|
MĂRIUCA (roman) -
Aprecieri, Recenzii
Un roman de Teresia Bolchiş Tătaru
(foto stânga)
Impresii si pareri personale in FORUM
Teresia Lia Tătaru n. Bolchiş, nu mai este un nume necunoscut. Prin
descendenţa sa voevodală maramureşană şi dârzenia greco-catolică oţelită
de patru decenii de prigoană sistematică, Doamna Teresia, trecută bine
de prima tinereţe, dar necopleşită de timp, este un militant de elită al
Bisericii Greco-Catolice, cu toate că de-o bună bucată de vreme (din
1976) poartă această luptă cu arma condeiului şi propria trăire, de la
Augsburg, în Germania.
Membră a Societăţii Internaţionale a Jurnaliştilor Catolici, Teresia
Tătaru, specialistă în ştiinţe naturale - ca alternativă la pasiunile
tinereţii sale pentru literatură – se întoarce, după o acumulare de
experienţă şi ani, din nou la naraţiune pentru a zugrăvi chipul real al
atâtor suişuri şi coborîşuri pe care le-a parcurs societatea românească
în deceniile de „glorie şi încercare a românilor.”
Romanul Măriuca, apărut la Editura Gutinul din Baia-Mare în 2005 se
înscrie în seria de peste zece volume publicate şi republicate în ediţii
succesive în ţară şi în exil.
Privit şi citit cu plăcere, volumul Măriuca, de aproape 300 de pagini,
transpune pe cititor într-o lume pe care poate n-a cunoscut-o după grai
– autoarea foloseşte intenţionat un limbaj specific al maramureşenilor
dintr-o anume zonă, pentru a demonstra bogăţia sensurilor şi
ingeniozitatea sintetizării expresiei în „cea mai neaoşă grafie şi
simţire de limbă românească”.
(v.În loc de postfaţă, p.284) – dar pe care a trăit-o în dramatice
circumstanţe care s-au perindat în deceniile trecute dar neintrate încă
în uitare.
 Faptele care se derulează în mod restrictiv pe „suportul” unei familii,
aceea a Măriucăi, - noră într-o casă de creştini greco-catolici şi
gospodari autentici rezistenţi la cooperativizare - sunt de fapt
realităţile sociale care au adus atâta încercare şi amărăciune românilor
celor mulţi. Este înfierată ierarhizarea nonvalorilor umane
(„şoloboactării”) implicate în colectivizarea, ateizarea şi politizarea
vieţii satului.
Nu lipsesc din roman amintiri plăcute ale inocenţei copilăriei, legate
de începutul şcolii – cu bucuriile şi lipsurile atât de uşor de
recunoscut chiar şi de multe din familiile din timpul de faţă. -
Înjghebată apoi familia sa, acţiunea este izvodită astfel de autoare
încât să-l poarte pe cititor prin toate cotloanele societăţii care au
întunecat şi copleşit de amărăciune pe muritorul de rând: toate
umilinţele şi suferinţele parcă se poartă mai greu de cel obidit de
propriul semen! Urmând firul acţiunii, cititorul se-întâlneşte cu
branşele sociale în rândul cărora adeseori se uită de spiritul de
caritate şi de demnitatea pe care o pune la îndoială, „cel ce s-a
ajuns.” Nu lipsesc nici parveniţii „emancipaţi” care se caţără într-o
ierarhie socială prin filiera nuanţelor politice menite să trezească în
cititor întrebarea confuză dacă între timo s-a schimbat ceva?!?
Descriind consecinţele şi transformarea pe care o aduce în viaţa
familiei Măriucăi nefericitul eveniment al accidentului soţului său
Pavel, autoarea derulează pagini întregi care în mod sigur – în
circumstanţe diferite – le-a trăit în anii copilăriei, tinereţii şi
intrării sale în viaţă şi din care musteşte o nostalgie a întoarcerii în
timp imposibilă. Cred că nu se poate întoarce timpul înapoi dar a dat
Dumnezeu oamenilor şi sensibilitatea care să le confirme deciziile
mature pe care le-am luat cândva în trecutul îndrăzneţ prin care au dat
piept cu „imposibilul posibil”! Şi Tereza Tătaru îşi motivează acele
decizii, dezgolind până la hidoşenie jocul politic de înregimentare şi
sugrumare a persoanei umane de câtre o ideologie plină de falsitate şi
discriminatoare faţă de cei cu alte convingeri. Scoate astfel în
evidenţă şi valenţele ascunse ale nemului: brav şi oropsit, onest, cu
frica lui Dumnezeu şi uneori, după conjuncturi oportuniste, parşiv şi
gata de compromis şi apăsare a propriilor semeni.
Pentru că o cunosc personal pe autoare în toată „bărbăţia ei feminină,”
am admirat episoadele romantice scoase în cale de „neprvăzut” a căror
explicaţie, cu decenţa puternică a naturalistului, le explică, aşezând
şi firea omenească în ordinea naturii de a se reedita în cicluri
succesive de rodnicie şi moarte, viaţa , dând astfel valoare gândirii
creştine conştientă şi conştientizată că doar trecând prin viaţă şi prin
moarte, se moşteneşte veşnicia.
„Aventura” pe care fără voie o trăieşte Măriuca schimbă conduita sa atât
de omenoasă faţă de soţul său imobilizat la pat şi fireşte faţă de
întreaga familie şi o face să suporte cu stoicism „gura lumii” şi
suspiciunea, gelozia, suferinţa mocnită a membrilor familiei. Toate
gândurile unor rezolvări facile a stării sale (care s-a dovedit rodnică
după unica sa păţanie cu Nuţu), tot zbuciumul sufletesc şi neprevăzutul
deznodământ, oferă autoarei spaţiu potrivit pentru a diseca sufletul
simplu şi credincios al omului din popor. Se pun toate pe seama voinţei
lui Dumnezeu. Aceeaşi notă o capătă şi deznodământul catalizat cu
anticipaţie şi nerăbdare de Nuţu, care devine prilejul unei lecţii de
morală şi moralizare a vieţii familiei creştine împăcată cu soarta.
Puţină explicaţie şi multă trăire a stării de fapt.
Ca-ntr-un basm care se termină frumos, Teresia B.Tătaru aduce elogiu
vieţii care renaşte în natură, chiar dacă din codru se mai rupe o
rămurea. Desprinderea dintr-un cleşte al voinţei lui Dumnezeu spre o
refacere a vieţii generatoare de alte noi vieţi, omenia şi înţelegerea
pentru starea de fapt exprimată de atitudinea socrilor, încarcă pozitiv
bateriile sufleteşti ale oricărui suflet sensibil şi-l îndeamnă să dea
profund sens anticului dicton care spune că „viaţa trebuie trăită frumos
până în ultima clipă.” (Socrate).
Nu pot încheia această sumară prezentare fără a o felicita în acest mod
pe autoare, îndemnându-o să nu cruţe cerneala şi tocul (tuşul şi
computerul) iar pe cititorul acestor rânduri să-l asigur că lectura
acestui roman face cât o cură de aer de munte în Munţii noştri falnici
şi protectori… până când rămureaua ruptă (pentru profit) nu-l face pe
codru păsător şi pe om răspunzător de dezastrul ecologic al
despăduririlor, vamă a lăcomiei şi necumpătării!
În situaţia actuală de n-am vorbi ne-am osândi.
Pr. Prof.Dr. Ioan Mitrofan
„UNIREA” Fondată în 1891. Publicaţie editată de
Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Serie nouă, anul XVI,
nr. 9 – septembrie 2005, pag.6. (Blaj).
Lansare de carte
„MĂRIUCA” … sau eterna dragoste în chingile trecătorului comunism.
Eveniment editorial, ieri, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu:”
lansarea romanului „Măriuca,” de Teresia Lia Bolchiş- Tătaru, apărut la
Editura Gutinul. Scriitoare care a ales libertatea pe vremea cînd cei
mau mulţi români doar o visau, Teresia B.Tătaru s-a născut, în urmă cu
70 de ani, în judeţul Hunedoara, apoi a copilărit în Ţara Oaşului, în
Boineşti şi Trip, unde s-a şi căsătorit, sate pe care le aminteşte în
schiţele sale. A urmat cursurile Liceului „Doamna Stanca” din Satu-Mare,
apoi Facultatea de Ştiinţe naturale-Chimie a Universităţii „Victor
Babeş” din Cluj, încercând să se refugieze în ştiinţă, dar descoperind
cu amărăciune că şi aceasta a fost pervertită de comunism. Şi-a făcut
ucenicia literară în cadrul Cenaclului „Nord” din Baia-Mare, debutând cu
schiţa „Lumini sângerii” dar dorul de libertate a făcut-o să fugă în
Germania, împreună cu cei doi copii ai săi, în anul 1976. De atunci a
publicat numeroase texte literare în revistele din ţară şi din exil şi a
dat luminii tiparului nu mai puţin de 12 volume.
Ultima sa apariţie, „Măriuca” este scrisă drept un „roman
chiorean-maramureşean, de farmec deosebit, vizând dragostea, căsnicia cu
bucuriile şi necazurile ei, suferinţa dar şi optimismul vieţii prin
credinţa în Dumnezeu, toate trăite în vremea opresiunii comuniste.”
Într-adevăr, atracţia cărţii, descrisă succint de Teodor Ardelean,
directorul Bibliotecii, drept un „excelent roman de dragoste, dar şi un
roman documentar,” constă în viziunea dr. Valeriu Achim, „Nu numai în
titlul şi coperta absolut superbe(nr. ilustraţia coperţii şi portretul
autoarei fiind semnate de artista Maria Mariş Dărăban), ci şi în
resursele de inspiraţie provenite din intersectarea vieţii rurale cu a
celei urbane.” Acelaşi director al Editurii Gutinul remarca, ieri, la
eveniment, faptul că „Măriuca” este o „succintă dar realistă
mini-monografie a Băii Mari,” un roman în care „se iubeşte, se
păcătuieşte, se înjură, dar eroii nu se leapădă niciodată de Cel de
Sus..” Fapt care explică, nu-i aşa şi prezenţa la lansarea de carte a
preotului greco-catolic Simion Mesaroş şi a fratelui autoarei, dr.
Teofil Bolchiş. După cum observa scriitorul Ion Burnar, romanul de faţă
tratează „o temă specifică literaturii din toate timpurile”: „femeia, de
la adolescenţă pînă la maturitate.” Personajul principal al volumui,
Măriuca, este, în ochii semnatarului „Cuvântului înainte”(Victor, baron
de Coroianu, din Germania) „ o persoană foarte concretă, o femeie
cinstită, un suflet mare, care-şi iubeşte bărbatul până la suferinţă şi
care şi atunci când el devine handicapat nu e părăsit, deşi ea suferă
atât trupeşte , prin lipsa uni soţ, dar şi sufleteşte, trăindu-şi
durerile şi neputinţele fizice.” Drama Măriucăi e cu atît mai profundă
cu cît se derulează pe fondul celei mai nemiloase epoci comuniste. „ceea
ce o singularizează pe Teresia B.Tătaru faţă de orice alt scriitor,
spune Ion Burnar în „postfaţă,” (…) este faptul că Măriuca, personajul
central al romanului, este văzută într-un contex istoric tragic, demnă
de un cor antic. O Andromacă, Fedră, Casandră care reuşeşte să-şi ducă
viaţa, cu toate ale ei, în perioada cea mai neagră a istoriei lumii:
bolşevismul, care în România s-a lăsat cu mutilarea, martirizarea
milioanelor de români prin colectivizare.” Au mai comentat volumul,
Săluc Horvat, Valeriu Sabău şi Augustin Cozmuţa.
Un roman savuros prin limbaj, etern valabil prin temă, care trebuie
citit nu doar de către cei a căror amintire despre o epocă trecută este
încă proaspătă, ci şi de cei tineri, care ar putea afla, astfel, cu
bucurie, ce mare şansă i-a făcut să „rateze” „epoca de aur.”
Anca GOJA
GRAIUL Maramureşului. Cotidian independent.- Nr.4672 – 16 pagini –
SÎMBĂTĂ, 6-DUMINICĂ, 7 AUGUST 2005. Serie Nouă, Anul XVII. Pag 16.
Actualitate, Publicitate.
Cărţi de tezaur:
Teresia Bolchiş la 70 de ani.
Romanul românesc contemporan se îmbogăţeşte
(patrimonial) cu cel recent apărut în ţară, la editura băimăreană
„Gutinul” sub semnătura septuagenarei Teresia Lia Bolchiş-Tătaru
Măriuca, 2005. Semnele unei mari înzestrări pentru romanul istoric se
întrevedeau încă din „Amintiri silvăşene” (2001, ed. Signata), album
sensibil, adevărat mic-memorial al copilăriei paradiziace, într-un sat
din Ardeal, carte a unei reconstruiri cu accente lirice,
retro-baladeşti.
Dar şi prin cele două zguduitoare cărţi-document, alternând stilul
publicistic cu cel istoric-evocator, „Anii noştri de şcoală.
Sovietizarea, 1948-1956,” în două volume,(Ultimul editat la Criterion
Publishing, Norcross, USA). În aceste volume, Teresia L. Bolchiş-Tătaru
a realizat unele dintre cele mai elaborate studii întreţesute de fluxul
evocator al trăirii directe, ori dinspre naraţiunile oneste ale
vârstnicilor, îmbrăcând totul într-o epică atractivă, cu travaliu
minuţios în amintirile proprii, niciodată deformate de autocenzura care
a măcinat decenii la rând creaţia altora.
Poate că dacă Teresia Bolchiş nu ar fi plecat din ţară, hărţuită de
totalitarismul iniţial bolşevic, apoi „adaptat” şi mai crunt în delirul
ideologiei massificate, cărţile ei nu ar fi fost aşa de autentice, de
înverşunate întru Adevăr. Iată că „Dumnezeu s-a născut în exil”…
Evocativ, jurnalier, este „Liceu cimitir al tinereţii mele,” parafrazând
bacovian şi aprofundând în impecabil flash-back anii adolescenţei şi ai
tinereţii trăite în Nord; experienţe şi figuri neşterse din memoria
autoarei; una uluitor de vie, de fidelă şi de necruţătoare cu oprimarea
doctrinară securistică.
Un fir trainic al acestor cărţi, mereu, străbate ca într-un „înşiră-te
mărgărite,” miile de pagini însumate de opera autoarei noastre. O
autoare care, puţini ştiu, este foarte cunoscută şi elogiată în lume, de
cele mai marcante valori ale diasporei româneşti. Migăloasă, cizelată,
păstrătoare inegalabilă (!) a zestrei morale şi semantice vechi,
autoarea a trăit cartea vieţii şi a vieţilor multora; povestea lumii ei
şi a lumii noastre; fără a-şi înstrăina sufletul şi inima, ci
construind, în cumplita singurătate a scrisului, cum Blaga spunea,
„pietre pentru templul” ei. Zidirea aceasta, prefigurată de schiţe,
povestiri (albe, gri, negre, albastre), s-a conturat şi în
excepţionala-i carte „Comoara pierdută,” poate cea mai „românească,”
editare ca să se împlinească, iată, prin romanul vieţii-vieţilor (ei)
„Măriuca”… Semnele unei elogioase receptări au apărut deja, de la mari
nume româneşti din occident, dar şi din ţara ei, de la un alt
septuagenar, Paul Goma. Teresia Bolchiş are fără a imita nicicum acel
radicalism îndurerat necruţător, faţă de tot ceea ce a stricat şi
continuă, malefic, să devasteze fiinţa românească, vitregită de o
istorie mincinoasă, de fapt autodestructivă. Faţă de Goma, consider că
romanciera şi istorica născută pe hunedorene plaiuri şi multă vreme
trăind în Nordul Maramureşan (i-a dedicat o vastă lucrare în două
volume), - are ceea ce aş numi vocaţia frescei. Frescele, succedate în
cărţile sale, se întregesc caleidoscopic, cu umbre şi lumini. Viaţa
autoarei s-a contopit uneori terifiant, cu a contemporanilor ei, iar
memoria a „arhivat,” decantant şi a extras tot ceea ce este
semnificativ. Românul este deopotrivă un produs al comunismului „de
import” şi al celui „autohton.”
Romanul „Măriuca” este romanul cu funcţie
eliberatoare, catarsic: aşadar, nu doar pentru această Conştiinţă
românească vibrând constant între militantism şi dedicaţia profund
creştină; şi pentru Conştiinţa colectivă a Naţiunii. Nimic retoric în
afirmaţia mea. Îi cunosc, din fericire, viaţa şi oprea, o admir fără
rezerve şi am o specială percepţie, cuvenită deplin a vieţii şi operei
deja împlinite armonios. Stlistic, romanul este o arhitectură deloc
eclectică. Dimpotrivă, aidoma unei biserici din Densuş, aproape de locul
naşterii sale… Cine cunoaşte această capo-d-operă mondială, a
creştinătăţii originare, înţelege ce vreau a spune. Dimensiunea latină,
pietrele din zidul acestei stranii înălţări, îmbină ca elemente, o
însufleţire străveche, a Fiinţei ce vine din veacuri, sincretizată în
Noua Ctitorie. Elogiul şi pledoaria autoarei, ca şi în alte cărţi ale
ei, pentru valoarea autentic creştină a românilor din Ardeal şi
Nord-Vestul ţării, sunt fără egal în literatura noastră epică. Iniţial,
romanul plonjează ingenios şi direct într-o lume a suferinţei, a
disperării, înjosirii şi mizeriei morale şi fizice, spitalul de tip
post-sovietic; spitalul mai degrabă ca anticameră a unei morţi
determinate de altceva decât firesc menite; o lume simbolică, implicită,
a înjosirii „motivate” dinspre strâmbătatea şi răzleţirea însuşi a
Sistemului, delirante.
Conştiinţe răsucite, deloc massificate, entităţi auto-salvate, din lumea
rurală nordică, sunt confruntate tragic-conjunctural, - cu altele
„urbanizate” (pauşalizate) forţat, determinate de artificiozitatea
sistemului pretins-socialist, bântuite de urâţenia neantului sufletesc
şi ateu, care ne-a bântuit.
Măriuca, proiecţia esenţială a romanului, este nu alta decât Maria
biblică, într-o accepţie semiotică. Dealtfel, al doilea personaj central
Pavăl(Pavel), nici el nu cred că este întâmplător (privitor, însă, la o
interpretare codificată în acest sens în romanul Teresiei Bolchiş, vom
reveni).
Viaţa mărturisitoare a Măriucăi, destinul ei dramatic, pe un itinerar ce
se relevă mistic, în sensul vechi şi profund, se succedă prin recurs la
memorie, în acest roman monumental. Adevărul istoric, nu cel obturat ori
mutilat, contrafăcut, ne este redat cu o rigoare a detaliilor
magistrală, dar şi prin filtrele emoţionale ale unei autentice poetese
care „jăruie.”
Limbajul vechi, la care autoarea apelează semnificativ, în primul
capitol, semnifică stratele de profunzime ale unei naţiuni străvechi, ce
s-a păstrat ca fiinţă tocmai prin limbaj şi viziune. Un popor care nu
s-a păgânizat, deoarece avea în el fiinţa ancestrală, sigilată de
Dumnezeu. Dar din acest popor au ieşit la iveală şi posedaţii de vrere
şi simţire străine, vrăjmăşiile, vidul de identitate. Destinele unor
personaje, ca Pavăl (de pildă), par să însemne şi destinul unor astfel
de comunităţi, ori părţi ale ţării, deoarece, bunăoară accidentul lui
Pavăl, distrugerea coloanei vertebrale, semiparalizia, sugerează
halucinant fenomenul istoric al destinului colectiv determinat de
istorie.
Romanul conţine arta principală a epicii moderne: dialogul interior.
Psiholog fin, erudit, cu o vastă experienţă proprie, Teresia Bolchiş
întregeşte prin roman o lucrare modulară, în capitole ce stau, fiecare,
sub deviza (moto-ului) bine alese din înţelepciune lumii. Adevărate chei
ale descifrării, aforismele sunt apoi demonstrate epic, într-o
stilistică unică, depăşind romanele „rezistenţei prin cultură”(Preda,
Buzura, Ivasiuc, etc.) şi apropiate, prin forţa atitudinii netranşante,
revoltate sincer şi îndurerat, de două-treimi din romanele lui Paul
Goma, sau Ioanid.
Explorarea arhivelor, ingenios reetalată prin personaje-simbol (ca
preotul Buteanu), scoate la lumină urbarii ce au fost altundeva
devastate, inundate, arse, ori au pierit definitiv, odată cu eroii
marilor tragedii de după ocuparea sovietică. Generaţia anterioară
autoarei are, astfel, o martoră cheie a uriaşei suferinţe, a martiriului
fără de sfârşit, naţional. Romanul, am spus, este un Memorial desăvârşit
al românilor.
O uriaşă compasiune, tristeţe şi amărăciune, dar şi o
semeaţă revoltă împotriva Răului (felurit definit), răzbat din romanul
Măriucăi. Înăspririle, vrajbele, ţipătul sufletului străbun; nu unul
agonic, ci strigător la cer, cum spun ţăranii, vin către noi, încărcate
de tensiunile uneori insuportabile ale trecututlui: nerăzbunat,
neînseninat.
Eroina principală, categoric este o sfântă, rămasă a neamului ei, cu
fiinţa neîntinată a rădăcinilor(şi alor ei), iar Teresia Bolchiş are
arta minunată a stilului de împărtăşanie şi de euharistie… Ea frânge,
peiorativ zicând, azima, cuminecătura Adevărului nostru dulce amar,
dintr-un sentiment naţional autentic, nedisimulat, strălucit.
În acest sens, cred că face parte dintre rarii oameni ce şi-au împlinit
viaţa ca o misiune deopotrivă apostolică şi încredinţat mesianică. Ni se
transmite o forţă energetică aurie, ca de la nimb tăiat pentru gustare,
îmbărbătare şi iluminare. Deseori, pasajele evocatoare sunt terifiante.
Ceea ce acuză, este menit să vindece. Măriuca, într-o împrejurare a
deriziunii mărunte, înjosită, îşi spune sieşi ceva ce fiecare dintre noi
îşi spune, dacă are conştiinţă. Ea „simte sentimentul muced-amar de
pierdere a demnităţii, de înjosire”(pag.38). Descendentă dintr-o veche
familie nobilă ardeleană, Măriuca urmează destinul fatidic, însă nu şi-l
asumă; ci răzbate, ocrotită de Providenţă, Golgota proprie. Personajul
este creat prin proiecţia esenţială a autoarei în fiinţa unei femei cu
frică de Dumnezeu, iubitoare şi iertătoare; un personaj cu memorie
inclusiv culturală rurală, sănătoasă inalterabilă. Sorgintea ei este
plăsmuită arhetipal; nu poate fi dezrădăcinată, nici „ideologizată,”
indiferent de „sistemele” doctrinare. Măriuca semnifică Femeia Română în
Vitregia istoriei. Ea are ceva şi din Ana manoleică şi din Vitoria Lipan
şi din Fecioara Maria şi din mater-Geea. Undeva, Măriuca îşi spune,
chinuită de daimonul socratic: „Eşti nedreaptă, părtinitoare în durerea
ta” însă este doar o slăbiciune omenească, emoţională, căci în tot ce
face şi suportă ca un martir, Măriuca este în spiritul drept al bunului
creştin; nehabotnic, nerăzleţit şi încredinţat Legii divine.
Rechizitoril autoarei, sentinţele din drama fără sfârşit reflectă prin
mişcarea naraţiei, ne privesc pe toţi şi ne tulbură întru limpezire.
Tortura psihică pe care o suportă Măriuca, o resimţim şi noi, dar parcă
ea ne exprimă mai clar, sub viziunea proiectată de autorul romanului,
deplin. Lectura devine co-participantivă, trepidantă. Este în
confesiunea continuă a Măriucăi, o împărtăşanie cu sacrul, cu
moralitatea originară, însămânţată în Om. În acest sens, eroina este o
sinteză a feminităţii româneşti, în complexitatea ei viguroasă.
Regăsim în roman, impecabil întreţesute, căci Teresia Bolchiş este o
invederată expertă în istoria noastră, romanul integrat al Bisericii
Române neînstrăinate de slavonism; aşa cum se vede-n capitolul „Lecţie
de istorie,” prin bătrânul preot Buteanu. Deseori, în personajele
romanului, ghicim martori-oameni autentici, ştiuţi de autoare; chemaţi
parcă la o dezbatere esenţială: despre Noi, despre Adevăr şi Dreptate,
despre bântuire sau mântuire. Nobleţea vechilor spiţe româneşti pare a
se fi revigorat substanţial în partea pozitivă a personajelor cărţtii.
„Este vina oamenilor dacă Istoria devine tragedie,” cum spunea Hubert
Jedin(pag 53). Pluteşte peste noi, din crepusculul şi spuzele istoriei
noastre, astfel, o învinuire ce îi priveşte pe unii, dar ne afectează pe
toţi. Ce identitate avem? Ce anume din distrugerile trecutului, va avea
consecinţe în distrofismul de profunzime al fiinţei noastre? Oare
generaţia nouă, cum va prelua, cum va primi adevărul unic al
predecesorilor ei?
Îşi vor judeca urmaşii proprii lor bunci şi părinţi? Vor extrage, cu o
atare magistrală mărturie de roman-non-fictiv, documentar, zguduitor,
învăţămintele vitale pentru a-şi avea propria identitate? Romanul
Teresiei Bolchiş, pot spune „începe” de acolo de unde se termină.
Prin ceea ce ne sugerează, ne obligă a medita.
Eugen Evu
Nova Provincia Corvina, octombrie 2005, pag.45-46, Anul 9 Nr.38.
„Măriuca” este o carte a tăcerii, te îndeamnă la
meditaţi,( ca şi vieţile ieremiţilor)!” dr. Teodor Ardelean, directorul
Bibliotecii Judeţene Maramureş „Petre Dulfu” din Baia-Mare, la lansare,
05,August,2005, Baia-Mare, în sala mare a Bibliotecii.
Eugen Evu ajunge la aceeaşi concluzie!...
„Măriuca,”
Ed. „Gutinul,” Baia-Mare, 2005, 285 p.
Am citit cu interes sporit cartea doamnei Teresia Lia, cu locuri, oameni
şi evenimente contemporane, bine cunoscute de mine şi, de altfel, de
toţi trăitorii acestui spaţiu românesc, de unde şi conotaţiile
biografice – autoarea şi explicându-se prin personajele sale.
Împărtăşesc aprecierile domnului Victor Coroianu, care în „Cuvânt
înainte”(p.8),spune: Doamna teresia Lia Bolchiş-Tătaru este o ziaristă
cunoscută prin numeroasele ei publicaţii în revistele din ţară şi din
străinătate, o membră a jurnaliştilor catolici, iar ca fiică de preot, o
luptătoare neobosită pentru revendicările Bisericii Greco-Catolice… o
apreciez mult pentru credinţa ei nestrămutată şi sacrificiile pe care
le-a făcut aducând de la Lourdes statuia Fecioarei Maria, plasându-o
într-o biserică nouă din Baia-mare, ca un gest de mulţumire pentru
darurile Fecioarei. Ea devine nu numai o ctitoră a Bisericii furate, dar
şi o mamă adevărată, care se jertfeşte pentru ai ei şi pentru ai noştri,
care trăim departe de meleagurile patriei părăsite.
La aceste calde cuvinte eu vin cu un adaos semnificativ: cu cît se
adînceşte în ani, doamna Teresia Lia face tot mai multe popasuri în ţara
ei, pe melagurile unde s-a născut, a copilărit şi-a activat la început
de carieră didactică. Este firesc să se simtă tot mai mult însoţită de
izvoarele existenţiale ale acestir locuri, adevărate glasuri de
sentimente şi doruri care trăiesc dincolo de puterea convenţională a
cuvintelor, în interiorul sacru al amintirilor şi acestea nu sunt
puţine, aşa cum rezultă din romanul „Măriuca”.
Din inefabilul acestei intime şi calde trăiri, autoarei îi apare şi o
descrie competent – imaginea locurilor unde a văzut pentru prima dată
lumina zilei, unde a făcut primii paşi din viaţa ce-o aştepta cu
bucuriile, cu ispitele, dar şi cu vămile ei nebănuite. Îi apar Biserica
şi Şcoala – izvoare de lumină, de înţelepciune şi simţire, îi apar
oameni, care-i devin personaje în romanul ce ni-l prezintă. „Măriuca”
domină scrierea prin acţiunile ei, prin ceea ce leagă şi dezleagă, prin
complexul vieţii sale spirituale, ce o sprijină în descifrarea atîtor
trăiri de viaţă: „Nu există ocazie, când Măriuca… să nu se întoarcă la
copilăria ei, acasă, la „mămuca” şi „tătuca.” În „Măgura”… că vine Moş
Crăciun…(p.128). Ajunsă cu imaginile la oraş, descoperă zilnic ceva nou,
prin care „Rivulus dominarum”(Baia-Mare) îi oferea istoria: biserica
barocă „Sfînta Treime,” „Turnul Ştefan,” hotelul „Minerul” cu „Centrul
vechi,” „Podul viilor,” strada Victoriei, cele zece case ale minerilor,
„Dealul florilor,” „Şcoala de pictură” sau „Turnul Măcelarilor”,
sfărîmat de Pintea Viteazu” în ajun de Sfînta Mărie Mare, la 14 august
1703, cînd a fost rănit… cum îl deplînge balada populară.
Pe Măriuca o vedem apoi în relaţiile ei cu Pavăl, soţ iubitor, dar de
jumătate mort „un mort viu pe pat,” cu Nuţu, trăitor al unor sentimente
vechi, puternice de iubire şi ataşament faţă de ea, cu răbufnire de
moment, care aduce peste nouă luni un alt „Nuţu-mic,” dar şi o adîncire
a zbuciumului între raţiune şi iubire (Măriuca, Pavăl şi Nuţu), între
omenie, cinste şi înţelegere părintească (Măriuca, Mitraş, Simion,
Reghina), între „gura satului” şi intervenţiile benefice ale doctorului
Mitru sau ale părintelui Buteanu.
Din toate aceste confruntări, până la urmă a triumfat raţiunea şi
nobleţea sufletească a personajelor, aşa cum rezultă din Scrisoarea lui
Pavel, câtre Părintele Buteanu, un fel de „socoteală celor pe care îi
iubim sau i-am iubit.”(p.250-255); „Măriuca (soţie), Mitraş (fiu),
Simion şi Reghina (părinţi-socri), părintele Gheorghe..doctorul
Mitru…toţi sătenii… scriitorii mei din Baie, Domnul Dumnezeu să vă ajute
şi să vă înmulţească harul;” părintele Buteanu îi explică lui Nuţu „să
încercăm să judecăm şi altfel şi după legile lui Dumnezeu, nu numai după
cele omeneşti… căci dragostea sufletească este mai mare, stă deasupra
celei trupeşi, care doar o completează pe cea dinrît, dar n-o
înlocuieşte…”(p.276).
De altfel, partea a treia (p.215-284), pornind de la un citat din Biblie
(Matei, 18, 5-7) este o pledoarie pentru educaţie prin trăinicia
căsătoriei: „ce Dumnezeu a unit, om să nu despartă”…„A divorţa şi iar a
te însura pînă unu don doi mai trăieşte, nu-i slobod”(p.218).”De ce
crezi dumneata că azi se desfac atîtea căsnicii? Întîi pentru că oamenii
nu mai cred în Dumnezeu, nu-i mai respectă dar nici măcar nu’i cunosc
poruncile… Ba rămîne de cele mai multe ori, un copil, durerea lumii! O
fiinţă… împinsă de la un părinte la altul, de la un bunic la altul, ba
chiar dintr-o casă de orfani în alta… flămând după dragostea
părintească, în lipsa căreia creşte ca o răchită chircită.”
Personajele, exemplificate mai sus sunt în contrast categoric, faţă de
„omul albastru,” cu întreg cortegiul de „trepăduşi suflători,
turnători,” reprezentând un regim care „i-a adus la sapă de lemn,” care
îi urmăresc şi-i chinuiesc,” „fără a le putea influenţa concepţiile de
viaţă”(p.7). „Vinovate erau evenimentele istorico-politice, care i-au
omorît părinţii” (Măriucăi), care au introdus neîncrederea între oameni,
„ticăloşindu-i” şi care au dat-o afară de la şcoală (Feri, Dumitru,
Saveta, etc.)
Descriind asemenea oameni şi locuri, cu frământările lor, determinate de
un regim totalitar, impus din afară, autoarea imprimă cărţii sale o notă
educativ-patriotică, dovedindu-se o scriitoare autentică, care deşi a
trăit în ultimii 30 de ani departe de patrie şi în mediu urban, se
întoarce în timp şi spaţii spre locurile natale, unde-i întîlneşte pe
foştii colegi de şcoală şi de cenaclu literar, pe alţi oameni luminaţi,
de care s-a apropiat prin evocarea gliei şi a celor care-au slujit-o şi
apărat-o chiar cu preţul vieţii.
Cartea doamnei Teresia Lia Bolchiş-Tătaru are şi un mesaj
spiritual-evanghelic, reînnoieşte, prin multe pagini, adeziunea la
adevărurile de bază ale bisericii sale: „ ea şi-a vărsat tot of-ul unei
greco-catolice ce şi-a pierdut Biserica, luată de o altă Biserică”
(p.7).
Cititorii cărţii vor beneficia şi de calităţile unei scrieri care
respectă cerinţele stilurilor fundamentale ale limbii române literare şi
ale graiurilor locale. Păcat, zic eu, că lectura cărţii de către tineri
va fio îngreunată de folosirea vechiiortografii. Orcît de ataşaţi am fi
de savanţii creatori de sisteme ortografice, în caul nostru de sitemul
stabilit de Sextil Puşcariu, cei de astăzi trebuie să respectăm ultimele
hotărîri ale Academiei Române în problemele grafiei şi ortografiei
româneşti. O nouă ediţie a cărţii ar fi bine să ţină seama de această
observaţie.
(Dar însăşi ziarul „Graiul Maramureşului” în care
apare această recenzie, nu ţine cont de indicaţiile Academiei, scrie
încă peste tot cu î din i!!! Atunci eu de ce să respect ortografia
stalinistă, 1948-1989 şi mai departe 2006, fără apostroful obligatoriu
pt. o limbă latină şi altele…Deci dacă ziarele şi editurile din ţară nu
respectă „ultimele hotărîri ale Academiei Române”… atunci daţi’mi voie
să nu le respect nici eu şi să scriu corect, româneşte, cum am învăţat
până la ortografia stalinistă(1948) de slavizare a limbii române, cu
care mergem în continuare şi azi, chiar prin „ultimele hotărîri” ale
Acad.Rom. Deci, pentru respectul datorat Limbii române, pentru că „Limba
este Patria mea!”(Nichita Stănescu) scriu şi voi scrie cu ortografia
corectă a Limbii române, iar pe editorii mei îi rog să mă respecte, nu
pe mine, ci Limba noastră românească. Cine nu se angajează la aceasta,
cu regrete, întrerupem colaborarea, chiar dacă este în defavoarea mea!).
Recomandăm această prestigioasă apariţie editorială,
asigurînd cititorii că în volum vor descoperi multe alte motive de
satisfacţii, încercând sentimentul că gîndurile exprimate de autor sunt
şi ale altora, mulţi anonimi ca identitate, dar prezenţi ca foşti
spirituali într-o situaţie comună a ţării.
Prof.univ. dr. Gheorghe POP.
*
„Graiul Maramureşului,” Sâmbătă, 17- Duminică,18 SEPTEMBRIE 2005, p 5
CULTURA
MITROPOLIA BANATULUI
Cabinetul Mitropolitului Stimată Doamnă Teresia,
Am primit volumul „Măriuca” şi am parcurs cu mult interes paginile
acestui roman, care este mai mult decât o „poveste,” în el găsindu-se
multe mărturii despre realităţi ai anilor scurşi. Dumnezeu să Vă
răsplătească strădaniile scriitoriceşti dându-Vă încă ani mulţi de viaţă
pe lângă cei 70 împliniţi. Cu aceleaşi sentimente de totdeauna,
+ Mitropolit Nicolae
Timişoara, 06.09.05.
|
