|
Sala de proiecţii
Fragmente
din volumul „Curcubeul cu oameni” de Antonia Iliescu, Editura Libra
Vox, Bucuresti 2002
Antonia Iliescu, Belgia
Impresii si pareri personale in FORUM
De când părăsise şcoala, de la acel ultim Gaudeamus igitur, se
scurseseră 30 de ani. Dora s-a întors în toamna aceasta în ţară. Mama o
aştepta cu crema de zahar ars încă aburind în cuptor. A venit singură,
ca să mai trăiască şi pentru sufletul ei. A făcut tot ce a vrut el.
Nimic nu i-a refuzat. Il chinuise destul în acei ani trăiţi absurd,
pierdută printre oameni care o întrebau distraţi atunci când o întâlneau
– „ça va?”- dar nu aşteptau niciodată răspunsul, fiind mereu foarte
ocupaţi.
De la un timp renunţase să mai răspundă la întrebarea lor. Aşa că a
început să scrie în ea, aşa cum făcuse în ziua în care terminase şcoala
şi mâzgălea undeva în memorie, ca şi cum te-ai apuca să scrii cu
luminile ochilor minţii pe o bucată de nor alb ca hârtia. Nota la
repezeală tot ce-i venea în gând, fără ca să mai poată reciti vreodată
ce a scris, fiindcă norii desenau mereu altceva şi deformau literele şi
cuvintele iar frazele le răstălmăceau, de îndată ce ei se transformau în
ploi. Ploile curgeau înapoi în pământ, înapoi în noroi... Totul s-a
pierdut. Ceea ce a scris cu adevărat rămâne de fapt nescris. Nu făcea
decât să reconstituie un fel de formă lipsită de conţinut, ca un lut
care dezvăluie conturul pasului, abia după ce omul şi-a retras piciorul
din el. Ce a scris demult pe nori se poate citi acum doar în noroi.
Norii şi stelele în care îşi mai caută încâ propriul contur, o mai
ispitesc şi astăzi cu albul lor de hârtie curată, gata în orice clipă să
se dăruie gândului ei pângăritor. Dar de-atâta scris prin cer a uitat să
trăiască pe pământ, nemaiştiind cine este. „De fapt cine sunt eu? Ce
sunt eu?” se întreba de la un timp. Işi răspundea:
„... sunt un alien cu corpul legat de un pământ străin, dar cu gândurile
libere, în cerul tuturor. Acolo mă simt cu adevărat acasă, cerul are
aceeaşi formă şi aceeaşi culoare ca cel de acasă. Iar oameni care să-ţi
amintească că eşti străin, nu sunt în cer.
Ce sunt eu ca alien? Sunt un om care se caută în prezent şi se regăseşte
cu adevărat doar în trecut. Sunt o clepsidră vie. Sunt un nou-născut cu
tâmplele albe. Sunt singurul om care poate afirma că s-a născut de două
ori. Dar o dublă naştere implică inevitabil două morţi. Doar pomul cu
roade mai are acest privilegiu: fructul începe să se nască odată cu
floarea, apoi se coace şi în cele din urmă putrezeşte pentru a face loc
sâmburelui, seminţei. Din floare în fruct şi din fruct în sămânţă, pomul
trece prin două morţi cu rezultat sublim. Nu este şi cazul omului.
Orice plecare definitivă este o moarte subită, - prima moarte, - iar
implantul pe un pământ străin este o naştere dificilă – a doua naştere -
în care mama şi pruncul se confundă.”
Cu un nor pe genunchi, pe care tocmei îl umpluse cu gânduri, stâtea în
curtea mică, fără gard, din faţa casei, profitând de cearşafurile
întinse la uscat, care o fereau de ochii străzii. Era o zi caldă, cu
mult soare şi dacă nu şi-ar fi amintit câtă suferinţă există pe lume
fără ca soarele să se stingă în semn de protest, ar fi putut spune că
era fericită.
De la o vreme încerca să creadă că era fericită, din cauza unui om. Nu
ştia cine este, nici cum îl cheamă. Era bine aşa. Se întâlneau cam de 2
ori pe săptămână, când drumurile li se încrucişau timp de 2 – 3 secunde,
atâta doar cât să treacă unul pe lângă altul. La început treceau
indiferenţi. Dora nu-şi putea aminti momentul în care au devenit
conştienţi unul de prezenţa celuilalt. Nici frântura de eternitate în
care şi-a dat seama cât aştepta acea clipă de întâlnire, n-o mai ştia.
Ştia doar că îi părea rău lunea, miercurea, sâmbata şi duminica, că nu
îl putea vedea. Mai ştia că inima îi bătea puternic în drum spre Namur,
la gândul că peste numai 10 minute îi va ieşi în cale, poate. Ii era
teamă să nu meargă prea repede, sau prea încet, nu care cumva să strice
perfecta sincronizare a paşilor lor. Incă un pas, doi şi ajunge în
dreptul semaforului, locul din care privirea se poate lărgi în voie,
peste trecători. I-a devenit atât de familiar, îi e atât de aproape de
suflet, că îl recunoaşte de la sute de metri. Aveau acelaşi fel de a
merge - mers grăbit, drept, fără ezitări, cu capul sus, veşnic
preocupaţi de un gând; aveau aceeaşi teamă în ochi şi aceeaşi
singurătate.
Era tot mai convinsă că el este străinul căruia îi scria în copilărie.
Punea la cutie în fiecare săptămână o scrisoare în plic adresată unui
destinatar imaginar, care se numea omul curcubeu. Ii vorbea despre tot
ce o frământa pe ea atunci, dezvăluindu-i cele mai năstruşnice gânduri.
Punea şi o adresă oarecare dintr-o ţară care se schimba mereu, până a
epuizat globul pâmântesc. Dar el nu i-a răspuns niciodată la scrisori.
Aşa că Dora s-a decis să scrie unui nor, şi în cele din urmă a trimis
mesaje telepatice chiar către stele. Nu mai credea că acea fiinţă pe
care o căuta ea putea exista pe pământ. „Dar acum, în sfârşit...” Reluă
scrisul trăgând în poală un nimbus care tocmai zbura deasupra casei:
„După ce trecea pe lângă mine, „Bonjour....” , „Bonjour...” - lâsa în
urma lui o senzaţie de lumină caldă, un con însorit în care e veşnic
primăvară, care îmi ţine sufletul treaz în plină beţie de zâmbet şi cer
senin. Şi mă descopăr râzând singură, scăldată în imaginea lui de om
cuminte, cu ochelari şi sevietă, care merge la serviciu la ora 8 si 20,
în fiecare dimineaţă. Nimic mai banal decât această imagine, aparent
nesărată, a unui om care se grăbeşte la slujbă. Ce forţe, ce
interferenţe de câmpuri şi de vibraţii se fac responsabile de aceaste
iubiri care dau uneori navală în mine ca mugurii în arbori, primăvara?
Nevoia mea de afecţiune care nu vrea să-i dau nici nume nici
certitudini, de teama cruntelor dezamăgiri... Nu am nici un prieten în
această ţară străină, care va continua să-mi rămână străină atâta timp
cât nu voi avea nici un prieten.
Acest infinit pe care noi îl putem cunoaşte doar partial, are el oare
vreo legătură cu marele infinit? Cu acel spaţiu, sau timp sau cu acel
mare nedefinit pe care nici măcar nu-l putem bănui? Cu atotcuprinzatorul
zero, care nu e gol, ci e viaţă stând să-şi spargă coaja?... Ceea ce
noi, pământenii, avem la dispoziţie este de fapt o sumă de infinituri,
mai mari sau mai mici (cel al sunetelor, al cifrelor, al spaţiului şi al
timpului, al materiei). Există oare un punct în eternitate în care
infinitul nostru se va atinge cu marele infinit? Am un prieten posibil
şi-mi este prieten fiindcă nu-l cunosc. Şi acesta este un anumit gen de
infinit, căci în orice om pe care nu-l cunoşti există o multitudine de
oameni, aceia pe care ţi-i imaginezi tu, pornind de la acea matrice
reală. Un om necunoscut care mi-a reţinut atenţia este o comoară pentru
sufletul şi mintea mea. Dar tot ce fac, tot ce clădesc, duce la
distrugere. Cu comoara în faţă strig, ca pe un blestem „Sesam,
deschide-te!” şi-mi răspunde cutia Pandorei. Atunci toate păpuşile mele
devin triste. Toate jucăriile de pe etajeră plâng. Ce bine că pot să
plângă! Durerile fără lacrimi sunt ca naşterile fără lichid amniotic.
După acel doliu inevitabil simt nevoia să fug, să mă ascund în mulţime
şi să ard doar în interiorul sufletului meu, iarăşi singur. Văd mai clar
în mine cu cât mă îndepărtez de lucruri. Dar lucrurile devin cu atât mai
clare cu cât mi le apropii. Simt o nevoie chinuitoare să aflu ce am
devenit în toţi aceşti ani. Care este rezultatul infinitelor arderi din
athanor? Cât de curat a devenit omul nevăzut din mine, cel care mi-a
condus paşii în taină? Şi caut o confruntare. Caut sufletele pe care le
uitasem de zeci de ani. Copiii cu care mă jucam în ţărână, caut prima
iubire.”
Dora s-a oprit din scris şi a recitit în fugă ceea ce notase pe un nor.
Ochii i-au căzut pe acel nimbus care îi întoarse fraza „Sunt o clepsidră
vie” şi s-a văzut de-odată răsturnată cu capul în jos, curgând anevoie
prin sticla ştrangulată. Fiecare milimetru din corpul ei se opintise
de-a lungul anilor ca să trecă dincolo. Dincolo? Spre ce anume? Reluă
scrisul:
„Sunt o clepsidră vie, în care prezentul se scurge printr-un orificiu
minuscul, numărându-şi clipele în fire de nisip ce se adună în celălalt
compartiment, acolo unde se zămisleşte din preznt, trecutul. In
clepsidră timp viitor nu există. Timpul este tras afară din el, prin
cădere liberă şi tors în amintiri. Sus era prezentul, jos este trecutul.
Când compartimentul de sus se goleşte, când faptele devin amintiri, se
umple celălalt compartiment. Dar camera prezentului se poate umple din
nou printr-o simplă răsturnare a clepsidrei.”
A doua zi s-a decis să meargă la şcoală. Acea ultimă picatură crescuse
într-un fluviu când albastru când gri (după toanele cerului vieţii), pe
care cu greu îl mai stăpânea. Il ţinea pe braţe ca pe o ofrandă adusă
zeilor, în acea dimineaţă însorită de marţi, când a păşit pe intrarea
profesorilor. A urcat pe scara din stânga, care a dus-o pe culoarul lung
din care coborau câteva trepte până la mezanin. Cunoştea perfect acest
traseu, doar călca pe propriile-i obsesii care îi chinuiseră nopţile ani
de-a rândul. Treptele scăldate de soare (zări geamul pe peretele stâng
al clădirii), duceau spre micul hol, la capătul căruia era mereu o uşă
încuiată cu cheia. Pe ea scria ceva, dar niciodată visul nu voise să-i
dezvăluie acel mister care îi lăsa trăirile incomplete, ciuntite. Avea
mereu nişte vise infirme.
Era alături de Doru, şi se plimbau în sus şi-n jos pe scări ca atunci
când erau elevi. „Uite vestiarele unde mă căutai după ore; deschideai
precipitat o uşă după alta şi erai tare necăjit; credeai că plecasem.
Oare ce-o fi la capătul acelui holişor din stânga? Parcă era o uşă...” A
fost surprinsă când el i-a răspuns: „Da, era o uşă şi o sală. Sala de
proiecţii, nu-ţi aduci aminte? Acolo am cântat Gaudeamus igitur...”
Dora a alergat spre acel mic culoar ca să verifice. A regăsit uşa albă
şi-n timp ce ochii citeau cu glas tare „SALA DE PROIECŢII” a alunecat în
propriul ei vis, străpungând perdeaua de ceaţă care-i ţinuse tot
trecutul învelit într-un cocon. Se uita nedumerită la părul grizonat al
omului care o însoţea. „Cine o fi acest domn prezentabil?” Şi-a pipăit
buzunarul de la haină, dar n-a găsit cordeluţa albă. „Iarăşi am uitat-o
acasă. Dacă mă vede doamna Grigoriu...” Cineva îi vorbea alături, dar nu
putea să înţeleagă. Rămăsese captivă în cel de-al doilea compartiment al
clepsidrei şi era imposibil să privească înapoi prin micul orificiu. Dar
nu-i părea rău. Curând au început să-i picure încet pe creştet, din
răscrucea timpurilor, anii, orele, minutele şi secundele ei, una câte
una, ca nişte perle minuscule, care i se învârteau împrejur cu viteze
uriaşe pe nişte orbite circulare. Vârtej, furtună de nisip şi bolovani o
prinseră pe Dora în propriul destin răsturnat ca într-o pânză de
păianjen, înapoindu-i într-o singură clipă tot ce crezuse dispărut
pentru totdeauna.
Fără a mai putea părăsi clepsidra vrăjită, a intrat pe poarta din spate
a şcolii. Aceeaşi uşoară ameţeală... Sufletul se desprinde şi o ia un
metru înainte, ca să-i arate drumul. Paşii din ce în ce mai rari trec pe
lângă aripa nouă, cu ziduri albastre şi cu perdele albe, la ferestre.
S-a oprit ca să privească curtea şi să-şi amintească din ce unghi desena
acele ziduri când era copil. Doi oameni săpau o grădiniţă împrejurul
bustului lui Ion Neculce, tatăl onorific al şcolii. „Pe cine căutaţi?”
„Pe mine.” „A, da... Bine faceţi.”
Tot uitându-se spre zidurile înalte şi gri dinlăuntrul şi din afara ei,
care-i cădeau pe umeri şi o striveau sub povara anilor, nici n-a băgat
de seamă când sufletul i-a izbucnit în lacrimi. A plecat mai departe cu
paşi incerţi, de vis. Fiecare centimetru de asfalt din curtea şcolii îi
devenise sacru cu trecerea anilor. Era ea toată ascunsă acolo, în
fiecare por al zidurilor. Venise să se reconstruiscă aşa cum faci cu un
basm în bucăţele.
Călca încet, ca într-un templu, cu grijă să nu trezească pe careva... pe
ea. A ocolit clădirea, aşa cum ocoleşti biserica în Vinerea Mare,
înainte de Inviere, cu paşi rari şi ochii atenţi. Un morman de bănci
vechi, prăfuite, rupte, stau îngrămădite în curte, puse una peste alta.
Intr-una din ele a stat şi ea... A intrat printre bănci, imaginându-se
în clasă. Abia şi-a găsit un locşor, atât erau de înghesuite. „ Ce mai
faci Ica? Şi tu Anca când mai dai un ceai? De ce nu mă mai tragi de
cozi, Adriane? – Dumnezeu să te-odihnească...” Cineva din spatele unei
ferestre trebuie că a văzut-o, căci perdeaua s-a mişcat uşor şi o
siluetă se ţinea aproape de geam; i s-o fi părut ceva absurd ca o
străină – curat îmbrăcată – să stea aşa, fără să facă nimic, în mijlocul
unui maldăr de lemne şi fiare vechi.
„Ei, v-aţi găsit, doamnă?” „Da, m-am găsit...” Şi a vrut să iasă din
clepsidră. Dar stupoare! Pereţii din ceaţa de sticlă rămâneau surzi la
rugăminţile ei. A încercat atunci să se urce pe mormanul de bolovani
amestecaţi cu fire de nisip şi să ajungă până la orificiul prin care
căzuse în trecut. Dar nisipul mişcător îi zădărnicea orice tentativă,
trăgând-o mereu la fund. Bătea cu disperare în corpul translucid care o
făcuse prizonieră, dar nimeni nu o auzea. S-a zbătut aşa ore, zile
întregi... La un moment dat pe cer a apărut un curcubeu care a învelit-o
pentru câteva minute în culorile speranţei. „Poate că el totuşi...” Dar,
nu! Totul era o iluzie. In cele din urmă a căzut ostenită pe mormanul de
pietre, dându-şi seama că tot ce-i mai rămânea de făcut de-acum încolo
era să-şi amintească. Altă cale de supravieţuire nu mai era pentru ea.
Şi-a adus aminte că în urmă cu zeci de ani, pe vreme de seară, s-ar fi
întors de la şcoală cu ghiozdanul trăgând-o uşor într-o parte. Ar fi
inspirat miresmele de toamnă şi de soare abia apus, care lasă cerul
roşiatic şi aerul uşor încălzit, cu miros de praf. Ar fi prins-o aşa,
din senin, ca şi în seara aceasta, o uşoară ameţeală, privind către Ras
Algethi , steaua ei preferată, supergigantul roşu care strălucea cât
zece mii de sori, unde îl căuta pe prietenul ei: omul curcubeu. Apoi,
coborâţi din nou pe pământ, ochii şi mintea ar fi avut acelaşi moment de
amnezie, nemaiştiind încotro îi era casa. Stătea pe loc, mirată şi
perplexă de această evadare din fiinţă. „Ce se va întâmpla cu mine dacă
nu voi mai reuşi să revin pe pământ?” – se întreba în astfel de clipe în
care nu mai ştia unde era, cine era şi încotro voia sa meragă.
Intotdeauna i-a fost teamă de aceste răpiri, care o separau de propria-i
conştiinţă, în schimbul unei fericiri nepământeşti. Dar se găsea mereu
ceva, vreo voce, vreun claxon sau vreun lătrat de câine care să o redea
pământului. Şi atunci îşi regăsea şi direcţia de drum, terestru şi
monoton.
Zilele treceau şi Dora începea să albească în spatele ecranului
clepsidrei tot amintindu-şi, dar sufletul îi rămăsese tânăr, ca la
început. „Oamenii îmbătrânesc tot copii” îşi spunea ea stând în
genunchi, şi privind din spatele zidurilor transparente, lumea de
dincolo, muiată în ploaia măruntă de noiembrie. Şi deodată iarăşi apăru
pe cer curcubeul. Un fenomen ciudat s-a petrecut atunci sub ochii ei.
După numai câteva secunde panglicile mătăsoase şi-au împletit culorile,
redevenind rază, iar raza s-a făcut fulger. Şi fulgerul a trăznit
clepsidra sfărâmând bolovanii în mii şi mii de grăunţe mărunte de nisip,
ca făina. Dora le-a luat în palmă şi a suflat peste ele, împrăştiindu-le
în lume... „Zburaţi, împliniti-vă destinul...”
Trecătorii de pe stradă vedeau, minunându-se, cum se cerneau din nori,
printr-o sită fină, oameni vii, oameni morţi, coloraţi sau incolori,
(unii ieşiseră chiar un pic trăzniţi) muşte, vibraţii, câini, stele şi
pisici, care creşteau din firele de nisip şi pluteau prin aer, legănaţi
şi duşi de vânt ca frunzele toamna.
Şi norii căzând lin spre pământ, înapoi în noroi, făina se făcu iarăşi
grâu.
Antonia Iliescu
Belgia
|
