|
Trasul la manivelă
Mihaela Stîngă - Hamburg, Germania
Impresii si pareri personale in FORUM
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
 Mă
doare capul, corpul mi-e greu ca plumbul şi sleit de puteri. Ascult
muzică de meditaţie şi încerc să las gândul să zboare liber încotro
doreşte el, fără să-l deviez sau să-l "înfrumuţesez" cu mintea. Nu
doresc să-mi mai aud acum glasul minţii, al conştientului, ci dacă s-ar
putea aş fi bucuroasă să aud ce are să-mi spună sufletul meu abătut şi
retras de o vreme într-o tăcere înspăimântătoare, asemănatoare cu
moartea însăşi. Iată cum nu reuşesc să mă rup de analiza conştientă a
stării mele... Oare ce simt de fapt? Cum să ies din încremeneala asta
mormântală? E ultima duminică pe care o mai petrec aici, în casa
conjugală. Peste tot zac cutii şi obiecte împrăştiate. Mâine voi pleca
pentru totdeuna de aici, nici măcar nu stiu încotro mă duc şi ce mă
aşteapta "acolo". De ce nu simt nimic? Nici frică, nici tristeţe, nici
bucurie, nici nostalgie. Nimic- în afara unei amorţeli
încremenite, privind prosteşte pereţii goi ai casei în penitenţa căreia
mi-am petrecut aproape fiecare clipă din ultimii 6 ani de viaţa, 6 ani-
adică 2190 de zile, 52.560 de ore, 3.153.600 de minute, 189.216.000
secunde. Splendid, deci aproape 200 de milioane de şanse pierdute, şansa
de a trăi Clipa, de a mă bucura de ea. Ce păcat, câtă ignoranţă, ce
afront adus vieţii, lui Dumnezeu care mi-a dat-o, mie însămi!
Şi clipele din viaţa mea se scurg mai departe: 189.216.001,
189.216.002..etc.
Hmmm, din nou senzaţia asta nesuferită de amorţeală paralizantă în
piept! Aproape că m-am obişnuit cu ea, îmi revine de fiecare dată, când
răscolesc prin gânduri şi trăiri. E de la stress, totul e de la stress,
iar stressul a devenit pentru mine în ultimul an un mod de viaţă.
Automat îmi vine în minte jocul acela stupid la care tragi la manivelă
şi câştigi când ecranul afişează trei lamâi, una după alta. Viaţa mea
arată ca un joc, căci de când mă stiu, trag de manivela gata să o rup,
sperând că data viitoare în loc de lamâi va afişa " FERICIRE -
FERICIRE - FERICIRE!"
Un joc de
noroc este viaţa însăşi. Şansele de câştig sunt puţine, trebuie să fii
consecvent şi să introduci multe fise, să încerci iar şi iar pâna când:
1. ramâi fără fise
2. iţi
pierzi răbdarea şi energia şi renunţi la joc
3.
câştigi şi primesti înapoi o parte din fisele introduse sau chiar şi
fisele introduse de alţii înaintea ta.
Asadar, logic judecând ( că tot imi propusesem să stau de vorba cu
sufletul meu şi nu cu creierul), cum ziceam, judecând logic, nu toţi
care joacă pot câştiga, important e să înveţi să pierzi şi să te bucuri
de plăcerea jocului.( ce filosofii de doi lei). De fapt voiam să iau
legătura cu sufletul meu şi nu cu "mândra-mi "judecată"! "De ce nu-mi
raspunzi suflete? Ce se întâmplă cu tine? Eşti dus, eşti mut, eşti
bolnav? Unde naiba îmi eşti?"
Afară adie o pală uşoara de vânt
Mă chinui să gasesc şi să storc în cuvânt
Trăiri ce fără doar şi poate se petrec
Se-ascund de mine oare, ori eu pe lângă ele trec...
Am tras jaluzeaua, am închis muzica şi ochii şi după o vreme uşa
ruginită (a sufletului) s-a deschis greoaie şi vocea interioară mi-a
vorbit astfel: " Prea umbli dezgolită-n piept şi-i laşi pe cei din jurul
tău să muşte din tine, ca nişte corbi înfometaţi, bucuroşi că au găsit
un corp slăbit ,ce încă se mai zbate! Işi împlântă ghiarele negre adânc
în tine, ca să se poată ţine mai bine şi-şi spală-n pieptul tău
ciocurile ascuţite şi murdare de care încă mai atârnă bucăţi de suflet
de la cei devoraţi înaintea ta. De ce faci asta? De ce te laşi pradă
corbilor? Iţi place rolul de victimă? Ridică-te şi ia-o la fugă, aruncă
cu pietre în corbi şi salvează-te!"
Grele, lungi şi neprietenoase luni s-au scurs de când am aflat că soţul
meu mă înşeală cu o veche "prietenă comună".
Nimic nou, se întâmplă adesea, din ce în ce mai des de altfel. Şi
totuşi, pentru cine o traieşte pe propria-i piele, povestea e ca şi
nouă. Ce noian de trăiri, o întreagă paletă: durere, dezamăgire,
confuzie, teama, regrete, procese de conştiinţă, disperare, stupoare.
Câte speranţe deşarte şi deziluzii au trecut prin mine, devastându-mă,
rupând din sufletul, din corpul şi din mintea mea bucată cu bucată. Ce
ravagii au făcut aceste 6 luni pe dinlăuntrul meu nu pot estima exact,
neobservate şi fără urmă, precis că n-au trecut. Pe dinafară m-au costat
12 kilograme, pe dinlăuntru cine ştie câte? Oare în ce unităţi de măsură
se poate măsura sufletul? In ani lumină sau ani de întuneric, cine ştie?
Poate că în cuante de energie, mai ştii?
M-am făcut şi mai scumpă la vedere în ultima vreme, de când cunostintele
ma gratulează cu afirmaţii de genul: "Ce se întâmplă cu Dumneavoastră?
In ce hal aţi ajuns de când nu v-am mai văzut! Eraţi o femeie veselă şi
placută la vedere, n-a mai ramas mare lucru din Dumneavoastră! Foarte
incurajator! Sau comentariile prietenilor, care mă iubesc şi încearcă sa
mă menajeze: " Esti la fel ca întotdeuna, numai mult mai tristă."
La ce mi-o fi folosit toată suferinţa din ultimele luni, din ultimii
ani? Răspunsul imediat ar fi: "La nimic, ai fost numai o mare proastă!".
Hmmm, prea simplist şi lipsit de Dumnezeu ar fi să fie tocmai aşa! Tot
ce am trăit a fost un proces pe care trebuia să-l parcurg ca să ajung în
punctul unde mă aflu acum. Şi unde mă aflu acum? Păi, sunt doar pe o
altă treaptă! Am renunţat la iluzii deşarte şi asteptări inutile, m-am
împăcat cu gândul că nu mai e nimic de facut, că nu mai e nimic de
reparat, că mariajul nu trebuie neapărat să ţină o veşnicie, că unde
dragoste nu e, nimic nu e! Şi nu se face să joci teatru nici măcar de
dragul copiiilor, pentru că ei nu se lasă păcăliţi!
Soţul meu mă încurajează camaradereşte cu vorbele: "Tu eşti tare, o să
te descurci!." Si-ţi dau dreptate, prietene de vreme bună, o să mă
descurc, nu-mi duce grija! Pe lumea asta există din fericire şi lucruri
mai valoroase decât banii. Şi cine ştie, poate cândva, când vei avea
buzunarele vraişte, o să afli şi tu despre ele! Nu-ţi port pică şi nu
sunt suparată pe tine, nici pe mine, nici măcar pe "prietena noastră
comună", care de-abia aştepta să plec, ca să se mute în locul meu, în
casa noastră! Totul e în perfectă ordine, cu toate că la prima vedere
nimeni nu observa aceasta.
Deschide-mi uşa si urează-mi "Drum bun!". Lasă-mă să-mi iau copilul de
mână şi să ies la aer curat. Inchid o uşă pentru a putea deschide o
alta. Ramâi cu bine, ne vedem la tribunal! Şi nu uita să fii fericit,
altminteri tot deranjul ăsta e lipsit de sens, sau poate tocmai că nu,
nimic din ce va fi să fie, nu se compară cu ce-ar fi fost, dacă n-ar fi
fost. De când am închis în urma-mi uşa, a trecut aproape un an.
Multe s-au întâmplat în acest răstimp, tot astfel cum multe nu s-au mai
întâmplat.
Mihaela Stîngă
Hamburg
|
