|
Degetul tatălui meu
Matei Bîtea
Impresii si pareri personale in FORUM
Lăsasem baltă toate jocurile şi nu făceam decât să-l
aştept pe tata. Am trecut strada şi stăteam în faţa birtului pentru că
de acolo vedeam până departe, eram sigur că l-aş fi deosebit, oricâţi
oameni ar fi ieşit pe drum, doream numai să-l văd mai repede. În ziua
aceea lua tata banii şi trebuia să-mi aducă o bicicletă, un Pegas verde,
aşa cum îi arătasem eu de atâtea ori. De tot atâtea ori imi promisese şi
el că-mi cumpără dar niciodată nu se ţinuse de cuvânt.
Uneori venea cu o trotinetă, un fel de jumătate de promisiune. Eu
plângeam şi nici nu mă uitam la ea, fiindcă nici măcar nu era de fier şi
cu frână, aşa cum aveau copiii popii. Apoi, după ce nu mai aveam chef de
plâns, mă îmbunam. El îi punea o sârmă la roata din spate ca să-i facă
motor şi mă duceam afară să mă car. După câteva zile se strica
trotineta, crăpa lemnul sau se strâmbau roţile. Tata zicea că
trotinetele nu mai sunt ca pe vremuri, sunt prost făcute, de aia nu ţin
deloc! Eu îl credeam. După un timp începeam din nou cu plânsul, o ţineam
aşa câteva zile până când, sătul de mine, tata imi promitea din nou
bicicleta.
Strada combinatului era mai plină ca-n alte zile, se dădeau salariile.
L-am văzut. Venea şi-mi aducea o trotinetă! Deşi mă dureau ochii, n-am
plâns decât în casă. Mama nu era venită, ea nu era niciodată când venea
tata cu banii, ştia că se duce la birt şi n-avea chef de certuri.
Stăteam pe patul meu şi plângeam. El a intrat şi a spus că n-a luat
plată destulă dar mie nu-mi păsa, mă smiorcăiam mai departe. Şi-a pus să
mânânce lăsându-mă în pace. Când a terminat, s-a uitat la mine şi a zis
că-mi face un altfel de motor, cum încă n-am mai avut. Iar mă prostise
tata! Mă uitam la sârma aceea şi ascultam zbârnâitul spiţelor. El mă
întreba dacă-mi place şi spunea că-i un motor fain. Am ieşit repede la
joacă, am tras ture prin curte şi m-am dus pe stradă, să dau de copiii
popii şi să mă laud. Podeaua trotinetei aceleia s-a rupt însă din prima
zi. Am venit furios acasă, am dat cu ea de pământ, tata nu se culcase
încă şi nici nu se dusese la birt. Stătea numai în pat şi se uita la
mine şi la nervii mei. Apoi s-a ridicat în picioare şi a zis că să fie a
dracului de viaţă cu cine a făcut-o, să stau numai să taie lemne de foc
că după aia mergem împreună să-mi ia bicicletă. Pegas verde, i-am spus
şi am început să ţopăi! Apoi, m-am luat după el în şopron să-l ajut să
rânduie lemnele în stivă.
Dădea cu toporul şi vorbea cu mine. Verde o să fie, îmi spunea, numai să
n-o dai la alţii, nici la copiii popii! Cum s-o dau, îl linişteam eu,
nici mie nu-mi dă nimeni. Apoi, s-a întâmplat. Trosc. Tata a lăsat
toporul din mână, şi-a îndreptat spinarea şi se uita la mâna cu degetul
tăiat. A scos batista, a rotit-o după tăietură, a făcut nod şi colţurile
le ţinea în pumnul strâns. A ieşit afară, lăsându-şi bucăţica de deget
pe buştean, lângă tăiş. Mergea spre uşa casei, eu după el. Tanti Boboşa
l-a văzut şi i-a spus ce-ai făcut, Ioane? El i-a zis să aibă grije de
mine că se duce la spital. A plecat singur. N-am ştiut ce să fac şi am
început să plâng. Tanti Boboşa a zis că nu-i nimic, e tăiat numai până
sub unghie. Când a venit mama a plecat şi ea după tata. Ştiam deja, în
ziua aceea nu voi mai primi bicicletă. Nu mai era mult şi se închidea
magazinul.
Mă potolisem deci şi m-am dus în şopron. Mă uitam la degetul tatii. L-am
luat şi l-am băgat în borcanul de ţinut cărăbuşi pe care l-am pus pe un
raft, în spatele sculelor. Cred că ştiu de ce am făcut aşa, îmi era în
minte ceea ce-mi spusese o dată Zoli, unul dintre copiii care locuiau în
curte cu noi. El era mai mare ca mine şi mi-a spus că oxigenul dă viaţă,
că fără el n-ar putea trăi nimeni pe pământ. Apoi când mama s-a dus din
nou la tanti Erji, să-i facă părul, fiindcă tot pe mine mă trimiteau să
le cumpăr apă oxigenată le-am întrebat şi pe ele. Dacă e adevărat ce
mi-a spus Zoli, că oxigenul dă viaţă, ele sunt vii şi pentru ce le
trebuie? Ele mi-au explicat aşa cum ştiau şi aşa cum le era firea,
femeiuşti proaste cu mintea doar la dichiseală. Mama a zis să mă uit
bine la părul ei, cât e de mort înainte şi cum arată după ce i-l face
tanti Erji. Aşa a zis şi unguroaica: da, copilu, apa asta are viaţa, şi
râdeau amândouă! De atunci îmi rămăsese în cap chestia asta...
Tata stătea în spital. N-am înţeles eu cum s-a făcut, ce infecţie a
fost, dar ştiu că l-au operat de două ori. L-au chinuit. În judecata mea
de copil i-am văzut pe medici ca pe nişte tăietori de carne, cu halatele
mânjite de sânge. Deşi nu am fost niciodată până atunci în vreun salon
şi ţineam minte doar cabinetele de dispensar unde luam injecţii,
imaginaţia mea mi-i arăta pe chirurgi la fel ca pe măcelarul Vasile de
lângă stadion. La el mă trimitea mama să aduc oase pentru supă. Pe omul
acela îl uram pentru că trebuia să merg tare departe şi, când veneam
acasă, se luau toţi câinii după mine. Mai târziu, când am aflat că tatii
nu i-a mai rămas decât un ciot de deget, cu care şi-aşa n-avea ce să mai
facă, medicii de la spital s-au ales cu ura mea. În zilele acelea eu
însă nu ştiam, pentru că nu vedeam decât pansamentele.
Pregăteam tatii o surpriză. Tot timpul cât a fost el în spital, când
mama nu era acasă, mă duceam în şopron, scoteam bucata de deget şi o
spălam cu apă oxigenată. Carnea se îngălbenise şi începuse să se uşte
dar eu credeam că e pojghiţa de viaţă pe care, neapărat, o primea
datorită apei mele. Apoi, când a venit acasă, aşteptam momentul să-i dau
degetul. Îl întrebam pe tata, ce-ar fi dacă ar primi un deget nou, mi-ar
cumpăra bicicletă? Ehei, spunea el, de unde un deget aşa cum a avut,
care ştia să facă ce trebuie, dar dacă ar avea altul l-ar învăţa şi pe
acela ce şi cum să facă! Bicicleta oricum mi-ar fi cumpărat-o, doar mi-a
promis, mai spunea. Eu nu ziceam nimic, mă bucuram în mine şi aşteptam
să-şi dea tata bandajele jos. Numai bine, între timp creştea şi
pojghiţa. Apoi i-aş fi adus degetul din şopron, i l-aş fi pus, îl lăsam
pe tata să se bucure şi să meargă la birt. După aceea mi-ar fi cumpărat
bicicleta...
Nu cred că au mai rămas multe zile până trebuia să-şi primească tata
degetul. Ţin minte şi acum, mama s-a dus în şopron. Nu ştiu ce căuta,
probabil apa oxigenată. Eu mă jucam prin curte, lângă tata care citea
ziarul. Ea a venit furioasă cu ochii ţintă la mine. Striga după mine, de
ce-i ţin toate mortăciunile? Nu mă lovea însă, eram strîns lipit de
tata. Acesta, când a priceput, a început să râdă. Mama era turbată.
Aruncase borcanul peste gard, nu ştiu pe unde, l-am căutat după aceea
dar nu l-am găsit. De atunci, multă vreme am urât-o pe mama. Tatii nu
i-am mai cerut niciodată bicicletă...
Matei Bîtea
|
