|
 Miercurea
din cenuşă
Melania Cuc
(fragment)
Din
nimic, o vrajă, ce nu poate fi regizată de om, coborâ peste noi toţi,
oameni şi insecte.
Cei doi, de pe covorul ca de rugăciune, par să se înţeleagă într-o limbă
neomenească.
Între timp au apărut şi pernele cu fireturi de mătase şi ciucuri mov ca
floarea scaieţilor. Este de faţă şi servitoarea, o turcoaică cu bust
generos adunat în işlicul colorat ca o floare de trandafir de dulceaţă.
Poartă tava de argint cu boluri transparente şi pline ochi cu şerbeturi
alese anume pentru Contesă.
Arap ronţăie un măr şi, din când în când, mai trage câte un fum din
narghileaua în care apa face bule de aer fierbinte.
Pe covorul cu motive vechi de la cap la coadă, Contesa şi Arap Alb joacă
şah.
Este un joc inteligent sau unul de hazard?
Habar n-am.
Partida a început fără piese, fără miză precisă.
Caii, turnurile, nebunii, pionii şi regele negru… stau lângă regina albă
şi decapitată, sub fâlfâitul de aripi îmbâcsite de polenuri gata
fermentate.
Gest inteligent, Contesa a făcut prima mutare. Arap următoarea…
Remiză.
Par a fi singura pereche fără probleme de pe Planetă, nu se grăbesc, au
toată
 veşnicia
la dispoziţie.
Pe tabla din marmură unsuroasă, peste piesele lucrate în atelierele
levantine, regi şi regine, cavaleri şi turnuri de pază, ofiţerii şi caii
îmbrăcaţi într-o singură armură, peste pionii anonimi - toţi sunt pifani
ai unui război fără de eroi.
Lăcrimez, îmi intră în ochi polen desprins din desenele de pe aripile
parcă pictate de îngeri.
Casc şi un somn una cu moartea simt cum mă fură, cum împânzeşte tot
insectarul.
Îmi las capul greu pe mâna dreaptă, par adormită.
Cei doi joacă din ce în ce mai lucid partidă după partidă. O fac fără
furie, fără dorinţă de câştig, fără pasiune.
Nu ştiu câte seri şi nopţi au trecut laolaltă, dar au fost desigur
destule, pentru că văd cum părul în barba lui Arap creşte, se face din
negru, alb ca bumbacul, curge peste piepţii hainei din ţesătură fină de
Bagdad.
Contesa-i hotărâtă să câştige bani şi încredere.
Figurinele de fildeş se mută ca şi singure, fac obiectul unor stratageme
de luptă demult pierdută.
Se spionează în draci, se înfige stiletul în spate, se face tot ce e
posibil militar, ca să fie cucerită reduta.
Pentru prima dată în basm, Arap Alb este prins într-un joc din care nu
va pierde, nu va câştia.
- Şah mat, viteazule ! triumfă femeia şi, cu sângele revenindu-i în
obraji, îi dă mâna s-o facă pe nebunatica.
- Ai pierdut, eşti bun de pedeapsă !
- Fă ce vrei cu mine, Contesă !
- Din două una; ori traversezi sera cu fluturi gol puşcă, ori… mă iei de
nevastă!
Ha, ha… Este doar o glumă!
Femeia împăcată cu sine ar vrea să renunţe la intenţie, dar prinţul nu
ştie desluşi un coşmar de realitate.
- Cosânzeano, dacă mai am nevoie de halva şi apă rece, te voi chema de
îndată. Acum, te rog, retrage-te, în iatacul tău, aşa ca o domniţă
adevărată.
Fata cu bust generos şi iminei de mătasă pe picioarele frumoase, nu
protestează - face plecăciunea de rutină şi dispare dincolo de paravanul
japonez, pe care abia în clipa aceea îl văd în vegetaţia luxuriantă a
spaţiului claustrofobic.
Arap îşi descheie calm, unul câte unul, nasturii de sidef ai cămăşii
albe şi lungi până la călcâie. Desface brâul lat de o palmă, din jurul
taliei sale. Lucrează încet, privind direct în ochii Contesei, care-i
rezistă ca într-un experiment de hipnoză.
Acum, gol ca Adam în Eden, se plimbă pe aleea plină cu pietre de marmură
şi leşuri de fluturi.
Are pielea ca bronzul vechi şi muşchii i se văd cum se mişcă, perfect
sincronizaţi cu ideea mişcării. Nu se grăbeşte, nu leneveşte. Face
drumul pedepsei corect şi nu emană nici cea mai mai vagă tentă de
vulgaritate.
Când revine pe covor, are braţele întinse ca Iisus pe cruce.
Mii de fluturi şi larve de fluturi, ciorchini de culori diferite stau
prinşi de el ca de un copac straniu. Are fluturi în pletele-i retezate
pe frunte, în gene şi pe sprâncene, pe fiecare vârf de deget împodobit
cu inele. Nu-şi afişează nici nu-şi ascunde bărbăţia proverbială şi, ca
un prinţ de rang vechi, cum cere povestea, trece prin furcile caudine
ale femeii bogate, cu scrâşnetul de măsele acoperit cu un zâmbet de
mascul pur sânge.
Contesa sigur, simte şiroaie de transpiraţie pe şira spinării, dar rîde
sadic - face haz de necaz, de ea ca femeie, de prinţul scăpătat şi care
a învăţat repejor legile afacerilor de miliarde - râde de lumea asta
mizerabilă şi care îi creează atâtea probleme.
Harap Alb îşi îmbracă haina princiară, se lasă turceşte, pe covorul de
Samarkand, cu gândurile duse aiurea.
Nu-l mai interesează femeia ridată şi cu dotă un munte din aur.
Bate din palme.
Consâzeana, îmbujorată, vine rapid, cu flaconul de parfum scump, din
care îi toarnă gâlgâit, generos, în căuşul palmelor.
Mirosul din seră se amestecă cu cel de mosc veritabil. Prinţul îşi spală
palmele, ca Pilat din Pont.
Fata frumoasă îi şerge degetele pe rând, cu pletele sale şi se retrage.
Ţine privirile plecate, dar şira spinării e ca o linie, dreaptă.
- Încă o iubeşti ca nebunul pe Cosânzeana asta, prostuţă. De ce nu o iei
de nevastă?
- Haram! Ea nu-i din lumea care mă aşteaptă…
- În Secolul ăsta nu mai contează împărăţiile, mezalianţele… Inima ori
banii sunt cei care dictează.
- Şi sângele neamului...
- Cei din neamul tău erau cât pe ce să mă arunce în aer. Umblam prin
Bazar, când: Buuum! Bomba !
Am văzut trupurile sfârtecate, răniţii… De ce nu puneţi punct
ostilităţilor!?
- Ai luat-o razna, Contesă. Să fim rezonabili, Pacea este doar aşa - un
substantiv inventat de oameni, nu are consistenţă.
Pentru ce am mai fabrica arme, muniţie, dacă nu ar exista zone de
conflict aproape permanente ?
- Facem Marşul Păcii!
- Dacă vrei să ajungi iar în cămaşă de forţă, încearcă să ieşi cu idei
comniste în stradă!
- Dar, şi unii şi alţii aţi tras fără reţinere! I-aţi pus la zid, i-aţi
excutat! Bieţii de ei, civili şi nevinovaţi.
Arap şi-a lăsat capul în pipet ca un berbec nătâng. Îşi adună picioarele
sub şezut, apoi şi le întinde cu obrăznicie, până când atinge cu degetul
mare crinolina Contesei.
Bărbatul simte mătasa umezită dar încă răcoroasă, acoperindu-i tălpile
pleznite de drumul prin deşert.
- Bei o limonadă, o cafea? Zice.
Ea îi răspunde printr-un gest ce ar vrea să însemne indiferent, se lăsă
cu tot trupul ei micuţ, peste picioarele lui, care miros a basm, a mosc
şi transpiraţie adevărată, de om.
Ar vrea să fie o cadână tânără, să îi ungă trupul plin de răni şi păcate
cu ulei de cocos, cu mirodenii nepoluate.
Îi masează doar tălpile cu scobitura adâncă, apoi călcâiele şi iar,
înapoi pe mediană, ajungând la degetul mic, la cel mijlociu, la cel
mare, şi aşa mereu, numărând în gând, înainte şi înapoi de o mine şi una
de ori.
Arapul are obrazul uşor congestionat sub bărbuţa cănită.
Ea constată că-i slăbăog. El se preface a fi ruşinat ca de un mare
păcat. Îşi ascunde faţa în perna de mătasă umplută cu puf de pinguin.
Eu am prins să transpir şi simt pe buze sărătură de sânge. Mi-am muşcat
buza ca să nu ţip.
Sunt furioasă pe femeia proastă care face jocul bărbatului. Un bărbat
nepotrivit ei şi care o joacă pe degete.
În fond e viaţa lor. Facă ce vor.
Ies din insectarul duhnind a metamorfoză şi a luptă pentru perpetuarea
speciei.
În urma mea, garda de corp, trânteşte uşa din sită, închide locul prin
care era cât pe ce să fugă, să se elibereze cohorte de fluturi
adevăraţi, nu din hârtie sau din staniol.
Melania Cuc
|
Comentarii de la cititori |
|
