Toţi avem idoli. Unii mai mulţi, alţii mai puţini. Unii încă din copilărie, alţii mai târziu. Unii au toată viaţa, alţii doar până se maturizează. Unii sunt consecvenţi, alţii îşi schimbă idolii cu vârsta. Pe când aveam vreo 12 ani, idolul meu era Mitică alu’ Iliuţă alu’ Ristea din Podari. Era fratele lui Zincuţa, cea care era ucenica lui mama într-ale croitoriei. Deşi era doar cu câţiva ani mai mare decât mine, Mitică era idolul meu. La început, pentru că avea cai. Doamne, cum mă mai rugam nopţi în şir de Dumnezeu, de Moş Crăciun, de toţi sfinţii să-mi dea şi mie un cal! Si cum mai fugeam dimineaţa afară, după câte o noapte nedormită, petrecută numai în rugăciuni, să văd dacă mi-a dat. Nu-mi dăduse! Mitică avea. Pentru că sora lui era ucenica lui mama, mă lua şi pe mine duminica dimineaţa, cu caii la păscut, sus, la vii, pe dealul lui Solomon. Deşi eram somnoros de felul meu şi cu greu mă trezea mama spre prânz, în acele duminici eram în picioare de la cinci dimineaţa, pentru că la şase trebuia să fiu la Mitică, să plecăm cu caii. Atunci l-am călărit eu pe armăsarul Mitică. Nu ştiu cum or fi alţi cai, dar Mitică, armăsarul, parcă ştia că poartă în spinare un nepriceput, care mai era şi copleşit de emoţii şi de teamă. Mitică nu o zbughea dintr-o dată la galop, ci pornea mai încetişor şi numai după ce-şi dădea el seama că înţelesesem cum să mă agăţ de coama lui, ca să nu cad, de-abia atuncea îşi dădea drumu. Doamne, cum mai fugea! Eu nici nu mai ştiam că exist, credeam că am ajuns în cer! După câţiva ani, s-a schimbat motivul pentru care îl idolatrizam pe Mitică, fratele Zincuţei, nu armăsarul. Mitică făcuse o şcoală profesională şi ajunsese tractorist. Avea un tractor KD, din ăla cu şenile. Lucra pe undeva pe la marginea satului. Nu ştiam ce face şi nici nu mă interesa. Pe mine mă interesa că Mitică mă lăsa să mă sui lângă el, pe tractor. Iar când Mitică oprea tractorul, se ducea pe una din şenile şi ridica capota motorului ca să pună apă la motor, în ochii mei el era mai presus de oricine din lumea asta. Cu timpul m-a învăţat şi pe mine să conduc tractorul lui. Doamne, cum era când apăsam pe o pedală, trăgeam de o manetă şi tractorul se învârtea pe loc! Nu mai ştiu nimic de Mitică de când am plecat de acasă, în urmă cu 50 de ani. Acum vreo doi ani, cu treabă fiind prin zonă, cineva m-a dus cu maşina prin Podari. Nu mai recunoşteam mare lucru. La un moment dat am văzut o firmă de local care mi-a atras atenţia prin denumirea ciudată. Iar când m-am apropiat să văd despre ce e vorba, pe frontispiciul acelui local, am văzut o placă prin care proprietarul îşi declara regretul pentru stingerea din viaţă a celei ce fusese soţia lui. Era … Zincuţa, ucenica lui mama, sora lui Mitică. Era de o seamă cu mine.

Cum am devenit, pentru prima dată în viaţă …OM

Era prin vara anului 1963 (brrrr! în secolul trecut?!). Aveam 17 ani (ce cutezanţă!). Venisem acasă în vacanţa de vară, de la liceul militar Dimitrie Cantemir din Breaza. Stăteam pe scările casei, când văd o zgaibă de fetiţă apropiindu-se. S-a uitat la mine lung, s-a învârtit în jurul meu, după care s-a răsucit pe un călcâi ş-un vârf, de parcă ea ar fi venit de la liceul militar, şi a plecat. După ceva vreme apare mama şi mă întreabă de ce nu am vorbit cu Irinuca. Mă uit lung la ea, o întreb care Irinuca iar mama îmi spune povestea.

Irinuca era nepoata unei vecine. Nefiind copii de vârsta ei prin zonă, se cam plictisea şi venea toată ziua pe la mama. Mama îi tot povestea că are şi ea un băiat şi că, atunci când o să vină acasă în vacanţă, o să aibă cu cine să se joace. În ziua respectivă, mama s-a dus la vecină şi i-a spus Irinucăi că i-a venit băiatul, să se ducă să se joace cu el, că e afară.  După o vreme, Irinuca, fetiţa care se învârtise în jurul meu, s-a întors acasă bosumflată şi a întrebat-o pe mama: “Da’ ce, tanti, ăla e băiat? Ăla e…om!”.  Şi uite aşa am devenit eu, pentru prima dată în viaţă, om. Nu am cunoştinţă dacă, după aia, am mai devenit vreodată!

Cea mai curată bombă

Pe vremea când eram tânăr locotenent, eram cel mai puternic om. Norocul meu a fost acela că nu am conştientizat, că altfel cine ştie ce-mi trecea prin cap! In ce consta puterea mea? In faptul că, la o singură silabă pronunţată de mine, şi anume “FOC!”, 35 de rafale  porneau în acelaşi timp din 35 de pistoale mitralieră, ciuruind orice le-ar fi ieşit în cale. Asta ca să nu mai pun la socoteală toate tipurile de arme şi muniţii pe care le puteam folosi. În faţa mea, pe o bancă din metrou, stă o “scamă”. Nu are mai mult de 2-3 ani. Boscorodeşte într-o limbă la ale cărei înţelesuri, noi, ăştia “mari”, nu vom ajunge niciodată. Tocmai de aceea, ei, ăştia “mici”, ne învaţă graiul, văzând că altfel nu se pot înţelege cu noi. “Scama” se suceşte, se răsuceşte, se dă jos de pe bancă pentru ca în aceeaşi secundă să se urce la loc. Din când în când se mai uită pe la câte cineva din metrou şi îi zâmbeşte sau se strâmbă la el. La un moment dat, cineva i-a răspuns la strâmbătură. Atâta i-a trebuit. Deşi era lângă mama ei, s-a îndesat şi mai mult în ea, şi-a ascuns capul sub braţul ei, terminând prin a i se urca în cap.

Întâmplarea din metrou mi-a amintit-o pe Gabi a mea, când avea tot cam vreo 2-3 ani. O lăsasem la părinţi, la ţară. Pentru foarte scurt timp, căci maică-sa nu putea nici să doarmă noaptea fără ea. Stătea cu căciuliţa ei în mână şi plângea. Ajungând cu treburi de serviciu prin sudul ţării, am dat o fugă până la părinţi. Cum intru, întreb unde-i Gabi. “E-n grădină!” îmi zice mama. Mă uit în grădină-nimic! După câteva secunde a apărut. Nu se vedea dintre vrejurile de roşii! Cu bucle blonde cârlionţate, într-o rochiţă de prosop galbenă cu un trandafir alb la poale, cu mocasini vişinii în picioare. Am luat-o în braţe şi în următoarele două ore nu am putut să scot nici un sunet, iar în următoarele două nopţi şi o zi, cât am stat acolo, nu mi-a luat-o nimeni din braţe şi nici eu nu am lăsat-o. Nu puteam! Nu cred că voi reuşi vreodată să povestesc ce înseamnă să fii tată de fată, dar cred că asta înseamnă. Să nu poţi vorbi când o ai în braţe şi să nu o poţi da jos din braţe. Ce legătură au toate astea între ele? Cei ce urmăresc fenomenul militar au auzit expresia “bombă curată”. Se referă la un tip de muniţie care, cică, distruge doar forţa vie, adică îi omoară pe oameni, fără să distrugă construcţiile sau natura. Adică, este curată în raport cu...trotuarele, cu placheurile, cu păpădia şi cu alte chestii d-astea în raport cu care se măsoară moralitatea celor ce produc acea muniţie. Imi imaginez cam ce s-ar întâmpla cu o armată alcătuită din “puternici şi înarmaţi până în dinţi”, cam aşa cum eram eu când eram tânăr, dacă i-ar ieşi în cale o armată alcătuită din fiinţe precum Gabi a mea când avea doi ani, sau “scama” din metrou. Parcă îi văd pe “puternicii înarmaţi până-n dinţi” aruncând armele din mână, dându-şi căştile de oţel jos de pe cap, lăsându-se încetişor pe vine, ca să nu sperie “scamele”, luându-le în braţe şi nemailăsându-le din braţe. Tăcând şi privindu-le. In mod cert, atunci şi acolo războiul s-ar încheia cu victoria “scamelor”. Căci “scama” este, de fapt şi de drept, CEA MAI CURATA BOMBĂ.

Motto: Oare, eu chiar exist?

Încerca să se ridice, aşa cum ştia că trebuie să facă, dar nu reuşea. Nu reuşea să se menţină pe picioare. Atunci s-a târât. Din când în când, ceva îl ridica în sus şi încerca să îl stabilizeze. Intr-o zi a reuşit, dar după aceea s-a făcut întuneric. Il decuplaseră, probabil. La început nu înţelesese de ce, ştia că pentru realimentare ar fi trebuit să fie cuplat la ceva, nu decuplat. Apoi a înţeles că în timpul acelor întreruperi i se introduceau noi programe, pentru că după fiecare decuplare avea noi idei, trebuia să facă ceva ce nu mai făcuse. Intr-o zi a început să se ducă undeva unde altcineva le prezenta lucruri de care nu mai auzise. O făcea cu uşurinţă, pentru că nu trebuia decât să fie atent şi să aibă grija câtorva cărţi şi caiete. Perioada asta a durat destul de mult. Apoi a venit alta, în care avea de corelat mai multe informaţii, de redactat nişte lucrări, de transmis şi de primit o mulţime de mesaje. A trebuit să zboare cu avionul, să meargă cu maşina, cu trenul. A vorbit cu semeni care foloseau alte limbaje, dar nu era nimic care să-l pună în dificultate. Tot ceea ce făcea devenise un fel de rutină. Stia că atunci când se lasă seara îl vor decupla, iar a doua zi îl vor conecta din nou şi va avea noi programe.

Într-o seară, spre surprinderea lui, nu l-au mai decuplat. A rămas aşa, cuplat şi a urmărit derularea nopţii. Atunci a auzit pentru prima dată liniştea. Spera că vor apare cumva noile programe, dar s-a făcut din nou lumină şi nu s-a întâmplat nimic. Nedumerit, a început să se mişte prin încăpere. Fără să vrea, ochii i-au căzut pe o oglindă. S-a oprit şi, pentru prima dată, a simţit că ceva bate în interiorul lui. Sub ochi avea cearcăne iar părul era grizonat. Avea sentimentul că se prăbuşeşte.  S-a aşezat pe marginea patului. In el se întâmpla ceva dar nu ştia ce este.

„Dumenezeule!”, îşi zise, amintindu-şi o vorbă des auzită la cei cu care se întâlnea zilnic. „M-au făcut…om!?! Si nici măcar nu mi-au spus! Oare ce trebuie să fac acum ?!? « S-a ridicat şi a plecat, călcând nesigur. Se uita de jur împrejur, căutând din priviri fără să ştie ce. După o vreme s-a întors acolo unde ştia că trebuie să se aşeze pentru a fi decuplat, dar nu l-au mai decuplat. A urmărit fiecare noapte cum se plimbă prin el şi i-a ascultat liniştea. Din când în când, închidea ochii cu speranţa că va primi vreun program nou. Nu a mai primit, dar atunci când închidea ochii se vedea pe el încercând să se ridice în picioare şi nereuşind. Curios, deabia acum observă că atunci când ceva îl ridica în sus, acel ceva era...un om. De unde? Cine?

Nu a ştiut niciodată cât timp a stat în aşteptare. Cândva şi-a dat seama că se schimbase ceva în jurul lui. Nu mai erau oameni în jurul lui, ci umbre. Una dintre ele i se păru cunoscută. Când s-a apropiat de ea, umbra s-a oprit, l-a mângâiat şi i-a şoptit: “Ai venit şi tu, fiule ?”.

Parapanta muzicală

Aproape mă mir singur ce inspiraţie am avut! Că nici nu mai ştiam ce să zic de melodia asta. Dacă îi ziceam “obsesie muzicală”, nici nu i-ar mai fi atras pe ascultători, la cât de multe obsesii muzicale am eu. Dacă aş fi spus că muzica asta mă înalţă, precis se găsea cineva care să dea cu mine de pereţi întrebându-mă: “Da’ care muzică nu te-nalţă pe tine? Că, parcă te-ai sui pe papainoage când asculţi muzică!”.Şi la fel aş fi păţit cam orice aş fi zis. Mai, mai că-mi venea să plâng de necaz că nu găseam o sintagmă potrivită, când “Bang!” mi-a căzut “parapanta muzicală” în cap. Păi, cam despre aşa ceva e vorba. Căci te şi înalţă, dar îţi dă voie să te şi plimbi pe acolo, pe sus, iar la sfârşit te coboară, dar tot viu. Nu te sfărâmă chiar detot.

Busculada olimpică

N-am ce face şi mă întorc de la Braşov la Bucureşti, taman când începuse să ningă la munte. Pe drumul spre casă, mă opresc în dreptul unei cofetării. De sus, parcă începuse olimpiada la proba “jumping fără coardă”. Participau stropii de ploaie şi fulgii de zăpadă. Punctul de lansare? Norii de pe cer. Sosirea? Pe obrazul meu. In faţa cofetăriei, o femeie vizibil de la ţară. “Ia ghiocelul, ia zambila, ia laleaua! Un leu ghiocelul, un leu zambila, un leu laleaua!”. Puţini trecători se perindau pe fleoşcăiala aia de vreme, dar ea absolvise studiile de strategie şi-şi alesese locul într-un “punct obligatoriu de trecere pentru tineri”. La un moment dat, ies din cofetărie un băiat şi o fată. “Tăranca” nu îi iartă şi “sare pe ei”: “Ia ghiocelul, ia zambila, ia laleaua! Un leu ghiocelul, un leu zambila, un leu laleaua!”. Băiatul se opreşte şi o întreabă din ochi pe fată, iar ea, aproape imperceptibil, se uită spre zambilă. Băiatul scoate un leu şi ia zambila, pe care i-o înmânează fetei. De cum pune mâna pe floare, fata o miroase şi zâmbeşte. Văzând-o zâmbind, băiatul se întoarce la ţărancă, îi ia toate zambilele din mână, le numără, îi dă banii şi-i înmânează fetei toate bucheţelele.

In clipa aia, în punctul olimpic de sosire de pe obrazul meu, s-a produs o busculadă. Stropii de ploaie şi fulgii de zăpadă care aterizau acolo s-au ciocnit cu … lacrimile mele.

Ioan Marian