|
Moartea cu puterea ei de
atracţie
Teresia Bolchiş-Tătaru,
Germania
Impresii si pareri personale in FORUM
Primăvara trecea încet spre vară. Nostalgia le cuprinse
pe toate fetele din internat şi nu numai pe ele. Fiecare se manifesta în
felul ei. Erjica, de exemplu, nu mai cânta seara pe coridoarele pustii:
„Pe malul Crasnei când apare luna”- ea era de pe Crasna, drept pentru
care înlocuise „malul mării” cu al Crasnei - ci schimbase acum total
cântecul cu unul mai potrivit anotimpului: „Sub crengi de soc/ Ce
înfloriră în Mai/O pasăre cânta cu foc/De-amor şi dulce trai!”
Într’adevăr, peste gardul de zid înalt din dosul clădirii treceau peste
curtea noastră betonată şi înghesuită, florile de soc de la o tufă
crescută în grădina vecină, pe care noi n’o vedeam. Dar creanga cu multe
flori, unica vietate ce pătrundea spre noi, ne spunea că dincolo este o
altă viaţă, grădinile, oraşul.
De când cu cântecul Erjicăi treceam în fiecare zi cel puţin odată prin
curtea din spate, doar să mă uit la florile de soc ce cu adevărat,
înfloriseră în Mai.
Începuse şi sezonul de ştrand şi fetele din oraş vorbeau tot mai mult
despre asta, mai ales cele „de peste pod,” care mergeau mai des la
Someş. Erau două ştranduri amenajate pe râu: unul din jos de pod, pe
malul drept, mai scump şi unul din sus, pe malul stâng, în cartierul
muncitoresc, unde era mai ieftin, dar nu atât de frumos ca şi dincolo.
Cu toate prevenirile şi prevederile oficialităţilor, Someşul, ca geniul
rău din poveste, îşi cerea ofranda, făcea victime în fiecare primăvară.
La ştrandul de sus se înecase un elev din clasa a IV-a a Liceului
„Eminescu.” Cadavrul a fost găsit încă în aceeaşi zi, lucru rar şi expus
în şopronul familiei din cartierul sărac, de pe malul drept, unde
locuise în gazdă. Cine dorea putea merge să-l vadă, căci curtea şi
şopronul stăteau deschise până eventual a doua zi, când va veni familia
să-l ia.
Vestea se răspândi într’o clipă în tot oraşul şi deşi noi n’aveam voie
să ieşim din internat, ni s’a permis să mergem să-l vedem pe înecat.
Băiatul, un adolescent bine legat, căruia nu i-ai fi dat doar 15 ani, ci
cel puţin cu doi-trei mai mult, zăcea întins pe o scândură înălţată
peste nişte lemne într’un fund de şopron, vânăt, pământiu şi umflat la
faţă şi la corp. Hainele de şcoală nu-l mai cuprindeau, înseamnă că
elevul nu s’a întâlnit cu moartea la scaldă! Era un băiat oarecare de la
ţară, dintr’o familie poate ceva mai înstărită decât cea la care locuise
în gazdă. Nu se prea vorbise despre el în şcoală. Nimeni nu ştia ce
gândise acest tânăr, ce idealuri avuse, ce năzuinţe, ce-l determinase să
vină la liceu şi mai ales ce soartă i-a adus sau l-a dus la moarte.
Era pentru prima dată când mă găseam în faţa morţii hâde, fără festin,
lumânări, colaci, haine de sărbătoare. Ca şi copil al naturii,
participam în sat la toate înmormântările cu toţi ceilalţi de vârsta
mea. Ascultam de fiecare dată prohodul, predica şi iertăciunile şi ne
întristam şi noi, copiii, împreună cu întreaga adunare.
Când trăgeau clopotele după mort numai „un stic,” adică scurt şi doar cu
clopotele cele mici, două la număr, tot satul era înştiinţat că a murit
un prunc, abia născut sau sub un an. Nu era prea mare supărare, doar
dacă pruncul a murit nebotezat se întristau preotul şi familia, căci
acel suflet nu poate ajunge în rai. Nefiind botezat, păstra pe el
păcatul strămoşesc al neascultării primilor oameni şi deci, suflet pătat
fiind, nu putea sta în preajma lui Dumnezeu. Dar asemenea cazuri nici nu
se anunţau, căci copilul ori se născuse mort, ori n’apucase să fie
botezat, dacă nu de preot cel puţin de mamă sau de altcineva din familie
şi atunci cadavrul nici nu era îngropat în cimitir, ci undeva în ograda
familiei.
Oşenii aveau mulţi copii. Moartea unui prunc, la o vârstă fragedă, nu
era mare supărare: „l-o luat Dumnedzău că şî Lui is dragi pruncii!” - şi
gândul acesta aducea cu adevărat alinare nu numai pentru părinţii
săraci, ci şi pentru aceia pentru care acel copil a însemnat ceva mai
mult decât o gură în plus. Dar oşenii aveau o filozofie a lor aparte, ei
nu’şi băteau prea mult capul cu sărăcia, cu „încă o gură în plus” sau
„cum l-om creşte?”şi alte asemenea gânduri specifice chiar ţărănimii
îmbogăţite din alte regiuni. Oşenii’şi ziceau: „Cine l-o dat, ala l-a şi
hrăni!”- adică Dumnezeu.
Pentru oşeni – oameni legaţi de economia naturală, la care începând de
la opincă şi până la suman şi pălărie ori căciulă, de la sapă, coasă,
plug şi grapă şi până la acoperişul casei totul era produs în
gospodărie, creaţia gospodinei sau a gospodarului, cu excepţia fierului
prelucrat la fierăria satului - relaţia cu natura stabilită de milenii
era perfectă şi se transmitea din tată în fiu prin lege nescrisă. Aşa şi
moartea unui prunc nu era văzută decât tot ca un fenomen natural ce se
include de la sine în întreg ciclul vieţii fără şocuri sau zguduiri
puternice, după cum era şi fenomenul morţii unui bătrân: „Căci pământ
eşti şi’n pământ te vei întoarce!” Oşenii au învăţat asta atât din
Sfânta Scriptură, cât şi din cartea naturii, ale cărei legi ei le aveau
înnăscute. Creşteau şi mureau cu ele fără să se mire, fără să se
înspăimânte sau să semene dureri sfâşietoare, căci: „ prunci ne-a mai da
Dumnedzău!” sau „om face altul!” şi selecţia naturală îşi urma calea
atât în favoarea individului cât şi în a speciei, a societăţii. Durerea
însă era alta, dar nicodată dusă până la disperare păgână, atunci când
din gelozie, ură, duşmănie sau răzbunare, pumnalul unuia străpungea
pieptul celuilalt, la „danţ” sau la nuntă, în vârtejul veseliei. Crima
zguduia tot satul, căci aceasta nu avea perversitatea celei de la oraş,
să se facă pe întuneric, pe la spate, prin pândă sau pe furiş, ci
întotdeauna pe faţă şi în prezenţa obştei, iar victima, ca şi obştea lua
act la faţa locului de făptaş, care după ce a săvârşit căuta să dispară
urmărit desigur de mustrarea propriului său cuget. Adesea absenţa
criminalului dura până la înmormântare, după care se preda voluntar
autorităţilor.
Lui Văsâi a lui Fage i-a fost dragă Măria lui Zălea, din pruncie.
Amândoi s’au jucat în ţărâna aceleiaşi uliţe, doar la câteva case unul
de altul. Fecior fiind, Văsâi a ajuns să lucreze la fabrica de cherestea
din Băi. Trecea în fiecare zi de două ori, la dus şi la întors, pe lângă
casa Măriei, singura fiică la părinţi, oameni înstăriţi, din sat, lucru
nu puţin apreciat de Văsâi, vlăstar de oameni mai puţin avuţi. Doar că
Măriei, când a ajuns „fecioară,” fată de măritat a început a’i bate
inima după Gheorghe a lui Gherman de pe cealaltă uliţă, care atunci când
o lua la danţ, duminica după-amiază, o încălzea cu privirea „până’n
rărunţi” şi Mărie se topea în braţele lui.
Văsâi era iute şi aspru, ca mai toţi bărbaţii locurilor acelora. Mărie
îi simţea puterea şi vioiciunea, dar n’o încălzea. Îi dădea mai degrabă
sentimentul de frică şi supunere faţă de el decât de dragoste. Cu toate
că’i promisese să-l ia de bărbat peste voia părinţilor ei, căci Văsâi nu
se ridica la rangul lor social, nu era „de neam,” când Gheorghe şi-a
vrut-o de nevastă, Mărie a fugit cu el, care era de neam, deşi mai puţin
avut ca şi Văsâi. În faţa faptului împlinit, părinţii nu s’au mai opus
şi au făcut nunta.
Când mirii au ieşit din biserică de la cununie, Mărie a scos de sub
suman colacul din făină de grâu, împletit, cu gaură la mijloc, pe care
mireasa îl ţine sub inimă tot timpul ceremoniei şi prin care amândoi
mirii trebuie să se uite la soarele ce luminează dinspre apus uşa
bisericii, „să aibă prunci mândri” Văsâi a ieşit din mulţime şi’n locul
soarelui, mirii l-au văzut prin ochiul colacului, pe el.
La câteva săptămâni după nuntă, într’o duminică la danţ, spre seară,
când Gheorghe îşi juca nevasta, Văsâi s’a aruncat între ei şi i-a
împlântat lui Gheorghe cuţitul în piept, desupra inimii. Peste danţ s’a
lăsat spaima morţii. Femeile au prins a alerga strigând. Cetera a
amuţit. Câţiva bărbaţi au sărit în sprijinul lui Gheorghe, care a mai
apucat să alerge până la poartă, unde căzu pe spate în parful uliţei.
Mărie, în disperare, s’a trântit peste el apăsând rana din care sângele
ţîşnea cu bulbuci, strigându’şi bărbatul pe nume şi Gheorghe i-a
răspuns, în clipa morţii, cu aceeaşi privire ce o încălzea pe Mărie
până’n rărunţi, apoi s’a sfârşit în braţele ei.
După înmormântare, Văsâi s’a predat la postul de jandarmi. Judecat a
primit zece ani de închisoare pentru crimă premeditată. A mărturisit că
în ziua aceea, în vreme ce sătenii erau în biserică la Sfânta Liturghie
de duminică, el a rămas singue acasă şi-a ascuţit pumnalul pe tocilă,
căci îşi pusese în gând ca în duminica aceea să-l omoare pe „Ghio!” S’a
ascuns în podul şurii unde după masa urma să se facă danţul, pândind
când vine Gheorghe şi momentul când să’şi pună’n aplicare planul.
Când a ieşit din închisoare, Mărie era măritată a doua oară, de dat
aceasta în casa părinţilor ei, unde adusese ginere. Îl jelise pe
Gheorghe nu şase săptămâni, cât se jelea, ci un an, când făcu părăstas
şi după celălalt fecior al bătrânilor ei socri, despre care venise
vestea că a murit pe front în Rusia. A mai locuit încă un an cu socrii,
după care aceştia, deşi singuri şi bolnavi, au dezelgat-o pe Mărie, care
le era foarte dragă, de ori ce obligaţie faţă de ei, eliberându-o să se
întoarcă la casa părinţilor şi să se recăsătorească, să se bucure de
tinereţe.
Văsâi şi-a luat de nevastă o fată trecută, chiar mai în vârstă decât el
şi mai săracă, dintr’un cătun îndepărtat, căci din sat: „nime’ nu să
mărită cu unu care-o omorît!”
Uitându-mă la băiatul înecat, mă întrebam de ce un mort este sau poate
fi mai interesant decât un viu? De ce acest aproape coleg al nostru în
viaţa lui n’a făcut senzaţia pe care o face acum când nici măcar frumos
nu este? Mă cuprindea din nou forţa de atracţie şi de respingere a
morţii pe care o trăiam de fiecare dată când vedeam un mort. Mă
cuprindea un sentiment de frică şi mister, de groază că iarăşi n’am să
pot dormi nopţi în şir, căci o să mă urmărească în vis ca şi cu ochii
deschişi imaginea mortului, dar mai accentuat decât ori ce trăiam
misterul din jurul lui. Mortul venea cu mine ori unde mă duceam în
zilele următoare, dar mai ales noaptea nu puteam scăpa de el. În jurul
lui plutea ceva imaterial, care făcea parte din el, dar care avea
oarecum de a face şi cu mine, căci se lua după mine, mă urmărea,
cerându’mi ceva ce eu fie că nu puteam da, fie că nu înţelegeam ce vrea
să fie, iar prezenţa aceea ireală şi totuşi existentă mă teroriza zile
la rând. Ziua, dacă eram singură, pe holdă, după buruieni pentru porci,
o rupeam la fugă de spaima mortului, care se ţinea după mine. Noaptea nu
mă puteam linişti, cu toate pernele ce mi le puneam peste cap şi cu tot
ghemul ce mă făceam, ca să nu mă apuce de picioare! Mă urmărea sufletul
mortului, cerând ajutor de izbăvire pentru păcatele lui? În acest caz aş
fi scăpat uşor de el, spunând un „Tatăl nostru” şi o binecuvântare prin
„Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt!” dar, deşi’mi era
cunoscută necesitatea rugăciunii pentru morţi, în momentele acelea de
frică uitam de toate şi în loc să caut „a mă scăpa de mort!” pe calea
cea mai simplă şi mai bună, mai ales pentru el, mă furişam pe căi cu
totul inaficace! Asta poate şi pentru că atinci când eram singură şi
încercam să mă gândesc la mort printr’o rugăciune, acesta parcă şi mai
straşnic se lega de mine! Frica ce mă cuprindea nu se descrie; îmi
găseam salvarea doar atunci când mă simţeam în tovărăşia unei fiinţe
vii, fie ea chiar şi numai o pisică, o găină, câinele sau purcelul, dar
şi mai bine, cei doi viţei, Joian şi Iambor, pe care îi păşteam în
livadă. Joian era un viţel de câteva luni, frumos şi gras, cu păr lucios
din rasa brună de Maramureş iar Iambor, viţel de bivol arăta la fel de
bine ca şi fratele său de grajd, Joian, iar eu eram foarte mândră de
viţeii mei, pe care se vede că îi îngrijam atât de bine încât toţi
vecinii îi admirau.
Noaptea fiinţa vie era întotdeauna mama, lângă care mă furişam în pat:
adesea însă venea ea lângă mine până adormeam, ca să aibă şi ea parte de
odihna nopţii, căci cu mine nu se putea dormi, mă zvârcoleam continuu
dând din mâini şi din picioare, mai ales când visam urât, ceea ce nu se
întâmpla rar, iar din cauza fricii de mort, agitaţia mea din somn era şi
mai şi!
Cu toate că ştiam bine ce mă aşteaptă de voi vedea iarăşi un mort,
forţei de atracţie a morţii nu’i puteam rezista. Când fetele din
internat s’au înghesuit la uşă să facă rândul spre a pleca în oraş să
vadă înecatul, împotriva raţiunii, hop şi eu lângă ele. În faţa mortului
temerile dispăreau, poate din acest motiv ţineam să văd mortul, dar ele
apăreau după aceea.
Acum stăteam fără frică în faţa înecatului uitându-mă cum prin şopron se
perinda o mulţime de gură-casă venită la întâmplare de pe stradă şi nici
măcar o cruce nu’şi făceau, aşa cum eu, fără excepţie, am văzut în sat.
Când Gheorghe a căzut în uliţă, toţi bărbaţii, tineri sau bătrâni şi-au
scos pălăria şi şi-au făcut semnul sfintei cruci, zicând: „Dumnedzău
să-l ierte!” iar femeile deşi speriate, îngrozite de sângele ce bulbuca
din rana lui Gheorghe, întorceau capul, dar fiecare se închina şi la fel
ca şi bărbaţii murmurau: „ Ierte-l Dumnedzău şi-l hodinească!” Poate că
într’adevăr Gheorghe, în momentul trecerii lui avea nevoie de această
dezlegare colectivă de cele lumeşti, căci cu toate că atunci când sosi
preotul îl mai găsi cald şi deci rugăciunea dezlegării cădea valabilă
peste sufletul lui şi cea laică îşi avea valoarea ei. De ce atunci aici
nu se ruga nimeni? Era un mort care ca orice mort avea nevoie de ofranda
celor vii, altfel ce rost mai avea întâlnirea noastră cu el?
Teresia B.Tătaru
Germania
|
