|
 PRO-EZIE
INVIO NEVIS, poet, CRAIOVA
Autobiografie
- Născut în mijlocul verii în
ciuda prezicerilor.
- 1987-1994: şcolar exemplar, visător şi necunoscător al lumii
exterioare până în clasa a V-a, la prima "trezire".
- 1994-1999: liceean plutitor ca toţi ceilalţi, cu puţine frustrări din
partea şcolii, dar cu multe frustrări din partea fetelor - a doua şi
ultima "trezire".
- 1999-2003: student mai mult sau mai puţin eminent.
- Regretant al trecutului,
visător al prezentului, clarvăzător al viitorului.
- Mort azi, ieri şi mâine.
Duel
El:
Strigă spre cer şi aşteaptă un răspuns, străpuns de durere şi dor. Ea nu
era acolo, era departe, în gândul ei de durere. Vino, vino spre mine
suflet rebel ! Caută-mă în frunzişul toamnei şi plângi odată cu ploaia
de nebunia norilor din noi. Ştii sigur că soarele este aproape şi totuşi
este zi, şi vezi cum mor sub ochii tăi copii trecutului ... uită tăcerea
trecerii spre mâine şi mângâie părul rămas pe moarte pe firul de iarbă
din vis.
Dacă el ar şti ce parte a gândului nu o poate înţelege sau ce făcuse
negreşit din tot ce făcuse… Era defensiv, fără curajul fricii, rece,
calm pe vârful aţei ce îi ţintuia viaţa deasupra prăbuşirii.
Tabla de şah, alb-negru, părea viaţa trecută în secundele ultimelor sale
fapte. Clipea în ritmul unui răspuns codificat de lupte lăuntrice.
Trecuse momentul aşezării pe scaun şi o privi. Ce putea trece prin
căpuşorul ei, ce valuri se luptă cu ţărmul realului şi împiedică gândul
ei să fie exprimat.
Ea:
Gândurile lui rămân acolo, în mintea aceea pe care eu o iubesc, şi poate
nici nu le mai aude sau pe care le va uita. Se uită la mine ca la o
ciudăţenie şi se întreabă: “Ce-o avea oare?”. Aş vrea să creadă că
scriu, dar din cauza unei tristeţi pe care se gândeşte dacă a provocat-o
el sau nu. Dar paradoxul este că tristeţea este de fapt fericire şi
privirea aceea scormonitoare a apărut când eu mă aşteptam la altceva. La
ce? Nu ştiu.
Se priviră în timp, hipnotizaţi, căutând să găsească interiorul
celuilalt.
Sfătuieşte-te
Salvă sufletul şi continuă să trăiască, cu gândul la nenorociri proaste.
Caută-mă când puterea ta poate înfrânge prostia lui veche şi tâmpă. Ce
scrii, când lumea se învârte pe planul tău? Mai simţi lângă un vis
coşmarul de care îţi era aşa frică? Mai trebuie să alergi pe lângă
vechiul templu să prinzi fluturi spre a înţelege sensul vieţii care
urmează să o ai...Nu poţi decât să priveşti păsări albe şi negre din
sufletul tău întunecat de tristeţi efemere, pe care nu ai voie să le
simţi. Nu ai voie să trăieşti la capătul zidului sub care eşti
prins...mori sau trăieşti.
Mintea nu simte fluiditatea unor gânduri logice şi nu poate să culeagă
decât vocea unor morţi din trecut. Strânge la gât pumnul încordat şi
păstrează atmosfera iubitei în încăperea mică şi crăpată de firul vieţii
tale. Soare priveşti prin locuri strâmte de putere, căutând vraja pe
care ştii că ai găsit-o.
Ce pată poţi spăla cu un cui de tablă rece? În rama vieţii atârni şi tu
poze pe care le ai, şi pui, şi tot pui, altele, şi altele, fără
întrebare, fără sfârşit...până când timpul îl simţi în secunda pe care o
ridici pe umeri...şi vrei viaţă, vrei suflet, vrei durere pe lângă
fericire. Iubeşte şi ... iubeşte şi ...vei fi iubit.
Nellamiamente
Erai ultima durere pe câmpul unei bătălii purtate cu atâta vitejie şi cu
atâtea pierderi dureroase. Ştiam să încep lucrurile dar nu mă pricepeam
deloc să le termin. Începeam să cred că asta e poate menirea mea, doar
să încep lucrurile, nu să le şi termin. Parcă se aduna ambiţia mea
seculară şi reuşeam să duc din ce în ce mai multe lucruri la bun
sfârşit. Să se fi schimbat ceva în menirea mea pe pămînt? Să fie oare
alta menirea mea? Aşteptam, şi nimic deosebit nu se întâmpla…nimic.
Atunci m-am hotărât să mă arunc în flăcările vieţii pentru că oricum mă
mistuiau.
Capul ei bălai îmi atrăgea atenţia, deşi nu puteam suferi blondele, şi
plăcerea carnală pe care trupul ei o îmbia apărea ca o ispită doar cu
numele, pentru că păcatul nu părea deloc mare. Ştiam că dacă lumea asta
ar fi fost nouă, doar reală, doar ce vedeam eu fără amintiri, aş fi
putut încerca să o fac a mea chiar dacă era doar cu gândul. Dar exista
acel EL care o cucerise pe EA şi care o ţinea legată doar pentru el cu
aţe transparente ca de păianjen şi care o împiedicau să facă ce fizicul
ei poate dorea. De asemenea mai exista şi EA pentru mine, EA, cea care
mă controla de la distanţă şi care îmi ţinea câteodată gândul în spini
roşii de şânge de dor.
Saliva mea scârboasă căuta cu impulsul gândului să simtă udeala dulcei
ei salive pe o ţigară nestinsă. Eram atât de fericit că puteam atinge o
celulă din trupul ei admirat, şi atât de nebun, atât de nebun!
Tu ştii frumoasă brunetă cu care stau acum de vorbă, de bolnava mea
idilă cu celula ta? Ştii tu cum ador fiecare clipă prin care te privesc?
Ştii oare că doar o clipă te privesc? Ştii tu cum alunec prin celula
asta a ta spre nebunia unei atingeri cu buzele tale, buzele ce aparţin
unui alt? Ah, dacă nu ar exista amintiri acum te-aş lua!
Insomniac
Imagini duble si lipsite de densitate, creieri intinsi in geam, fara
reculegere imi adun timpul in doua plase si le port sub greutate mare si
inutila.
"Nu cred pe nimeni cand mi se spune ca par obosit...eu adun noapte cu
noapte simtiri fara egal...zi de zi am nopti fara luna si astept moartea
cu o sabie de otel ruginita sa o rapun. De ce mi-ar fi frica de
ea?...mai tot timpul cred ca nu are ce sa-mi ia din multul pe care il
am. Nu am nimic.
Frumosul nu-mi explica nimic, nu ma atrage, nu ma rapune.
Uratul imi este indiferent.
Ce caut? Nu mai stiu. Ce am cautat am gasit, dar nu mi-a placut. Poate
nu am gasit tot. Sa mai caut nu vreau.
Fiecare noapte e zi. Fiecare
zi e noapte alba. Vreau sa ies din infern si sa ii aduc pe toti langa
mine. E frumos idealul.
Flash Back
Avea ochii pironiti cu multe cuie grele in trecutul apropiat...Imagini
dure se schimbau una dupa alta...Intrebari..fapte. Calm isi mai aprinse
o idee. Privi stralucirea luminii si speră. Nebunia nu mai avea limite.
O făcuse si gata, acum nu mai era cale de întoarcere.
Fata...da întotdeauna este o fată...îl privise şi îl iubise ca pe nimeni
altul, dar doar pentru o secundă zgribulită şi tristă. Întunericul este
cel mai bun prieten al uitării. Crisparea şi zâmbetul erau scâlcite de
amărăciune ciudată. Numai şi numai propoziţii scurte îi treceeau prin
minte, fără sens, fără direcţie. Dorea atât de mult să ţipe pe limba
lui, să iasă din bârlog măcar o dată ca un adevărat mascul al
neandertalului fără sens şi să urle fără să-l audă nimeni.
Peisajul din jur îi era întotdeauna deformat de o gelozie fără seamăn.
Nebunia era o limită de care trecuse de mult...nici măcar nu stia ce
înseamnă.
- Noi, mai suntem împreună? fără ezitare, fără ocolişuri, fără suferinţă
încerca să afle tot, dar ...
- Nu acum, nu vreau să am conversaţia asta acum..
Degeaba încerca să afle copilăreşte un răspuns şi să fugă de
durere...nimic nu mai era ca înainte.
Acceptă durerea fără clasice văicăreli femeieşti şi plângi fără să te
auzi...numai aşa poţi simţi încleştarea viţei de viaţă cum te sfârtecă
şi îţi dă putere...
Muza
Spuneam...
Un loc disperat, de altfel, cu mulţi actori şi actriţe, cu multe
explicaţii fără înţeles.
Spuneam...
Aerul era gelatinos şi fiecare sunet pe care îl purta lovea în
maruntaiele creierului fără milă.
Spuneam...
Nu credeam nimic din ce se întâmpla în jur, fără pic de interes şi doar
cu frustrare...de ce?
Spuneam...
Ea era din marmură fină şi caldă, cu ochi sculptaţi sub arcadele unor
sprâncene perfecte, cu fineţe pictatele ei buze insuflau moartea unor
plictiseli nebune şi cereau săruturi.
Spuneam...
O voce fără egal de caldă, căpşuni de buze si delicate fire de mătăsos
răvăşit păr...
Spuneam...
Nimeni nu vede ce văd eu, nimeni nu crede ce gândesc eu...nici Ea.
Spuneam...
Acum decât un gest, şi să o iau cu mine, oriunde, cu mine, peste tot cu
mine...dar este ...cu mine.
Spuneam...
Şi moartea este cu mine.
Spuneam în mine cum toate cele spuse sunt degeaba.
Şi a plecat.
Menthal Bar
Sunet curios, mult abur de ţigări, delăsare şi plictiseală plăcută ce
cuprinde spiritul şi este dorită din ce în ce mai mult.
Femei dispar şi apar din
mintea obsedată animalic, minte ce se retrage, se degradează cu secunda
ce trece, se întoarce spre ce a fost, spre început.
Copilă cu aceleaşi gânduri cu ale mele scapă încet de pielea ta şi curgi
spre mine, o piatră, curgi prin mine cu vis cu tot şi deprinde bucăţi de
lume. Roşeaţa înfloreşte ca doi trandafiri puri de flăcări în obrajii
tăi slăbiţi de idei pe care nu poţi să le vorbeşti, dar nici să le
asculţi.
Mai rău nu se poate în cuşca asta de sticlă şi gheaţă.
Pământul pulsează sau eu …
Mai bine fug de sensuri deja
cunoscute, aşa cum fac întotdeauna. Diferenţa dintre mine şi ei?
Eu o văd uriaşă…ei la fel. Eu
cred în unicitate…tu? La fel. Eu cred ca iubesc…tu nu ştii ce e
sentimentul. Eu mă cred exact ce te crezi tu. Nu vezi diferenţa oricum
şi întotdeauna vei îcerca să fii diferit. A fi diferit este idealul
tuturor.
Copilă (cât de mult îmi place să-ţi spun aşa), eşti o pată în inima mea,
nudă, fără ascunzişuri, citită ca o carte, deschisă ca o floare,
nesătulă ca noaptea de lumină, obsedantă, crudă.
Lumină plăcută, mult
fum de aer, energie şi disperare fără spiritualitate…Acum e realitate.
Capricia
Era incredibil, curgeau gândurile insuflate de imaginea ei, clipeam fără
a închide ochii, inima dorea cu disperare să visez, mintea era rece si
disperată.
O faţă incredibil de reală dar incredibil de asemănătoare cu cel mai
ireal vis pe care puteam să-l am.
Un amalgam de gânduri care
nu-şi mai găsesc portiţa de ieşire doreau să arate lumii ce simt.
Albastru platin şi fin strălucea în obrajii ei ciudaţi, buze pline de
cel mai bun vin îmbătător şi negru...ochi disperant de creativi în visul
meu...Nu ştiam că există o astfel de Ea...Nici nu am avut curajul să o
caut...nici nu concepeam atâtea dorinţe împlinite în una singură.
Copil era mai mult în mişcari, frumoasă era în drumuri, gingaşă era în
părul ei cârlionţat. Unde o găsisem?
Mă îndrăgostisem fals de o imagine dar îmi plăcea la nebunie să mă pierd
prin noul meu vis. Unde eşti tu acum? Dacă mintea ar fi spus "da" te-aş
fi căutat. Din păcate
nici inima nu spune "da"...deci nu te voi avea.
Rar
Ideile erau puse la dospit in cluburi reci de distracţie fumegătoare.
Cuptorul gândurilor era incins până la refuz.
Să-mi şterg gândurile de pe frunte cu chipul tău acum şi să mă apuc,
aşa, încet, cum mă ajută mintea, să te prăbuşesc undeva unde nu credeam
că vei ajunge vreodată. Ştiu că eşti îndrăgostită de sufletul meu, poate
un pic şi de inimă...poate de tot. Nu-mi pasă de ce simţi tu...eu sunt
orbit de tine în fiecare secundă a prezenţei tale lângă mine, şi modul
în care te iubesc nu mai încape în idei şi ideal. Îmi omoară fiecare
dorinţă de a trăi. Te vreau. Te vreau dezbracată de imortalitatea ta de
suprafaţă, te vreau nudă înnotând prin gândurile mele... sau poate doar
te vreau.
Când gândul mi se odihneşte, mă gândesc la tine...eşti cel mai relaxant
loc în care pot să-mi petrec paradisul.
Nu imi este teamă de a te
pierde. De ce? Nu ştiu. Şi cred că am obosit (ah, întotdeauna sunt aşa
de obosit) să încerc să mă cunosc pe mine...să încerc să te cunosc pe
tine.
Un geam există în jurul meu, şi nimic nu pot să ating, parcă sunt pus în
expoziţia de groază a unui nemilos stăpân. Nu pot atinge şi nu sunt
atins...şi mă întreb ce se poate întâmpla când se va sparge.
Concluzii din femei în vin în minte...cateodată fără a incerca realizez
ce vor, dar nu-mi pasă. E inutil. Absolut inutil.
Rar văd cum mă mătură viaţa din faţa ei, dar mă bucur că sunt cu tine.
DETENTA
E densă tristetea trecutului,
prin calea ta nebuna
in carne te am si cum?
Devreme esti vie in mine.
In luna alba cu mine
Doresc ce am langa mine,
Tu luneci spre mine cu
Fericirea in ani de copil.
Noaptea
Simţi că ţi-e somn? Trebuia
să se întâmple şi asta cândva...astăzi ai trăit ca un viu grăbit şi
nu-ţi mai aminteşti când ai fost născut din somnul nopţii.
Oboseala îl făcea să se simtă descătuşat de obligaţia de a se mai gândi
la tot ce se va intâmpla, pentru că o ceaţă de gânduri reci şi
nemişcătoare se lăsa peste tâmple şi frunte.
Intră în camera lui şi privi peretele fără să-l vadă, aşteptând să
primească un impuls de la momentul intrării în realitate. Aşezându-se pe
canapeaua verde şi murdară şimţii o ameţeală de plăcere.
Cădea în somn!
Aşteaptă.
INVIO NEVIS, poet, CRAIOVA
|
Comentarii de la cititori |
|
