se citează că în 1608 pentru un bulb din sortul „Mčre brune”, un morar a dăruit moara sa - singurul mijloc de subzistenţă, în nădejdea că prin cultivarea florii va deveni bogat. Fiecare soi nou era ultralicitat, la preţuri fabuloase. În ajutorul cultivatorilor a venit şi natura, în acele timpuri în grădinile olandeze - aşa cum spun ulterior specialiştii, a existat un anume virus care a făcut ca petalele să aibă marginea dantelată, sau culori marmorate, iar prin diferite încrucişări s-au obţinut în jur de 1000 de soiuri diferite, ceea ce a lăsat posteritatea să creadă că de fapt Olanda este ţara mamă a lalelei - lucru doar în parte adevărat, aici s-au obţinut peste 80% din noile soiuri.
Speculaţiile cu flori, făcute în cârciumi sau locuri ascunse, au căpătat dimensiuni de coşmar. Febra îmbogăţirii a transformat pe olandezii cumpătaţi, muncitori, economi, în fiare umane, lipsite de scrupule. Un singur bulb din soiul „Semper Augustus“ a ajuns să se vândă în 1633 la suma astronomică de 5500 de guldeni, ca patru ani mai târziu preţul să crească la 10.000 de guldeni, sumă care la acea vreme era suficientă ca să asigure unei familii cu mai mulţi copii, timp de o viaţă întreagă, toate cele necesare unui trai normal. Pentru trei bulbi mai deosebiţi, un ţăran a dat întreaga sa gospodărie.

Febra speculaţiilor cu bulbii de lalele a cuprins întreaga societate, bogaţi şi săraci, studenţi, ţărani, marinari, simplii funcţionari, neguţărori, femei văduve – toţi sperau o îmbogăţire rapidă, aşa încât şi-au investit întreaga avere, case, bani, pământuri, vite, ba au făcut şi împrumuturi uriaşe la cămătari, în nădejdea că prin cultivarea unei lalele deosebite, vor ajunge în fruntea dinastiei sociale. Până şi copiii au fost implicaţi în acest uragan nebunesc, ei fiind puşi să spioneze ce soiuri noi se produceau în grădinile ascunse după ziduri de cazemată. Cartea lui Alexandru Dumas „Fanfan la Tulipe”, evocă sugestiv această nebunie generală.

Cei ce nu aveau bani, plăteau în produse sau obiecte, astfel se citează că pentru un bulb de lalea „Vizekönig“, care nu era nici pe departe atât de preţios ca „Semper Augustus“, un speculant a obţinut: „două care de grâu, patru care de secară, 4 boi graşi, opt porci îngrăşaţi. 12 oi gestante, două butoaie de vin, patru tone de bere, 500 kg. brânză, un pocal de argint, un pat şi un costum de haine”. Am citat exact pentru a sugera rapacitatea speculanţilor, care practic nu aveau nici un scrupul. Goana sălbatică după îmbogăţire a luat forme delirante. Din toamna lui 1635 a început să se vândă NUMELE lalelei, aşa ca acţiunile astăzi, iar proprietarul putea să revândă „produsul virtual” în aceeaşi zi la preţ dublu, triplu etc.

    Bulgărele de nea al începutului tindea să devină o adevărată avalanşă a dezastrului naţional, aşa încât intelectualii, au început să ridice acut problema valorii reale a lalelei. Merita o floare, indiferent ce fantastică ar fi fost, asemenea preţuri nebuneşti? Cei care achiziţionau bulbii la preţuri astronomice au fost denumiţi peiorativ „Kapuze” (Glugi), datorită faptului că pe atunci nebunii - spre a fi diferenţiaţi de ceilalţi oameni, trebuiau să aibă capul acoperit cu o glugă. Adeversarii acestei debandade au început o adevărate campanie susţinută cu numeroase pamflete, foi volante şi caricaturi, care se răspândeau zilnic. Chiar un botanist de renume, profesorul universitar Forstius, de la facultatea din Leiden, a postulat studenţilor săi că oriunde vor vedea o lalea s-o distrugă cu bastonul, ca să ia sfârşit această nebunie naţională. Ce este interesant însă, în parlament s-au ridicat voci împotriva vizionarilor care preconizau un sfârşit dramatic acestei nebunii generale, dar cu cât intelectualii se zbăteau mai mult, cerând statului să intervină într-un fel, cu atât preţurile deveneau mai iraţionale. Delirante. În 1637 scandalul a luat asemenea proporţii încât s-a dat o lege prin care preţul maxim al unui bulb de lalea era limitat la cel mult 50 de guldeni.
     Sfârşitul unui vis de îmbogăţire s-a sfârşit brusc. Tragic. Speculanţii care şi-au investit întreaga avere în aceşti bulbi - devalorizaţi peste noapte, s-au trezit în dezastru total. Au urmat mii de procese, cariere distruse, familii destrămate, credite imense imposibil de onorat decât prin ani grei de puşcărie, existenţe sfărâmate, cei care şi-au întemeiat viaţa doar pe câştigul speculativ au ajuns la sapa de lemn, cerşetori trăind din mila publică.
Dramatică, cumplită poveste a înscris această floare deosebită, în istoria omenirii...
      Şi când te gândeşti că astăzi ele înfloresc pretutindeni, ne putem bucura în fiecare primăvară de frumuseţea lor nemărginită, putem cumpăra pentru sume modice buchete întregi sau zeci de bulbi, pe care să-i plantăm în grădinile noastre. Poate uneori trecem prea nepăsători pe lângă aceste minuni ale naturii şi e păcat. Avem la dispoziţia noastră un fluviu, nu, un ocean de frumuseţe, de culoare, de gingăşie, care transformă şi cele mai mohorâte zile în senin şi lumină. Daţi-le importanţa ce li se cuvine. Odihniţi-vă ochii şi sufletul privindu-le. Frumuseţea lor vă va descreţii frunţile şi vă va face să uitaţi micile sau marile necazuri prin care treceţi, este o infuzie de optimism şi de speranţă că după ploaie şi furtună soarele străluceşte şi mai tare. Natura aşa a fost concepută de Marele Creator. Şi viaţa oamenilor la fel. Eu aşa cred....

Julia Maria Cristea - Viena

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)