|
 MAREA
ŞI PLAJA
Fragment:
Vacanţe, vacanţe… (Drumuri printre amintiri)
Rodica Elena LUPU
Compoziţia
grafică de Roca
Fiind îndrăgostită de mare,
fie ea albastră, verde, „neagră”, sărată sau mai puţin sărată, sigur că
pe parcursul anilor, de când am avut ocazia să călătoresc mult, mi-am
ales de multe ori ca loc de vacanţă, de odihnă, oraşe cu deschidere
directă şi imediată la mare, insule, peninsule.
Am înotat şi m-am bălăcit
în mai multe mări, chiar şi în Atlantic, puţin mai mare decât o mare,
întrucât e ocean şi, firesc, m-am plimbat şi am poposit pe tot felul de
plăji. Aşa am cunoscut şi îndrăgit, sau nu, plăji mai bune, mai rele, cu
nisip fin natural, sau vulcanic, mai grosolan, confecţionat industrial,
cu pietricele sau pietroaie. Aşadar, fără să vreau, am devenit oarecum o
expertă în turismul maritim, în turismul de vară – chiar şi acolo unde
vara e tot timpul – şi am început, tot fără să vreau, să fac comparaţii,
remarci, să-mi spun părerile apropiaţilor.
Aflându-mă în ţara cu 8 provincii şi 16 parlamente, care, culmea
culmilor, conlucrează excelent între ele, nu ca cel pe care-l ştim cu
toţii atât de bine şi care pare a nu cădea de acord decât când este în
dezacord cu cei ce i-au ales – bietul popor – am lăsat pentru câteva
zile comoda plajă din centru, din Malaga, plajă făcută doar cu 3-4 ani
în urmă pentru cei care locuiesc aici, deci mai neturistică şi oarecum
exclusivă şi am măsurat-o cu pasul pe cea cunoscută în toată lumea sub
numele de Costa del Sol. De altfel, oraşul Malaga, oraşul vestitului vin
negru şi dulce, al lui Picasso şi al Catedralei cu o singură turlă, e
inclus şi, chiar aş zice, punctul ei serios de atracţie, alături de
Peştera Nerja. Şi ce credeţi că am văzut? Am văzut exact ceea ce
bănuisem deja. O plajă ce uneşte aproape fără să-ţi dai seama câteva
staţiuni cu nume diferite, mărginită ca peste tot, de mare, aici
Mediterana, şi de o faleză îngustă unde găseşti la tot pasul
cârciumioare de tot soiul sau mai bine zis de toate naţiile: nemţeşti,
spaniole, englezeşti, americane şi să nu uit satele, sau micile orăşele,
cocoţate pe dealurile mai înalte sau mai puţin înalte, unde trebuie să
urci un număr mai mare sau mai mic de trepte.
 Bineînţeles
că pe faleză tronează destule hoteluri, înjuratele blocuri mari de la
noi, ce-i drept cu o uşoară notă de cochetărie, dar nu cine ştie ce,
pentru cei ce nu prea sunt prieteni cu mişcarea.
Şi tot aşa mergând, ba cu marea şi plaja în stânga, şi hoteluri pe sau
printre roci, cârciumi şi tufe mari sau arbori. De rododendroni albi şi
roz în dreapta, ba invers, mi-am dat seama că mă încearcă un sentiment
ciudat de plictis, în ciuda splendorii Mediteranei. Nu m-a impresionat
deloc, deşi încercând să-mi dau răspuns la întrebările „de ce e aşa de
aglomerat?”, „de ce vin atâţia, ca nebunii, de peste tot din lume aici”,
„de ce gradul de ocupaţie e 100%”, am fost obligată să recunosc nişte
cauze, nişte merite, aceleaşi de oriunde, turismul este un succes, chiar
principala formă de venit. Oferă ce n-au alţii, adică marea şi plaja.
Mai adaugă nişte servicii bune: curăţenie, atât pe uscat cât şi în apă,
unde din oră în oră trec nişte bărci cu motor silenţioase, dotate cu
nişte aripioare cu sită, care curăţă marea, distracţii neagresive, ca
plimbatul pe catâri, pe cai; mâncare excelentă din produse proaspete:
peşte, legume, fructe; băuturi uşoare sau nu, dar foarte bune calitativ;
foarte, foarte multă linişte şi dreptul la intimitate. În fiecare
restaurant sau grădină, au şi ei muzică, dar e pusă discret, lăsând
astfel fiecăruia neîngrădită posibilitatea de-a se bucura în tihnă de o
masă bună, de o conversaţie agreabilă, fără nici o urmă de agresiune.
Şi la ei se merge pe plajă cu cutia frigorifică plină de răcoritoare.
Dar nu urlă nimeni. Dacă ai nevoie de o băutură, îi cauţi din priviri,
le faci semn şi-ţi cumperi ce doreşti. Şi aici se dansează şi încă ce
mai dansuri, la grădini, la discoteci şi tot pe muzică de tot felul, cu
o caracteristică comună - calitatea, dar nu în detrimentul celor pentru
care vacanţa înseamnă odihnă, relaxare şi plăcere. Discotecile sunt
undeva pe la margini sau acoperite şi izolate fonic. Nu există nici o
urmă de agresiune, fie ea verbală sau decibelică.
Aici, ca peste tot în lume, mai puţin la noi, din păcate, se pune în
valoare ce e important. Adică marea şi plaja. Oamenii de asta vin, să o
vadă, să stea la soare, să se bucure de răcoarea ei, să o audă. Deci
asta oferă. Şi mai funcţionează ceva ce nu ştiu dacă ţine de o lege
scrisă şi probabil aşa este sau, pur şi simplu, de bunul simţ. „La mine
acasă, la mine pe prosop, la mine la masă fac ce vreau, dar, cu condiţia
să nu deranjez pe altul”. Funcţionează şi la noi, dar numai prima parte.
Şi contează enorm de mult.
Şi cum v-am spus, fiind îndrăgostită de mare, văzându-le şi mângîindu-le
pe multe din ele, plăcându-mi unele mai mult decât altele, preferând de
fapt una, pot spune totuşi, că lipită de suflet îmi este marea mea,
Marea Neagră. Şi încerc un sentiment de părere de rău pentru ea, chiar
milă, pentru că, în ciuda plajei unice, atât prin lungimea şi lăţimea
ei, a calităţii şi culorii nisipului pe care ni le-a dat, în ciuda
frumuseţii ei nemărginite şi neîngrădite de nimic, în ciuda binelui pe
care ni-l face, nu e îngrijită deloc. E chiar batjocorită de gunoaie, de
poluarea obiectelor „de distracţie marină” care n-au loc, în sensul de
voie, nicăieri în lume, de întrecerea de decibeli ce funcţionează
non-stop. Nu e lăsată în pace să-şi spună poveştile, să-şi cânte
stările, cu muzica-i inimitabilă, nu e lăsată să mângîie în linişte
trupuri mici sau mari în semn de mulţumire că au venit din nou la ea, nu
e lăsată să ne vorbească. Cât despre plajă, ce să spun. Păcat de atâta
splendoare, pe care aşa-zisele restaurante îşi dispută locul fruntaş în
a fi cel mai gălăgios, cel mai agresiv, cel mai lipsit de gust local.
Iar în ceea ce priveşte faleza, degeaba e lată, degeaba e frumoasă,
pentru că e sufocată de magazinuţe inestetice, de restaurante dubioase,
care urlă de comerţul stradal, de...
Avem ceea ce n-au toţi la un
loc. Mă refer la
posibilitatea de a face turism, de a trăi din turism. Noi avem o plajă
unică, avem şi dealuri şi munţi şi anotimpuri, peşteri şi mănăstiri şi
oraşe de o frumuseţe rară. Dar nu prea avem ţinută, nu ţinem la noi, nu
respectăm ce avem, nu ne iubim şi ne ploconim. Nimeni nu apreciază asta.
Turismul trebuie să fie mai întâi un bun pentru noi şi apoi pentru
alţii. Trebuie să ne fericim propriul popor şi pe urmă pe alţii. Trebuie
să ne respectăm şi de-abia după aceea să aşteptăm să fim respectaţi.
Păi, dacă am îndeplini câteva reguli simple, câteva norme de bun simţ,
noi, românii, singurul popor latin dăruit de Dumnezeu pe lângă altele şi
cu talentul firesc de a vorbi şi alte limbi străine de circulaţie
internaţională, am face să pălească multe zone turistice.
Ei, spaniolii, reuşesc să trăiască foarte bine din turism şi nici măcar
nu-şi dau osteneala să încerce să vorbească două-trei cuvinte în altă
limbă, ceea ce irită destul. Ei merg pe principiul că dacă vrei vacanţe
la ei, să-nveţi spaniola. Şi le merge. Am toată admiraţia pentru ţinuta
lor, deşi e uşor arogantă. Şi, fie vorba între noi, faţă de bogăţiile
noastre n-au mare lucru de arătat, mă refer în special la Costa del Sol
şi la Sudul Spaniei, în general. Dar au învăţat esenţialul. Să ofere ce
n-au alţii, să fie ei înşişi, să respecte regulile internaţionale ale
bunului simţ, să se mândrească cu ce au şi prin micile sau marile lor
atracţii: coride, peştera Nerja, luminaţia de noapte şi câteva sate
staţiuni, albe, curate, uşor romantice, să te facă să revii pentru că
vacanţa, concediul sau timpul liber „furat” te-au distrat şi odihnit în
acelaşi timp.
Rodica Elena LUPU
Octombrie 2007
|
Comentarii de la cititori |
|
