|
POVEŞTI PENTRU GABRIELLA
(Fragmente)
Ştefan-Doru DĂNCUŞ
 Prima
dată să intri în cameră. Gesturile vin după tine ascultătoare, deschizi
geanta, găseşti un pix, iei foile greşite din imprimantă, îţi spui că
vei scrie pe verso-ul lor ceva memorabil, epocal. Pe masă o gutuie, o
sticlă cu apă minerală, ţigările, cafeaua, băutura, ceasul deşteptător
şi tabletele pentru inimă. Te uiţi la foile albe cu milă, îndurerat de
imaculatul lor, jignit de profesia ingrată de călău. Le ucizi cu
sadismul celor ce au descoperit tăbliţele de lut, le acoperi cu sunetul
telefonului, le ucizi din iubire. Iar Gabriella acestei Capitale numai
pagină goală vrea să fie, doreşte cu nesaţ să scriu pe epidema ei, nu pe
foile greşite ale imprimantei – gelozia ei poate ucide dacă nu e băgată
de seamă la timp
DAR:
Stau într-o încăpere posibilă numai datorită ei, mă
mulţumesc cu foarte puţin, plecarea ei la facultate o salvează de
lăcomia pe care eu însumi mi o detest, de-ar sta mai mult în preajmă aş
sfâşia-o, aş face din carnea ei tăbliţe pentru operele obraznice ale
omenirii, aş face orice să scap de blestemul devorării a ceea ce am mai
scump. Un lup nenorocit, asta sunt în faţa foilor albe, mă amăgesc,
poate sunt omul de pe stradă, poate un ţăran sau un muncitor
necalificat, poate am o fire simplă şi bonomă dar îmi sticlesc ochii, mi
se înalţă în gingii despoticul carnagiu, mă grăbesc să o consum rapid
până nu-i pierd mirosul, până nu se vor bate pe cadavrul ei păsările
cerului.
“E prea mult”, mă rog Dumnezeului meu animalic şi lupesc,
aştept o binecuvântată pedeapsă, o meritată şi definitivă sentinţă însă
nu mă aude nici o fiinţă raţională, necum Atotiertătorul.
Gabriella apare înfiorată de frigul toamnei şi eu,
vânătorul, o adulmec, am ochii roşii, abia mă abţin s-o distrug, să o
stric, să o desfiinţez – strig pe hârtie, mă tăvălesc în chinurile
iadului – “treacă de la mine paharul acesta”! Ea nu este altceva decât
rezultatul sutelor mele de ani de înţelepciune. Dacă nu mă voi atinge de
ea voi muri în sfârşit iar cea mai apropiată imagine despre mine, pe
care cititorii ar putea s-o înţeleagă, este că sunt ceva asemănător
vampirilor. Ce-am făcut în jumătatea asta de mileniu? mă întreb. Ce-am
câştigat şi ce am cedat? Sunt obosit, istoria mă plictiseşte iar marile
cuceriri tehnice ale omenirii mă izolează. Nu există pedeapsă mai mare
decât tirania unei vieţi nesfârşite: sunt prea bătrân pentru a îngroşa
rândurile războinicilor, sunt prea preocupat de moartea mea pentru a mă
împotrivi clonării omului, sunt ceea ce savanţii refuză să recunoască –
nemurirea. Gabriella mi-e cel mai drag ucigaş, cu iubirea, sufletul şi
trupul ei, cu încăpăţânarea ei de-a mă obliga să nu-i stric alcătuirea
chimică. Pentru prima dată, rezist tentaţiei de-a ucide femeia; odată,
în toiul unei grele discuţii, m-a întrebat:
- Ţie nu ţi-e frică de nimic?
- Nici de Dumnezeu nu mă tem, i-am răspuns involuntar, ca
la comandă.
Mi-a părut rău după aceea, au aflat o seamă de popi că
exist, m-au afurisit şi mi-au spus că sunt dracul în persoană, n-am
ripostat
DAR:
Cum să-mi fie teamă de cineva care mă iubeşte? Cum să mă
îngrozesc de numele bunului meu Părinte, cum să tremur pentru greşeală
dacă El mă ceartă cu bunăvoinţă, cum să nu fug în braţele Lui când mă
atacă fiarele umanităţii moderne?
Aşa de mult m-am înfuriat în unul din secole încât am
ucis vreo 300 de astfel de farisei iar istoria, aprobându-mă, a trecut
impasibilă peste genocid.
Înverşunarea mea nu cunoaşte margini. Mă mistui în
calmul, bunătatea şi blândeţea pe care le-am obţinut cu mari sacrificii.
Mi-e silă de generozitatea cu care îmi ajut specia, mi-e silă de
cuvintele pe care astăzi le scriu în limba română - n-am alta la
dispoziţie. Nu cred în democraţie. Nu cred în valorile consacrate şi-n
importanţa Americii, doamna asta bătrână, ţâfnoasă şi cu tabieturi, ce
corupe minori şi minore pentru a-şi satisface plăcerile mizerabile –
cineva să mă facă fericită! strigă ca nebuna, crăcănată pe uscatul unei
bune suprafeţe a globului pământesc.
Nu-i nevoie să spun că, buiacă, şi-a construit un cavou
alb, că şi-a fabricat, pe dolari mulţi, bulgări de pământ igienici
pentru clipa în care va trebui să suporte căderea lor pe sicriul plin de
drapele cu stele (am mai cunoscut un zăpăcit care se culca într-o cutie
de sticlă, să nu cumva să contacteze vreun virus ori vreo gripă, Michael
Jackson parcă; amărâtului aceluia îi stau acum zilele în gât că suferă
de astm).
Cuvintele pe care o vreme le-am folosit pentru literatură
fac ravagii, au devenit materiale, tăioase şi decisive. Vreau să fiu
ucis cu iubire, iar Gabriella este persoana perfectă, este ceea ce am
căutat atâtea secole, este cea care mă poate scăpa de cei o mie de ani
de pace. Nădăjduiesc să mor frumos, alături de dublura “l”-ului ei. Mă
reculeg. E nemaipomenit de frumos gândul morţii – nu voi mai munci
pentru bani şi mâncare, nu voi mai scrie cărţi pentru oameni, nu voi mai
avea nevoie de cameră, geantă, pix, ţigări sau apă minerală. Sunt
fericit că această carte va apărea pe lume după dispariţia mea, aşa pot
scăpa de doctor-docenţii ştiinţei umane care abia aşteaptă să tranşeze
trupuri ca al meu, în ideea că vor putea izola nobila substanţă
celulară; de parcă săbiile tătarilor nu mi-au fost de-ajuns!
Mă predau, am găsit ucigaşul potrivit, iubirea acestei
femei îmi va lua trupul înaintea marilor savanţi. Ce să mai facă
distinsele personalităţi cu un cadavru din care stranietatea a dispărut?
(…)
Poate nu mai ţii minte noaptea aceea: am coborât din pat
şi am fumat o ţigară pe treptele casei. A doua zi, pe masa din
bucătărie, între ceştile de cafea, era o foaie şi eu am citit:
Incapabil de
porniri adverse. Mi-au trebuit ani, paradoxuri, evenimente, dureri, răni
– pentru a afla cine sunt şi ce caut aici, între oameni. Sunt chemat
să-i judec, să dau de toţi pereţii cu justiţia lor greşită, să o iau de
cravată şi, ochi in ochi, să-i spun:
- Cum îndrăzneşti să-mi apari? Piei, Satană,
din faţa ochilor mei!
Mai vor un trup, l-au căutat cu fervoare.
Serviciile secrete au ascultat milioane de convorbiri telefonice,
miliţia şi poliţia au interogat mii de persoane, s-au întrecut călăii în
desfiinţarea poruncilor Domnului prin toate închisorile. Au crezut că îl
vor prinde pe Isus iar El, şi de data asta, a scăpat nevătămat.
Acum, spre final, când irozii au umplut lumea
şi ucid tot ce li se împotriveşte, în ideea că aşa vor pune mâna şi pe
El, am venit să opresc genocidul, să extermin plutoanele de execuţie.
Zile şi nopţi am umblat prin arşiţă şi
zloată, bătând la toate uşile. N-a răspuns aproape nimeni, era prea cald
afară sau era o vreme câinească. Ce să iert acum, în final, când
securile călăilor stau deasupra capetelor lor? N-aţi folosit zestrea pe
care v-am lăsat-o, aţi aruncat-o la gunoi, aţi dat porcilor toate
mărgăritarele deşi v-am arătat cum mor porcii: înnecaţi. Intoxicaţi de
propria duhoare.
M-am
cutremurat, tu ai uitat cafeaua pe foc, timpul nu mai curgea. M-a
cuprins brusc o năprasnică durere de cap şi tu ai căzut, moale, pe
podea. De n-ar fi fost crucifixul de pe perete care să ne preia cu
bunăvoinţă nădejdea, am fi murit amândoi atunci, pe loc, singur ar fi
rămas Isus, fratele nostru mai mare.
În dimineaţa aceea un aparat, o maşinărie sau
cam aşa ceva, a început să ţăcăne regulat, ca o toacă, numai că nu se
oprea, nu avea pauza standard a slujbelor bisericeşti. Era îngrozitor
mecanismul acela, era ca şi cum – gata, asta e. Implacabil. De neoprit.
În dimineaţa aceea ne-a fătat pisica. Îi era
greu, vedeam pe chipul ei de fiinţă inferioară – oboseala. Pisica
noastră plângea de durere – actul naşterii în casa mea, sub ochii mei.
În dimineaţa aceea, Gabriella a plecat la
şcoală şi înainte de-a ieşi pe uşă mi-a spus:
- Dacă bei, nu merge în oraş.
- Încă nu ştiu ce voi face astăzi, am
răspuns, apoi m-am ocupat de pisică.
În dimineaţa aceea a venit bunica, a băut un
pahar de horincă, a zis: “Las-o în biata ei de mâţă, tătă lumea naşte
odată şi-odată”. Cum adică? am întrebat-o, gândindu-mă că naşterea este
ceva ce aparţine numai părţii femeieşti de pe pământ. “Aşă bine”, a zis,
iar au am completat-o în gând: “Sigur, totul e-n regulă. De mântuială.
Cum aţi ordonat.”
În dimineaţa aceea m-am spălat la robinetul
din curte. Mi-am luat două beri. Pe drum a trecut un car, mecanismul
acela şi-a întrerupt, timorat, activitatea. Fără toaca aceea ce-mi
prevestea, parcă, viitorul, m-am simţit mult mai în siguranţă.
În dimineaţa aceea s-a luat curentul, n-am
putut asculta ştirile radio. Mi-am luat un pachet de ţigări cu filtru,
ştiam că va urma o perioadă grea pentru teritoriul în care trăiam, nu
era posibilă nici o minune care să-l binecuvânteze cu o ploaie. Mai ales
că nici energia electrică nu exista. Era frumos afară, era o zi
incredibilă.
În dimineaţa aceea a venit o vecină să-i dau
nişte făină de grâu. Mi-am aprins o ţigară cu filtru şi i-am pus un
pahar de horincă. Ea l-a băut, a luat făina din dulap şi a zis că va mai
veni pe la noi. A zis că ne va aduce nişte lapte. Fumam. N-am răspuns.
Berea era pe sfârşite, în teritoriu era, încă, linişte.
În dimineaţa aceea n-am simţit nevoia
gesturilor măreţe. Gabriella a zis să nu merg nicăieri dacă beau.
Cuvintele ei au sunat ciudat, ca un îndemn: “Nu pleca, Dorucu, fă ce
vrei până vin de la şcoală”. Uneori se ia curentul. Mă gândesc la
lucruri foarte importante şi asta numai din cauza cuvintelor unei femei
nespus de frumoasă şi cu părul negru, în dimineţi în care nici o minune
nu mai e posibilă pentru teritoriul meu.
În ziua aceea nu s-a întâmplat nimic
neobişnuit. Cele trei steluţe cu care-mi demarcam fragmentele scrise pe
hârtii albe erau la locul lor, liniştitoare. Indiferente. Le-am şters cu
pixul şi faptul acesta a produs undeva, în univers, un cataclism pe care
nici în ziua de azi nu l-am înţeles, dar am aflat ce înseamnă pentru
mine auzul. Să afli că pe pământ există “cucurigu”. Sau “ham-ham”. Nu-i
aşa că e o descoperire epocală?
În ziua aceea a fost cald. Doamna profesoară
chiar – transpira la tablă – era toată numai apă. Sudoarea îi acoperea
braţele, unele firişoare i se scurgeau printre sâni, apoi continuau
traseul spre pântec, apoi alunecau de-a lungul superbelor ei picioare.
Iar doamna profesoară nu le putea opri, nimic nu le putea face. Îşi
ştergea fruntea cu o batistă răcoroasă. Pantofii. Râuleţele de apă
sărată treceau şi de ei, ajungeau pe pământ. Pământul. Pământarele. Sau
certitudinea că undeva, din cauza gândurilor unui bărbat, o doamnă
profesoară se împiedică de catedră.
În ziua aceea am fumat ţigări cu filtru. Am
putut distinge, prin ceaţa atotstăpânitoare, culorile. Pachetul de
ţigări era dreptunghiular şi roşu. Cana de cafea era cilindrică şi
albăstruie. Sticlele de bere erau de un maro închis. Pe faţa de masă era
desenată o căprioară portocalie. Prosopul de pe spătarul scaunului avea
dungi verzi, cuţitul era de un gri selenar. Piciorul meu avea culoare
deschisă. Jarul ţigării. Îmi venea să ţopăi de bucurie: vedeam.
În ziua aceea m-am trezit devreme, nu
răsărise soarele. Am întins mâna, am atins trupul Gabriellei. Ea s-a
întors cu spatele, am fumat o jumătate de ţigară cu filtru. Am adormit
până a sunat deşteptătorul – 7.20, soare, geamurile sclipeau. Prima
senzaţie – mirosul de filtru ars. Gabriella. Mirosul persista. Cafeaua,
un miros mai puternic. Am băut din aceeaşi ceaşcă lichidul închis la
culoare. Mă irita faptul că şi-a pus sutien, că nu şi-a lăsat sânii
liberi. Sânii femeilor nu trebuie ţinuţi în captivitate. Mirosul femeii
mele, înnebunitor, umărul ei rotund. Ea duce cana la gură, mai trage un
fum din ţigara cu filtru. Arhitecţii antici ar fi avut nevoie de o aşa
femeie, ar fi putut face din picioarele ei coloane pentru templul lui
Zeus.
Ceasul. S-a întins lascivă în patul cu paie.
Nici o femeie din viaţa mea n-a mirosit atât de frumos ca ea în ziua
aceea – aşa am descoperit că am miros, un simţ în plus. Am iubit-o ca
atunci când am muşcat amândoi din mărul acela blestemat, am posedat-o cu
disperare şi speranţă, am devorat-o.
N-am ştiut ce voi face în ziua aceea. Am pus
mâna pe un instrument de scris cu uimire, nu ştiam la ce foloseşte
construcţia aceea fragilă. M-am apropiat temător de hârtii, se luase
curentul, hârtiile erau albe, aşteptau. Goale, fine la pipăit. Bune. Am
început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în
faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac şi
acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea
Gabriellei de dimineaţă, au mirosul din care se nasc marile probleme ale
lumii.
Am atins uşa – ea s-a deschis. Am atins
pachetul de ţigări – nu s-a ferit. Am luat în mână sticla de bere – n-a
protestat. Am înţeles că toate aceste lucruri îmi aparţin, că ascultă cu
încăpăţânare de comenzile pe care le dau. În absenţa cuiva care să-mi ia
locul, m-am proclamat generalul lor.
În ziua aceea am fost singur. În dreapta mea,
pe un deal, se afla o mănăstire. Tablouri, dulapuri, scaune, cărţi –
lângă mine, o vietate neobişnuită năştea. Frunze verzi. Bricheta. O
linguriţă. Hainele trupului meu. Ce interesant vin semnele acestea din
degetele mele! Am aflat ce înseamnă oglinda.
Doamna profesoară a terminat ora. Trec nişte
zgomote stridente – automobile. În camera cealaltă, o fiinţă cu blană
naşte. Mi-e rău sau, mai precis, nu mi-e bine, am intrat într-o lume
nepotrivită.
În ziua aceea nimeni n-a observat nimic, prin
iarbă, tot felul de chestii vii îşi vedeau de treabă. Am aşezat talpa
adidas în găleata cu bere: ratiocinat amănunt. Stridenţele nu dispar,
cel puţin nu atunci când aşezi talpa adidas în găleata cu bere.
Semnele au prins conturul scrisului. Îmi
amintesc de un râu, ştiu că şi el, la fel ca mine, gândeşte. E mai calm,
mai filozof, mai înţelept decât mine. El nu ştie să ucidă, nici nu-l
interesează acest aspect. Desenele mele care au devenit deja “scris”
curg fără oprelişte, ca şi cum aş scrie cu râul, ca şi cum el ar vrea să
se ştie acestea.
(…)
Cui mă grăbesc să spun că
viaţa e frumoasă? Cui destăinuiesc eu dulceaţa serilor în care
vieţuitoarele pământului vibrează după acordul universal al rugăciunii
de mulţumire? Cui să spun că sunt orbit de iubire, de aceea cred
orbeşte? Pentru cine fac atâtea blânde concesii? Pentru cine ridic
cetatea asta de verbe nemaivăzute dacă nimeni nu va locui în ea?
“Eu sunt cel ce grăieşte în pustie”, mi se
răspunde.
Nu există cămilă care să treacă prin urechile
acului. Nervii noştri sunt aşteptaţi să treacă pe acolo şi în nici un
caz altceva. Cu aceştia se coase, fără să ştim, a doua manta în care
Domnul se va înveşmânta la Următoarea Venire.
Din nou: pentru cine scriu aceste rânduri,
pentru ce împrăştiu peste tot seminţele unei înţelepciuni pe care nici
eu n-o cunosc în întregime? Pentru cine aduc “bună dimineaţa” asta de o
impoliteţe revoltătoare dacă speţa umană are pretenţia lui “homo homini
lupus”? Pentru Dumnezeu, nu mai simte nimeni, seara, înainte de-a
adormi, două cuie străpungând palmele? “Veseleşte-te, cea stearpă, care
nu năşteai, dă glas şi strigă tu care nu te-ai zvârcolit în dureri de
naştere, căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu
bărbat, zice Domnul” (Isaia, 52-54, 1).
(…)
Ca şi astăzi, cu grupul
acela de francezi. Cu cineva “de la cultură” care spune “voila un
ecriteur”, sigur, fala noastră şi mândria în provincia lu’ peşte. Nişte
stafidite întreabă dacă “ecriteurul” este căsătorit. Este, spune cel “de
la cultură”, şeful grupului. Chescăvufe votrî dam? Ce. Tare bine. Notre
dame este votre dame. Este universal women. Sau une femme fatale. Notre
dame este special women. Ea face bine, totul e OK. Vai de capul nostru,
numai nu ne arătăm, ne prefacem că totul e tres bien. Wonderfull life.
Mă-sa pe gheaţă, asta le-aş spune la toţi, cu tâmpiţii ăştia de francezi
pe cap. Colac peste pupăză, în România a venit şi iarna, unii fac greve,
alţii stau la coadă pentru ajutorul de şomaj, parlamentarii îşi
majorează salariile. Chescăvufe. Ca va bien. Directive, aplauze şi
poezii instructive. Fără căldură şi apă caldă. Să o iei pe păduri de
atâta tres bien. Notre dame, beautifull women. Aşa ne e mai aproape
Europa. Suntem un popor viteaz, la fel ca înainte, ne mulţumim cu
surogate. Cu fundaţii umanitare, că doar de la Râm ne tragem, francofoni
ce suntem noi!
Stradă de cenuşă literară,
“una hirundo non facit vera”. Iar noi, bineînţeles, amabili. Scriitorul.
Frigul care intră pe sub uşă, pe sub geam. Şampanii fără efect, notre
dame este votre famme. Rima la români, “Prostia la români”, “Ieudul fără
ieşire”. Tăcere, oricum nu te aude nimeni. Partidul e-n toate, în cele
ce mâine vor râde la soare. Sigur că da, perfect, ca va bien. Grupul de
francezi a plecat cu o impresie minunată despre nordul ţării. Apoi:
Am înţepenit în fotoliu, în jurul nostru grupuri-grupuri
de invitaţi ciocneau paharele în cinstea organizatorilor acelei minunate
recepţii. Mi s-au strepezit dinţii aflând că petrecerea aceea se
desfăşura în cinstea unei abandonări comune. Zâmbetele uleioase şi
largi, fumul de ţigară ridicându-se spre tavanul înalt al sălii,
platourile cu gustări reci, şampaniile pocnind uneori în acompaniamentul
unor ţipete de complezenţă (că aşa trebuie femeile, să ţipe când pocnesc
dopurile), bărbile tot mai impozante cu trecerea anilor, tinerele în
mini de piele ieşite la vânătoare de bărbaţi “cu nume” care să le
netezească viitorul…toate acestea şi multe altele nu erau decât un
omagiu vulgar şi făţiş adus neputinţei.
Astăzi, Gabriella mi-a
citit din Noica: “…dialogul lui Platon despre Unu şi Multiplu devine
modern mai mult decât oricare altul. Ne poate, chiar, da o lecţie de
modernitate. El ne spune că nu rezultatul dă măsura lucrurilor, ci
treptele bine organizate ale căutării lui”.
Gabriella aşteaptă cu hârtia de pe care a
citit în mână. O privesc, nu spun absolut nimic. Ea aşteaptă cuvintele
mele în continuare, nu se cade s-o dezamăgesc.
Fac apel la memoria ancestrală a speciei şi, din numărul
imens al răspunsurilor potrivite, îl aleg pe acesta: - Biblia îi
spune omului, în Exod, un lucru de o însemnătate covârşitoare: “Să-Mi
dai pe întâiul născut din fiii tăi”. Şi eu, şi tu, suntem primii născuţi
ai familiilor noastre, ştim amândoi că nu aparţinem speciei umane decât
prin expresia noastră corporală. Dă-mi mâna, vreau să-ţi arăt ceva.
Îmi amintesc de un râu, ştiu că şi el, la fel ca mine,
gândeşte. E mai calm, mai filozof, mai înţelept decât mine. El nu ştie
să ucidă, nici nu-l interesează acest aspect.
Ieşim din casă, ne îndepărtăm de atmosfera
comodă a peşterii. Se face tot mai întuneric, nu mai simţim sub paşi
duritatea asfaltului, trecem printr-un lan de grâu, apoi printr-o
pădure. Întunericul e tot mai dens, ne aflăm într-o zonă montană, aerul
e din ce în ce mai tare, mai aspru. Gabriella şi-a pierdut contururile
umane, a început să lumineze palid, ca mine. Am ajuns aproape de vârful
muntelui, ne privim cu ochii fizici pentru ultima oară.
Vasalie, ciobanul, a povestit a
doua zi la postul de poliţie din localitate cum i-a văzut pe domnu’
ziarist şi doamna profesoară de matematică urcând muntele şi cum se
destrămau în aer ca nişte fâşii de fum.
- Şî aşă să-mi ajute Dumnezeu, şi-a încheiat
Vasalie declaraţia, numa’ ce i-am văzut cum dintr-o dată s-o făcut ca
două luminiţe şî după ce o jucat în aer vreme de cam câteva minute, s-o
înălţat drept în sus amândouă şî m-am sâmţât nu ştiu cum, aşă ca şî cum
mi-ar si părut rău că le-am văzut, ruşânat ca şî cum aş si fo’ prins
trăgând cu urechea ori uitându-mă pân gaura cheii.
S-a făcut multă vâlvă atunci, anchete peste
anchete, declaraţii, interogatorii, cercetări… Rămas nerezolvat, cazul a
fost clasat iar lumea s-a potolit treptat. În scurtă vreme, ne-au uitat
cu toţii.
|
Comentarii de la
cititori |
Thema: Comentariu
Kommentar: Personal, sunt stupefiat de acuratetea cu care autorul Stefan
Doru Dancus descrie o fascinanta poveste de dragoste. Intamplator, am
putut sa citesc doua din cartile aparute in Romania si astept nerabdator
aparitia pe piata a cartii din care am avut deosebita placere de a citi
aceste fragmente publicate de revista dvs.
In alta ordine de idei, apreciez naturaletea expresiilor carora autorul
le da o stralucire lingvistica atat de rar sesizata in literatura romana
moderna. Daca ar fi sa citam numai:
"Înver?unarea mea nu cunoa?te margini. M? mistui în calmul, bun?tatea ?i
blânde?ea pe care le-am ob?inut cu mari sacrificii. Mi-e sil? de
generozitatea cu care îmi ajut specia, mi-e sil? de cuvintele pe care
ast?zi le scriu în limba român? - n-am alta la dispozi?ie. Nu cred în
democra?ie. Nu cred în valorile consacrate ?i-n importan?a Americii,
doamna asta b?trân?, ?âfnoas? ?i cu tabieturi, ce corupe minori ?i
minore pentru a-?i satisface pl?cerile mizerabile ? cineva s? m? fac?
fericit?! strig? ca nebuna, cr?c?nat? pe uscatul unei bune suprafe?e a
globului p?mântesc.", si ar fi suficient pentru a ne da seama ca un
suflu nou si puternic bate prin operele sofisticate si greoaie ale unor
pretinsi mari scriitori romani contemporani.
Recomand calduros scrierile lui Stefan Doru Dancus oricarui cititor
pasionat de literatura.
Cu stima,
Calin Calin
E-Mail: calin27tiplea@yahoo.com
|
[
Impressum ]
