|
O veritabilă podoabă a Ardealului...
Lupu Rodica Elena (foto)
Impresii si pareri personale in FORUM
 Deşi
vara se pregătea de drum, vremea era încă frumoasă, cu soare mult,
melancolic. Verdeaţa câmpului nu se da uşor bătută. Mai ales grădinile,
viile şi bercurile de pe malul Târnavei se încăpăţânau într-o luptă
inegală, se opinteau, făceau feţe-feţe, trecând prin toate culorile
curcubeului până să se resemneze să treacă la galben- ruginiu.
Din Blaj linia de cale ferată se desparte, astfel că, una se îndreaptă
spre Braşov-Bucureşti, linia principală şi cealaltă urcă spre
Sovata-Praid. În staţiunea balneoclimatică Sovata, situată la 490 metri
altitudine, am ajuns ca urmare a unei deplasări în interes de serviciu.
Dintre lacurile existente în această staţiune, mai important este lacul
Ursu, cu o suprafaţă de 41600 metri pătraţi, lac helioterm, atingând
19-20 de grade Celsius la suprafaţă, 30-40 la 1 metru şi 40-60 grade
Celsius la 1,5 metri adâncime după care temperatura începe să scadă.
Sovata este renumită datorită acestor lacuri şi a izvoarelor de apă
sărată, folosite în tratarea afecţiunilor ginecologice cronice, a
insuficienţelor glandulare şi a reumatismului cronic.
Urcând doar şapte kilometri la Praid am vizitat muzeul din muntele de
sare. Expoziţia permanentă de pictură şi sculptură în sare găzduită de
Salina Praid s-a îmbogăţit cu noi lucrări. Zece artişti plastici români
şi maghiari au dăltuit sau au pictat în galeriile aflate la o adâncime
de 120 de metri, în cadrul celei de a doua ediţii a taberei de sculptură
şi pictură în sare.spaţiul subteran neconvenţional a oferit artiştilor
plastici un loc ideal pentru un exerciţiu de lumină şi soare. Sculptorii
s-au folosit de instrumente specifice alcătuirii în granit, iar pictorii
în uleiuri de spray-uri acrilice. Lucrările realizate în galeriile din
Salina Praid vor fi reunite într-un catalog cu scopul popularizării
acestui muzeu unic în ţară.
În Salina Praid coboară zilnic mii de turişti din întreaga lume. În
ultimii cinci ani, aici s-a născut un adevărat oraş subteran iluminat
unde se află terenuri de joacă, un cinematograf şi o capelă. Zăcământul
este unul dintre cele mai mari din Europa şi este exploatat de pe vremea
romanilor.
M-am abătut puţin din drum, pentru că nu am vrut să nu vă fac cunoscut
acest monument turistic, asta în cazul în care nu aţi reuşit să vedeţi
acest muzeu până acum. Trenul îşi comtinuă liniştit drumul, pe
magistrala 300, spre Capitală. Ne apropiem de oraşul Sighişoara, situat
pe valea Târnavei Mari. Iubitori de metafore, bătrânii găseau calea cea
mai simplă spre miezul adevărului. Asemuind Sighişoara cu
strălucitoarea, diafana perlă, numită de popor şi mărgăritar, ei spuneau
în două cuvinte o lungă şi minunată poveste: în miezul Transilvaniei,
există un oraş, pe care poziţia geografică şi oamenii l-au făsut să fie
o veritabilă podoabă. Cu turnurile şi bastioanele ei, cu străzile
înguste, labirintice, înşirând case vechi, cu obloane şi intrări
tainice, aşezarea Sighişoarei este un cadru excepţional pentru un film
cu atmosferă medievală. A vedea în amurg un asemenea oraş, atunci când
imaginaţia îşi ia libertatea să piardă, pe nesimţite, contactul cu lumea
palpabilă, e o aventură a întoarcerilor în timp, cele care continuă să
ne farmece exact ca în basmele copilăriei. La urma urmelor, într-un burg
ca Sighişoara, turistul nici nu vrea, mai mult ca sigur, să fie altceva
decât un copil! Căci exact cum i se întâmplă în toate oraşele de acest
fel, el trăieşte din plin jocul de-a pitorescul: admirând, de pildă
„casa cu cerb”, datând din secolul 7 sau „casa veneţiană”, edificiu
ridicat în secolul 6; urcând cele 175 de trepte de lemn „Scara
şcolarilor”, o ciudăţenie în chip de tunel acoperit ce duce spre
Biserica din Deal şi spre una dintre şcolile bătrâne ale oraşului;
cercetând mai apoi detaliile bisericii evanghelice, denumită şi Biserica
Mănăstirii, unde există o orgă de la 1680 şi o preţioasă colecţie de
covoare orientale...
Pentru călătorul venit anume în România spre a urma un itinerar
„Draculist”, Sighişoara este obligatoriu loc de popas, nu numai că
istoriile medievale, cu vrăjitori şi vrăjitoare, cu arderi pe rug şi
năvăliri devastatoare s-ar fi petrecut aici aievea, ci şi fiindcă
vizitatorul va putea vedea chiar casa în care a trăit, în anii
1431-1435, Vlad Dracul, domnitor al Ţării Româneşti, tatăl voievodului
Vlad Ţepeş, acesta din urmă intrat de mult în galeria celebrităţilor
mondiale, căci a servit model de inspiraţie lui Bram Stocker, atunci
când a creat eroul romanului „Dracula”. Se va fi născut Vlad Ţepeş la
Sighişoara, cum spune legenda? Se prea poate. Conform poveştii, mama sa
ar fi fost o frumoasă localnică, iubită de domnitorul căruia i s-ar fi
spus Dracul, fiindcă purta pe blazonul nobiliar însemnul Dragonului.
Dacă stai să priveşti o clipă pe harta României locul Sighişoarei, îl
găseşti cam în mijlocul ţării, la îndoitura lanţului muntos al
Carpaţilor. În această zonă, mărginită de o parte şi de alta de
cursurile a două mari râuri, Mureşul şi Oltul, se află încă două burguri
încântătoare, Sibiu şi Mediaş, dar şi două renumite staţiuni
balneoclimaterice – Sovata şi Ocna Sibiului. E un meleag al
pitorescului, cu dealuri şi livezi, cu valea râului Târnava Mare care,
în vremuri străvechi, ocolea o colină unde oamenii au înălţat, la 1191,
o cetate. Săpăturile arheologice au stabilit, însă, că locuirea a fost
cu mult mai timpurie aici, încă din vremea dacilor apoi a romanilor.
Pe la mijlocul secolului 12, erau aduşi în această parte de lume
colonişti germani, „saşi” cum li se spune în România. Civilizaţia
săsească a statornicit la Sighişoara, ca şi în alte locuri – nu numai
burguri, ci şi sate – frumoase tradiţii de muncă şi datini, creând,
împreună cu cele ale autohtonilor români, o atmosferă originală,
păstrată astăzi nu numai în construcţii şi obiecte de muzeu, ci şi în
deprinderi şi obiceiuri cotidiene.
Dacă îndeletnicirile medievale sunt povestite de turnurile breslelor de
pe Dealul Cetăţii – fierari, cositori, giuvaergii, croitori şi cizmari,
măcelari – secolul 19 introducea în aşezarea de pe Târnava Mare
industria sticlei, porţelanului şi faianţei, pentru care oraşul este şi
astăzi renumit. Turnurile sunt însemnul romantic al oraşului, iar între
ele Turnul cu ceas, a cărui denumire se datorează ceasornicului cu
figurine ce simbolizează zilele săptămânii, rămâne o veritabilă emblemă.
Ridicat în secolul 14, turnul – înalt de 64 metri şi flancat de patru
turnuleţe – a adăpostit, timp de două veacuri, sfatul comunal, aici,
găsindu-se şi poarta principală de intrare în cetate. Din anul 1899,
construcţia cuprinde şi Muzeul de Istorie al Sighişoarei. Se locuieşte
şi azi pe Dealul Cetăţii, unde impresionanta clădire a bisericii gotice,
datând din 1350, este o încântare pentru vizitator.
Oraşul a trecut prin încercări de tot felul de-a lungul timpului,
cunoscând şi lupte, şi cotropiri, şi cutremur, şi o mare epidemie de
ciumă, şi incendii. De fiecare dată, omul şi-a arătat forţa de a dăinui.
Odată cu el clădirile au trăit mai departe, aducând până în era
computerelor parfumul unei epoci al cărei romantism ne place oricând
să-l reînviem. Trenuri rapide leagă Bucureştiul, capitala României, de
Sighişoara, trecând prin Braşov şi ajungând la Alba Iulia, Arad, la Cluj
Napoca. Pe şosea Braşovul se află la 120 kilometri, oraşul Târgu Mureş
la 40 kilometri, ca şi oraşul medieval Mediaş, iar Sibiul, la 102
kilometri unde se poate ajunge din şi în capitala ţării, prin cursele
regulate, cu avionul.
Pe locul actualului oraş a existat o aşezare dacică; apoi un castru
roman care şi-a continuat existenţa şi în timpul migraţiunii popoarelor.
Prima atestare documentară, sub numele de Castrum, este din anul 1280,
se transformă în oraş în anul 1367, sub numele de civitas de Seguswar.
Cetatea medievală Sighişoara, prima cetate – menţionată la 1280 – a fost
ridicată pe un platou superior, servind ca loc de refugiu pentru
locuitorii unei aşezări de la poalele dealului. În secolul 14 s-au
stabilit pe platoul inferior un număr mare de meşteşugari care, în 1376,
erau organizaţi în bresle. Prosperitatea economică a meşteşugarilor şi
negustorilor sighişoreni se vădeşte şi în marile resurse financiare ce
se presupun a fi necesare pentru a ridica un puternic sistem defensiv,
înălţat în a doua jumătate a secolului 14 şi 15, impunând Sighişoara ca
una dintre cele mai greu cucerite cetăţi ale vremii din Transilvania.
Astfel, la Sighişoara, se păstrează cea mai frumoasă cetate medievală
orăşenească din ţara noastră. Centura de fortificaţii, zidurile de
apărare, lungi de aproape 1 ilometru, din jurul dealului cetăţii, cu
înălţimea de 4 metri şi construit iniţial din piatră, se desfăşura pe
ambele platouri ale dealului. Aproximativ la mijlocul înălţimii era un
drum de strajă pentru arcaşi. Crenelurile aveau o deschidere largă,
pentru a permite folosirea arcului şi a arbaletei. Odată cu răspândirea
armelor de foc, în secolul 15, zidul a fost înălţat cu încă 3-4 metri,
crenelurile largi fiind totodată înlocuite cu goluri de tragere,
înguste, orientate în jos, fapt ce permitea apărătorilor să tragă asupra
asediatorilor. De aceea alături de piatră se foloseşte şi cărămida. În
secolele 16 şi 17, zidurile centurii de fortificare au fost din nou
întărite. Unele porţiuni au fost supraînălţate până la 14-15 metri. De-a
lungul zidului, în interior, s-a amenajat un drum de strajă ale cărui
contraforturi puternice şi console din piatră se văd şi astăzi. Pentru a
lărgi punctul de observaţie şi de tragere, de-a lungul centurii de
apărare au fost edificate 14 turnuri, menite să întărească sistemul
defensiv, în faţa unora dintre ele au fost construite bastioane cu
platformă deschisă, destinate tragerii de artilerie. Turnurile şi
porţiunile de zid de la un turn la altul au fost întreţinute şi apărate
de membrii breslelor care le-au ridicat şi apărat. Centura de
fortificaţie se păstrează aproape în întregime, împreună cu mai multe
turnuri, care au rezistat timpului.
Turnul Tăbăcarilor este unul dintre cele mai vechi, o prismă pătrată de
dimensiuni mici având acoperişul într-o singură apă cu înclinarea spre
interiorul cetăţii. Acestui turn i-a fost alipit în anul 1631 noul Turn
al Bărbierilor, distrus mai târziu, ale cărui urme se mai pot vedea pe
tencuiala zidurilor învecinate. Una dintre cele mai ciudate construcţii,
de o mare frumuseţe arhitectonică, puternică din punct de vedere aş
înfăţişării fiind mereu adaptată la tehnica de luptă a trecerii timpului
este Turnul Cositorilor. Pe o bază triunghiulară se ridică un dreptunghi
pentagonal, deasupra căruia se lărgeşte, susţinut pe console robuste,
între care se deschid guri de aruncare – un etaj octogonal prevăzut cu
metereze pentru puşti, întreaga construcţie fiind încununată de un
acoperiş hexagonal cu laturi inegale. Toate aceste schimbări de volume,
la care se adaugă tencuielile ciuruite de gloanţe, contribuie la
expresia de trecere a timpului şi de stranie putere în faţa acestuia, pe
care bătrânul turn o poartă cu mândrie. Datele istorice în legătură cu
această construcţie sunt destul de sărace, se ştie doar că în anul 1583
i s-au făcut însemnate reparaţii. Prin poziţia sa excepţională, cu larga
vedere asupra împrejurimilor, acest bastion, între timp umplut cu
pământ, este astăzi un admirabil loc de popas pentru călătorul pornt să
descifreze istoria trecutului Sighişoarei.
Primul turn menţionat documentar în anul 1511 este Turnul Giuvaergiilor
sau Aurarilor. Construit în punctul cel mai înalt al cetăţii, în
extremitatea de sud-vest a platoului superior, acest turn a fost
înconjurat de cele mai multe legende, locul său în istoria defensivă a
Sighişoarei fiind cel mai împortant. În anul 1603 turnul e renovat şi
întărit cu un şaţ şi un val de pământ. În urma unei expozii care a
aruncat în aer zidul de legătură dintre Turnul Aurarilor şi Turnul
Frânghierilor, soarta acestui turn, care deţinuse vreme îndelungată o
poziţie cheie în sistemul de apărare al cetăţii sighişorene, a fost tot
mai tragică. În anul 1809 un trăsnet îi distruge acoperişul şi etajul
superior, iar în 1863 bătrâna zidire e transformată în sală de
gimnastică a Şcolii din Deal, fiind şi printre primele din Transilvania,
ca apoi şi aceasta să fie transformată în anul 1935 în capelă mortuară.
Ajungem la cea de-a doua poartă de acces a cetăţii, prima „poartă din
faţă” fiind străjuită de Turnul cu Ceas. Datând probabil din secolul 14,
Turnul Croitorilor se înfăţişează cu o arhitectură de nobilă simplitate,
cu un puternic acoperiş, dreptunghiular, şi este străpuns în faţa
inferioară de două ganguri boltite în cruce, odinioară prevăzute cu
porţi în ambele extremităţi. Deasupra porţilor turnul creşte cu încă
două etaje prevăzute cu ferestre de tragere. Pe lângă aceste ferestre
care se află la fiecare nivel, cel superior are pe laturile lungi câte
trei guri de pacaura. Incendiului din aprilie 1676, în urma căruia a ars
în şase ore trei sferturi din oraş, i-a căzut victimă şi Turnul
Croitorilor. Din cauza focului a explodat rezerva de pulbere care era
depozitată în turn, distrugând nivelele superioare şi un mare număr de
arme precum şi rezervele de grâu. Turnul a fost în întregime reconstruit
în anul 1679, când a fost dotat cu armamentul necesar. Cu acest prilej,
gangul de nord-vest a fost închis, transformat în depozit de pulbere
până în 1935, când a fost restaurat, revenindu-se la forma iniţială.
Turnul Fierarilor este adosat zidului din incintă, datorită adosării,
turnul pare mult mai înalt văzut de la exteriorul cetăţii, latura lui
răsăriteană fiind cu adevărat impozantă. Sub acoperişul abrupt în patru
ape, faţadele celor două nivele sunt prevăzute cu ferestre de tragere,
cu goluri de tragere şi guri de păcură, creând astăzi un efect decorativ
dosebit. De aici ajungem din nou la Poarta din Faţă, întrarea principală
în superbul paradis al unei lumi pierdute, unde astăzi încă veghează
falnic şi brav în faţa tuturor timpurilor cel mai de seamă turn, Turnul
cu Ceas. Cel numit „Turnul Porţii”, este cunoscut de la începutul
secolului 18 sub denumirea de Turnul cu Ceas. La 1406 turnul a fost
dotat cu un orologiu al cărui mecanism era din lemn Orologiul cu cele
două cadrane era înzestrat şi cu mecanismul pentru arătarea mişcării
diurne format din figurine din lemn de tei care înfăţişează zeii patroni
ai zilelor săptămânii: luni-Diana, marţi-Marte, miercuri-Mercur,
joi-Jupiter, vineri-Venus, sîmbătă-Saturn şi duminică-Soare. În nişa
deschisă se vedea figurina zilei în curs de desfăşurare; când orologiul
anunţa prin cele 10 bătăi ale căldărarului începutul unei noi zile, la a
şasea bătaie discul se învârtea, zeul zilei următoare apărând pentru
următoarele 24 de ore în nişă iar în registrul al doilea un căldărar
anunţa şi locuitorilor din Oraşul de Jos scurgerea orelor. Lângă
căldărarul din Oraşul de Jos se afla figurina reprezentând un om
disperat, condamnat la moarte. Cred că ea aminteşte, de asemenea, celor
care urcă spre cetate „Dreptul de sabie”, Jus Gladii, de a aplica
pedeapsa capitală. În 1648 ceasornicarii sighişoreni, în frunte cu Jhonn
Kirschel, au înlocuit vechiul mecanism din lemn cu unul din metal. De
atunci, limbile ceasului indică şi minutele. Sistemul de semnalizare
sonoră, care anunţă şi astăzi scurgerea orelor, a fost şi el
perfecţionat, bătând sferturile de oră. Lângă cele două cadrane ale
orologiului, unul orientat spre Oraşul de Jos, iar celălalt spre Cetate,
Jhonn Kirschel a montat două grupuri de statuete, sculptate în lemn,
acţionate de mecanismul ceasului la anumite ore. Lângă cadranul din
cetate ele sun dispuse în trei registre. În registrul întîi, două
figurine reprezintă Justiţia şi Dreptatea. Ele, ca şi cele patru
turnuleţe care încununează acoperişul din ţiglă smălţuită erau însemnul
autonomiei judiciare a oraşului, care putea aplica pedeapsa capitală,
drept care mai este oglindit în stema veche a oraşului, în reprezentarea
leului cu sabia.
Construit cu siguranţă încă din a doua jumătate a secolului 14, Turnul
cu Ceas, un paralelipiped vertical, a dobândit actuala înfăţişare a
părţii zidite la sfârşitul secolului 16. Acoperişul turnului, clopotele,
statuetele şi mecanismul ceasului, unic pe atunci în Transilvania, au
căzut pradă în timpul groaznicului incendiu din anul 1676. Importanţa
deosebită a „Porţii Principale” a impus refacerea grabnică a părţii
arse, ceea ce s-a şi petrecut un an mai târziu cu acoperişul turnului.
Vestitul „Turn cu Ceas” înalt de 64 de metri a fost refăcut în stil
baroc.
Vechiul ansamblu urbanistic, cu străzi înguste şi case de locuit de sute
de ani, care au pereţii divers coloraţi, dând oraşului un aspect
pitoresc, se mai păstrează şi azi aproape intact în cetate. Printre
monumentele importante din Sighişoara, se numără, biserica din Deal, cu
arhitectură gotică, decorată cu picturi murale, biserica mănăstirii şi
cea ortodoxă. O bogată colecţie de istorie şi artă feudală care
ilustrează trecutul oraşului se află în muzeul din „Turnul cu Ceas”.
Burgul fundamental distinct faţă de vechile nuclee urbane, de castelele
sau mănăstirile fortificate a fost organizat în jurul pieţei centrale
destinată în principal operaţiunilor negustoreşti. El nu se defineşte
numai prin aspectul său exterior sau prin felul de viaţă al populaţiei
sale, ci într-o mai mare măsură prin statutul locuitorilor, prin dreptul
lor care îi diferenţia din punct de vedere juridic de societatea supusă
unei ordini tradiţionale. Populaţia majoritară era formată din
meşteşugari specializaţi, care nu mai lucrau pentru curtea unui senior,
ci pentru clienţi. Din necesitatea organizării producţiei apar şi
breslele, asociaţii care cuprindeau pe toţi meşterii patroni de atelier
care practicau acelaşi meşteşug sau unul înrudit dintr-un oraş. Breasla
stabilea numărul lucrătorilor şi al ucenicilor, felul uneltelor,
cantitatea şi preţul materiei prime, procedeele tehnice, calitatea,
preţul şi caracteristicile obiectului produs, stabilea salariul
calfelor, durata zilei de muncă şi obligaţiile ucenicilor faţă de
meşteri. Lor le aparţineau turnurile de apărare cunoscute sub denumirile
de, turnul: cizmarilor, croitorilor, cojocarilor, măcelarilor,
cositorarilor, tăbăcarilor, frânghierilor şi fierarilor.
Străduţe înguste, pietruite, şerpuind pe dealul cetăţii mărginite de
ziduri înalte, case masive cu ferestre şi obloane colorate în aceeaşi
gamă de ruginiu-gălbui, cu acoperişuri din ţiglă din care ochii oraşului
măsoară neobosit piaţa. Străduţe în trepte sau care îşi schimbă
neaşteptat firul, ca să ne ducă în locuri nebănuite, care urcă şi
coboară întruna de sute de ani, caracterizează oraşul sau înainte de
toate, o stare de spirit. Prea puţine vorbe reuşesc să sugereze ceea ce
Sighişoara poate dezvălui numai cu dovezi la ea acasă. Căci, năvalnic
sau domol, eroic sau ostenit, timpul va măsura în continuare această
aşezare din inima Ardealului numită pentru totdeauna, Sighişoara.
La 5 kilometri de Sighişoara s-a zis că, se va construi parcul de
distracţii „Dracula”, care va atrage anual un milion de vizitatori,
potrivit estimărilor. Oare, chiar aşa să fie?! Nu s-a zis bine şi s-a şi
renunţat la idee. S-a vorbit apoi că, mai bine ar fi să se amenajeze
parcul la Snagov?! Asta, dacă nu se va alege un alt loc, aşa cum de
altfel se obişnuieşte la noi, pe ultima sută de metri... sau dacă nu se
va renunţa la această idee.. .Vom trăi şi vom vedea... Până una alta fac
alţii comerţ pe seama lui Dracula, personajul inventat de scriitorul
irlandez. Nu de mult l-am văzut într-un muzeu al figurilor de ceară, la
Madrid. Dar, unde nu-l întâlneşti peste graniţă? Noi nu prea le avem cu
Dracula.... De fapt, nu prea le avem noi cu multe din punct de vedere
turistic şi zău că nu ne-ar strica, mai ales că avem şi unde şi de ce şi
pentru cine şi ce să arătăm. Poate, îi vine vremea sau îi vine rândul şi
turismului românesc, acum că tot e împreună cu transportul şi
construcţiile. Doamne ajută!
Adevărate mărturii peste timp...
De la Sighişoara până la Braşov trenul parcurge distanţa în mai bine de
o oră şi jumătate, timp suficient să vă vorbesc despre cetăţile săseşti
din Transilvania, care sunt de o frumuseţe aparte. Unele dintre ele au
fost construite de saşi, în jurul bisericilor, iar altele, de românii
din zonă – pe culmile dealurilor - , ele fiind uneori locul de refugiu
din calea atacurilor turceşti sau tătărreşti, dar şi în timpul
răscoalelor sau erau loc de adăpost în timpul epidemiilor de holeră sau
a altor boli necruţătoare din acele vremuri.
Nu de mullt am vizitat câteva astfel de cetăţi şi am descoperit cu
plăcere adevărate mărturii peste timp, încărcate de istoria locului.
Locuri ce-şi au originea în Evul Mediu, unele dintre ele cetăţi
legendare, care, în pofida trecerii timpului şi a depopulării, mai au
destule de oferit ochiului celui care le vizitează. Astfel, la intrarea
în culoarul Rucăr-Bran, venind dinspre Braşov, se află oraşul Râşnov,
care a fost atestat documentar la 1331. Unele dintre punctele de
atracţie sunt vestigiile castrului roman Cumidava, din secolele 1-3 şi
ruinele Cetăţii Râşnovului. Cetatea a fost ridicată în secolele 14-17,
pe înălţimile dealului de la marginea oraşului, având rol strategic.
Pentru a ajunge la poarta cetăţii trecuie să străbaţi Bulevardul Unirii,
de unde, urcând treptele construite în serpentine, ajungi în mai bine de
10 minute lângă cetate. În cazul în care cel care îngrijeşte cetatea nu
se află la poartă, pentru că locuieşte într-o cameră din zidul cetăţii,
nu vă rămâne decât să ocoliţi cetatea şi o să observaţi în spatele ei o
spărtură în zid, loc prin care puteţi să pătrundeţi în cetate. De-a
lungul timpurilor, Cetatea Râşnov a făcut faţă multor asedii. Zidurile
ei au adăpostit trupele lui Mihai Viteazu după înfrângerea din 1600, de
la Mirăslău. Se spune că apărătorii cetăţii au deschis porţile o singură
dată în anul 1612, pentru a aduce apă, deoarece cetatea nu avea o
fântână. În urma acestei întâmplări, a fost săpată o fântână în
interiorul cetăţii, care, pentru că cetatea se află situată pe culmea
unui deal, a avut o adâncime de 143 metri şi a fost săpată în stâncă în
perioada 1623-1640, de către prizonierii turci. Curtea e foarte mare
deoarece aici în vreme de război, erau aduse şi animalele localnicilor,
iar zidurile de incintă au fost fortificate în câteva rânduri. Fiind
construită pentru a rezista asediilor lungi, cetatea avea şcoală,
capelă, adăposturi pentru oameni şi provizii. Deşi nu sunt păstrate
decât zidurile exterioare şi unele fragmente din cele interioare,
cetatea are ceva aparte. De aici am admira Depresiunea Bârsei, Munţii
Postăvaru şi Bucegii.
Situată la nord-est de Braşov, comuna Prejmer este un centru etnografic
săsesc reprezentat prin ceramică, port popular şi cusături. Această
cetate ţărănească fortificată este cea mai puternică din Transilvania şi
a fost ridicată în secolele 15-17, în jurul bisericii evanghelice.
Cetatea avea rol de avanpost contra invadatorilor ce veneau prin pasul
Buzău. A fost clădită în formă de cerc şi are două rânduri de ziduri
groase de 3-4 metri, bastioane şi porţi de fier care se deschid prin
ridicare. În interiorul zidului cetăţii se găsesc circa 360 de camere,
dispuse pe trei nivele, în formă de fagure. În caz de atac, fiecărei
familii îi revenea câte o cameră; unele camere erau păstrate pentru
depozitarea alimentelor. În 1540, cetăţii i-a fost adăugat un tunel lung
de 30 de metri, prevăzut cu grilaj. Biserica evanghelică din interiorul
cetăţii a fost construită în 1250, în stil gotic, şi reprezintă un
adevărat monument de arhitectură. În interiorul biserici am întâlnit
urme de pictură, covoare foarte vechi expuse pe pereţi şi o orgă din
1803. Cetatea a fost renovată în 1970, păstrându-i-se aspectul original.
Astăzi, cetatea se poate vizita contra cost, având program de muzeu, cu
excepţia timpului în care se ţin slujbele. Ar fi o experienţă aparte să
participaţi la aceste slujbe ţinute de puţinii saşi rămaşi în zonă –
veţi fi cu siguranţă uimiţi de frumuseţea slujbei, precum şi de ordinea
care este respectată cu stricteţe de participanţi, în timpul acesteia.
Pe noi ne-a uimit. Am văzut cum fetele tinere stau într-un colţ, copiii,
în altă parte, iar bărbaţii şi femeile, pe mijloc.
La doar 8 kilometri vest de Prejmer se află comuna Hărman. Prima
menţiune documentară a satului datează din anul 1240. Reţeaua de astăzi
a localităţii se compune din două străzi paralele, iar în locul unde se
intersectează, se află cetatea construită în anul 1300 unde intrarea se
face printr-o lungă barbacană. Conform obiceiului, biserica evanghelică
e înconjurată de ziduri cu metereze puternice şi turnuri de apărare
construită în stil romanic cu turla în secţiune pătrată. Această
biserică a fost refăcută parţial în secolul 15 şi în 1807 când cetăţii i
s-a adăugat un masiv turn de apărare pe partea vestică. Pentru a putea
vizita cetatea trebuie să-l căutaţi în sat pe îngrijitor.
Între Braşov şi Rupea, se află numeroase sate săseşti, dar cel mai mult
ne-au atras atenţia satele Măieruş şi Homorod. Comuna Măieruş este
renumită pentru cetatea ţărănească din secolul 15, care a fost
construită în jurul unei biserici ce datează din secolul 14. Biserica a
fost refăcută în 1791 şi mărită în 1842, fiind un adevărat monument
arhitectural. Comuna Homorod este situată lângă Rupea, pe un drum
judeţean. În apropierea satului se găsesc Băile Homorod, staţiune
balneară renumită pentru apele sale minerale şi nămolul terapeutic,
tratamentele de aici fiind recunoscute pentru ameliorarea afecţiunilor
ginecologice şi ale aparatului locomotor.
Biserica evanghelică din sat a fost construită în 1270 şi a fost
fortificată şi ea o dată cu ridicarea cetăţii săseşti, între anii
1450-1510. De-a lungul timpului, biserica a fost reparată doar de două
ori: în 1623 şi 1792. În interiorul lăcaşului se află picturi din
secolul 14, precum şi o orgă din secolul 15. Incinta cetăţii este
străjuită de ziduri duble. Pentru a putea pătrunde în cetate am fost
nevoiţi să căutăm în sat persoana care are în grijă biserica ce stă şi
astăzi în picioare doar datorită sătenilor şi puţinilor turişti, care
mai donează uneori diferite sume de bani.
Seara ne-a prins la Rupea unde am rămas peste noapte la prietenii noştri
Corina şi Dorin M., care au făcut cel mai bun lucru atunci când s-au
hotărât să renunţe la Capitală şi s-au mutat aici. O masă copioasă şi un
vin bun, după care am depănat amintiri din copilărie şi din studenţie.
Dorin fiind din Noşlac un sat situat peste Mureş, foarte aproape de
Războieni venea deseori la rudele lui care locuiau pe aceeaşi stradă cu
noi şi apoi, peste ani am fost colegi de grupă la faculatea de Drept.
A doua zi, dimineaţa, am vizitat oraşul Rupea care datează din 1324,
considerat şi staţiune balneară, datorită apelor minerale recomandate în
tratarea afecţiunilor reumatice. În Piaţa Republici, se află Muzeul
Etnografic, cu secţii dedicate istoriei oraşului şi cetăţii Rupea,
precum şi exponate din ceramică, mobilier sculptat şi pictat, port
popular românesc, maghiar şi german. Ruinele Cetăţii Rupea ne-au
întâmpinat de pe dealul impunător aflat în centrul oraşului. Ca să
ajungem la porţile cetăţii am urcat un drum îngust format din trepte
dispuse de-a lungul zidului de apărare. Cetatea a fost ridicată în
secolul 17 şi reparată în 1718. Ulterior datei la care a fost
construită, i s-au mai adăugat două curţi interioare folosite ca
adăposturi şi trei turnuri de apărare. Deşi e construită pe rocă de
bazalt, cetatea dispune de o fântână adâncă de 59 de metri. Actualmente
cetatea se află în ruine din cauza unui incendiu.
În imediata apropiere a oraşului se află dealul Cahalmului, o rezervaţie
geologică de bazalt. Pe drumul ce duce de la Braşov la Rupea am întâlnit
numeroase aşezări săseşti în care am admirat opere medievale. Peste tot
în aceste sate am fost nevoiţi să căutăm persoana care deţine cheia
cetăţii. Dacă doriţi să vedeţi mai multe dintre aceste minunăţii
medievale, trebuie să părăsiţi drumul E 60 şi să intraţi pe drumurile
lăturalnice. Astfel, o să puteţi observa cum în satele unde populaţia
săsească a plecat au apărut noi locuitori... nomazi. Din păcate, casele
înalte, odinioară deosebit de frumoase, mereu „îmbrăcate” în straie de
sărbătoare, au acum un aspect greu de recunoscut, iar motivele nu sunt
greu de bănuit... În satele unde au mai rămas câţiva locuitori de etnie
săsească, bisericile evanghelice şi cetăţile respective se mai pot
vizita, cu toate că starea lor este destul de precară: fisuri, tencuială
căzută, umezeală. Alte biserici din zonele părăsite de saşi nu se mai
pot vizita, fiind acoperite aproape în întregime de plante agăţătoare şi
de ramurile copacilor, iar bisericile sunt fisurate de sus până jos, de
multe ori punându-se întrebarea dacă vor mai rezista o iarnă. Tot aici
cetatea ce apăra biserica a început să dispară, cărămizile fiind
folosite de săteni pentru diverse construcţii.
Dar, cu toate acestea, pe turiştii care iubesc locurile încărcate de
istorie medievală, zidurile cetăţilor săseşti din Transilvania îi vor
încânta, cu siguranţă.
|
