|
 Strada
Speranţei
Fragmente
Teodor
Lesenciuc
Fusese o
iarnă uscată până atunci dar încă de dimineaţă fulgi mari şi grei
începură să acopere oraşul. Gabriel privea undeva în gol în direcţia
gaurei din pământ în care urma să fie coborât părintele lui. Imagini din
trecut, din vremea când era încă un copil, îi veneau pentru câteva
fracţiuni de secundă în minte doar pentru a se stinge la fel de brusc
precum apăruseră. Cerul plumburiu plângea pentru durerea lui şi fulgii
de zăpadă creau o imagine mirifică la care el era însă orb. Aproape
cincizeci de persoane în jurul gropii, toţi îmbrăcaţi în negru şi toţi
cu privirea împăienjenită de lacrimi dureroase. Toţi în afară de el...
Rămăsese singur. Din clipa în care va părăsi cimitirul
şi se va întoarce acasă va fi singur, singur pentru tot restul vieţii...
O lacrimă de gheaţă alunecă pe obrazul lui alb ca zăpada a cărei răceală
nu-l mai putea atinge. Simţurile lui erau cu desăvârşire adormite şi el
ştia că încă nu înţelesese exact ce se întâmplase. Nu dorea să plângă
sau să se elibereze de durere în vreun oarecare fel, nici nu era sigur
că simţea vreo durere. Cineva de lângă el îl luă de mână cu afecţiune.
Îşi întoarse extrem de încet privirea în acea direcţie şi o văzu pe
Felicia privindu-l plină de compasiune. Îşi dori să o îmbrăţişeze, să-i
mai simtă o dată aproape părul blond şi moale care mirosea întotdeauna a
flori proaspete de liliac dar se abţinu. Totul se terminase de mult
între ei şi, dacă ar fi ştiut la ce se înhamă atunci când avusese
stupida idee de a fi doar prieteni ar fi alergat cât mai departe
scutindu-se astfel de chinul de a o vedea în fiecare zi... Fata se
apropie de el şi îi şopti la ureche cu vocea ei blândă şi catifelată:
- Îmi pare atât de rău..., dacă te putem ajuta cu ceva nu uita că suntem
lângă tine.
Îi mulţumi din priviri încercând să ascundă proaspăta durere ce-i fusese
provocată de cuvintele ei. Când vorbise la plural ea se referise la cel
ce se afla lângă ea chiar atunci, cel ce-i era cel mai bun prieten,
Claudiu... Trecuseră doar câteva luni de atunci dar în acel moment
păreau a fi întâmplări din altă viaţă. Felicia îl alesese pe Claudiu în
detrimentul său, pe Claudiu care era cel mai bun prieten al lui... Nu
fusese deloc uşor să accepte că o pierduse şi fusese infinit mai greu să
trăiască cu ideea că cei doi continuau să fie o parte din viaţa lui.
Preotul se opri şi atenţia tuturor se îndreptă asupra lui. Slujba se
terminase şi omul bisericii dorea să spună câteva cuvinte care să aline
îndurerata familie. Tot ce mai rămăsese din aceea familie era el. Îşi
concentră privirea asupra bărbatului în sutană care ţinea în mână câteva
foi albe. Un tânăr din apropierea omului bisericii îi întinse o pereche
de mănuşi pe care acesta le luă cu recunoştinţa pentru că mâinile i se
albiseră de frig. Vorbi apoi cu o blândeţe pe care Gabriel nu ar fi
bănuit-o niciodată şi se trezi ascultându-l cu atenţie.
- Iubiţi credincioşi, ne-am adunat aici în aceasta zi în care Domnul a
hotărât să ne luăm rămas bun de la cel ce a fost Mihai Apostolescu...
La auzul numelui câteva suspine se auziră mai puternic întrerupând
monologul preotului. Acesta aşteptă cu răbdare până când se făcu din nou
linişte apoi, aruncând o privire scurtă cerului din care încă mai cădeau
aceiaşi fulgi mari care dăduseră deja o nouă faţă cimitirului, continuă:
- Am avut onoarea de a-l cunoaşte personal pe acest om minunat care nu
şi-a pierdut speranţa în oameni şi în Dumnezeu nici măcar în clipele
cele din urmă. Ultimele lui gânduri s-au îndreptat spre cei ce au fost
alături de el când i-a fost atât de greu, vă mulţumeşte la toţi şi îi
pare rău că v-a pricinuit dificultăţi, îşi drese glasul apoi continuă :
Mihai îşi cere iertare de la...
Gabriel clipi muşcându-şi buza superioară până când durerea îl făcu
să-şi revină. Vorbele preotului fură din nou clare pentru el. Îl ascultă
citind foaia pe care erau amintiţi toţi cei prezenţi, din când în când
vocea bărbatului tremura şi se oprea pentru câteva secunde iar atunci
toţi cei prezenţi îşi ridicau privirile spre el. Pe sicriul opulent se
adunase deja un strat de zăpadă care făcea să pălească albul voalului ce
îl înconjura şi mulţimea de trandafiri albi ce împodobeau toate
coroanele pentru că fuseseră florile preferate al tatălui lui Gabriel.
- ...de la Felicia, continuă preotul din al cărui ton se putea înţelege
că se apropia de final, despre care spunea că a iubit-o ca pe propria-i
fiică şi căreia a ţinut să-i mulţumească pentru că a făcut atâtea pentru
el şi pentru Gabriel, fiul lui. În ultimul rând, Mihai îşi cere iertare
de la persoana pe care a iubit-o cel mai mult în întreaga sa existenţă
şi vrea să-i spună fiului său drag că îi pare sincer rău că nu va mai
putea avea grijă de el aşa cum i-a promis . Totuşi el a dorit să-i spună
lui Gabriel că are o încredere nemărginită în el şi că e convins că îi
va continua munca, adică îşi va face un scop din a-i ajuta pe cei
neajutoraţi şi de a-i sprijini pe cei nesprijniţi de nimeni... În nici o
clipă nu am avut senzaţia că lui Mihai i-ar părea rău că părăseşte
această lume, nu, el ştia foarte bine că pentru el s-a pregătit deja un
loc de cinste în împărăţia Domnului.
La un semn discret al părintelui patru bărbaţi
începură să coboare sicriul în măruntaiele pământului îngheţat de unde
nu avea să se mai întoarcă niciodată. Izbucniră plânsete, toţi cei
prezenţi îşi ştergeau ochii scăldaţi în lacrimi. Cu coada ochiului,
Gabriel, o văzu pe Felicia ducându-şi mâna la gură şi sprijinindu-se de
Claudiu în timp ce corpul îi tresălta chinuit de durere. Gabriel rămase
cu greu impasibil , dar o făcu, nici o lacrimă nu se vărsă din ochii lui
în timp ce tatăl său era coborât în groapa ce-i fusese pregătită. În
jurul lui se auzeau foşnetele celor care încercau să se apropie pentru
a-şi arăta respectul celui decedat. Pentru a ajunge aproape toată lumea
trebuia să trecă prin faţa lui, bărbaţii îi strângeau mâna iar femeile
îl îmbrăţişau emotive prezentându-şi condoleanţele şi sincerele păreri
de rău pentru cel ce se stinsese. Apoi printre fulgii de nea a căror
abundenţă sporise şi împovăraţi de tristeţe oamenii se îndepărtau.
Gabriel nu se mişcase, curând, lângă el nu mai era decât Felicia
împreună cu Claudiu, preotul şi încă vreo doi bărbaţi ale căror feţe
nu-i spuneau nimic dar pe care îi recunoştea ca făcând parte dintre cei
care săpaseră groapa cu o zi înainte. Un moment foarte lung se scurse cu
greu până când, cu o hotărâre ciudată în ochi, Felicia se aplecă şi
aruncă o mână de pământ îngheţat peste sicriul care deja era ascuns
privirilor. Claudiu îi urmă exemplul apoi o strânse în braţe şi îi şopti
ceva la ureche. Fata refuză şi-l privi pe Gabriel a-i cărui ochi
albaştrii, metalici, goi, păreau a fi pe o altă lume. Felicia nu rezistă
şi se smulse din braţele lui Claudiu apropiindu-se de Gabriel. Acesta o
simţi şi, involuntar, întregul lui corp se destinse. O privi, şi schiţa
un zâmbet.
- Eşti în regulă? îl întrebă ea cu îngrijorarea de care el se cam
săturase.
- Da, nu-ţi face probleme. Sunt bine. Puteţi pleca, eu mai rămân puţin.
Fata îl strânse de mână şi se întoarse spre Claudiu care o aştepta.
Brusc, înainte ca mâinile lor să se despartă, Gabriel o opri trăgând-o
puţin înapoi. O privi direct în ochii ei mari şi căprui care atunci
care-i erau roşii şi inflamaţi.
- Mulţumesc, îi spuse el sincer şi fata se opri. Din ochii ei se mai
născură două lacrimi pe care el i le şterse cu o tandreţe pe care nu
şi-o mai putu stăpâni. Claudiu se apropie de ei întinzându-i mâna.
Gabriel i-o strânse mulţumindu-i şi lui dar cu răceală. Felicia îşi feri
privirea de a lui şi el nu mai insistă privindu-i pierzându-se printre
fulgii de nea. Era singur.
Mai stătu câteva minute acolo, spatele i se
încovoie brusc şi începu să plângă în hohote. Preotul şi cei doi bărbaţi
îl priveau cu milă fără să-l întrerupă. După ce se mai linişti
îngenunche şi îşi înfipse mâinile albe în pământul rece. Era sfârşitul
şi nu putea să facă nimic. Ar fi vrut să cadă şi el în aceea groapă
împreună cu cele câteva fire de pământ ce i se scurgeau printre degete.
Avea douăzeci şi cinci de ani şi în clipa în care se ridică în picioare
ameţi. Cei doi bărbaţi se repeziră să-l ajute dar îi respinse hoărât.
Măcar atât putea să facă, să se ridice singur în picioare. Momentul de
slăbiciune trecu repede şi Gabriel se ridică, asta fu ca un semnal
pentru cei doi care îşi ridicară lopeţile de jos şi după ce primiră un
nou semn aprobator din partea preotului terminară de acoperit groapa
ce-l adăpostea acum pe Mihai Apostolescu, cunoscut asistent social şi
filantrop.
Gabriel nu mai aşteptă şi, prin ninsoarea care
devenise mai rară, se îndepărtă de mormântul tatălui său. Maşina neagră
a familiei, Rolls-ul pentru care tatăl său fusese acuzat de ipocrizie de
atâtea ori îl aştepta tăcut acoperit de un strat gros de zăpadă. Se opri
pentru o clipă înainte de a intra în automobil, ezită. Deschise portiera
şi apoi, instinctiv, se opri din nou. Urâse acea maşină de când se ştia,
singurul motiv pentru care aceasta se mai afla în posesia lui era
dragostea pe care tatăl lui i-o purta acelui automobil negru şi
conservator la prima vedere dar atât de confortabil în interior. Trânti
portiera şi renunţă să mai urce. Simţea nevoia de a face câţiva paşi
singur, pentru a-şi limpezi mintea. Îşi ridică gulerul paltonului şi
privi strada pustie ce era fermecătoare în mantia strălucitoare a
iernii. Pentru prima dată Gabriel observă acel lucru. Uimit, începu să
păşească pe trotuarul ale cărei dale nu se mai observau sub stratul de
nea. Ghetele lui negre, impecabil lustruite, iscau un zgomot înfundat la
fiecare pas dar acesta nu-l deranja. Fulgi jucăuşi se aşezau rapid pe
părul lui, şi dispăreau ca prin minune în contactul cu chipul lui palid.
Curând silueta înaltă şi întunecată a tânarului se pierdu printre fulgii
mari şi albi pe care un vânt nebun îi rotea în cercuri ameţitoare pe
strada pustie. Doar sunetele paşilor săi mai zăboviră printre maşinile
parcate aproape de bordură.
Într-un cartier mărginaş al oraşului, pe una din
străzile pustii unde nimeni nu se încumetase să facă faţă gerului şi să
lase urme pe trotuarele înfundate se auzeau cu o claritate stranie
urletele unui bebeluş. Zgomotele veneau din interiorul unei case destul
de impunătoare ce trona la colţul străzii. Cele două caturi erau
zugrăvite într-un alb conservator şi nimeni nu părea deranjat de faptul
că zăpada acoperise întreaga curte interioară. Brusc, plânsetul
copilului încetă. Aproape în acelaşi timp, o maşină a cărei culoare sau
marcă erau în totalitate necunoscute opri în faţa casei. De pe scaunul
şoferului coborî un bărbat. Acesta aruncă o privire dispreţuitoare casei
şi se îndreptă spre poarta metalică ale cărei motive florale străluceau
sub fulgii albi care îşi găsiseră odihna pe grilajele de fier. Poarta
scârţâi lung şi bărbatul se încruntă, o trânti nervos, înjurând cu voce
tare şi urcă scările spre uşa dublă din lemn masiv. Intră fără să bată
cu un aer de proprietar nemulţumit, fără măcar să observe că nimeni nu
se obosise să dea la o parte zăpada de pe trotuarul a cărei poziţie nici
nu putea fi bănuită. Afară, rafalele vântului se înteţiră şi parcă nori
întregi se prăbuşeau dintr-un cer plumburiu şi supărat pe pământul ale
cărui greşeli încerca să le ascundă. Din colţul opus al străzii o
siluetă întunecată păşea obosită, insensibilă la fulgii care îi intrau
în ochi şi în nas şi la frigul care îi pătrunse adânc în oase.
Leagănul copilului era aşezat strategic la un metru şi
jumătate de soba de teracotă ce încălzea sufrageria. Lumina zilei era
insuficientă aşa că jumătate din becurile candelabrului ardeau în miezul
zilei. Mobila din încăpere strălucea de curăţenie şi era aranjată cu
gust asta chiar dacă nu aparţinea vreunui stil deosebit şi nu era opera
unui profesionist. Pe un scaun simplu, de lemn, din apropierea
leagănului era aşezată o tânără care urmărea cu afecţiune proaspătul
somn al copilului ei. Ea era mamă. La douăzeci şi doi de ani Anastasia
era o proaspătă mămică ce, în confortul căminului conjugal, îşi aştepta
soţul care trebuia să se întoarcă de la muncă. Ar fi trebuit să se
întoarcă de mult aşa că răbdarea ei se cam terminase. Atenţia îi fu
atrasă de un zgomot metalic ce o făcu să tresară, părea că poarta de la
intrare fusese lovită puternic. Poate că e vântul, sau vreun câine îşi
spuse ea neliniştită ridicându-se de pe scaun şi păşind agitată spre
fereastră. Îşi văzu soţul înjurând cu voce tare în curte şi încremeni cu
faţa lipită de geam. Speriată, se feri din raza lui vizuală şi se lăsă
să cadă pe scaunul de lângă scumpul ei băieţel. Îl privi cu infinită
dragoste şi din ochii ei mari şi verzi începură să cadă lacrimi. Îi era
frică, se temea de cel ce urma să intre, de cel pe care jurase să-l
iubească şi să-l respecte atât cât va trăi. Dar asta fusese înainte...,
înainte ca el s-o lovească şi s-o înjure tratând-o ca pe un animal. Cu
toate astea ea îl mai iubea şi speranţa ei încă nu murise, nu încă cel
puţin.
Uşa sări în lături şi soţul ei intră cu agresivitate în
sufragerie. O privi aşa cum priveşti o haină veche şi plină de praf de
care nu mai ai nevoie.
- Ce vrei? o întrebă scurt, cu răutate.
- Nimic.
Teodor Lesenciuc
|
Comentarii de la cititori |
-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'STRADA SPERANTEI Lesenciuc Teodor'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Berchi Nicolae'
4. Adresa Dvs. E-mail:'nicolaeberchi@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'0746350484'
7. Textul mesajului Dvs.:'Pasajul publicat de tanarul autor
impresioneaza.Spiritul sau analitic ofera complexitate
personajelor.Tristetea,durerea inefabila si singuratatea,lasa loc
sperantei.Printre lacrimi si fulgi de omat se simte forta celor greu
incercati de viata.Autorul are ceva de spus si o face cu talent .De fapt
sensul vietii sta in sfintenia sperantei pe care o descoperim in
sufletele noastre. Foarte probabil ca talentul ce urmeaza a fi slefuit
sa ne descopere un scriitor de exceptie .'
|
