UNU MAI MUNCITORESC PE
LITORALUL ROMÂNESC...!
George ROCA - Australia
Impresii si pareri personale in FORUM
De
întâi mai, mai toţi bucureştenii se îmbulzesc să plece la
mare! După o iarnă lungă şi rece cei din capitală, dornici
de puţin soare, fac acest lucru, de iubire şi de drag pentru
litoralul românesc, ca un preludiu la minunata perioadă de
vară ce va veni, când îşi vor petrece acolo concediile şi
aventurile. Excursia de două-trei zile la mare, în perioada
de repaus oferită de „ziua oamenilor muncii”, se poate
asemăna cu acel bucheţel de cireşe primavăratice, care ne
mângâiau dulce cerul gurii, sau care ne împodobeau urechile
cu cerceii fantezişti ai copilăriei.
Şi eu, ca orice
bucureştean care se respecta, făceam tot posibilul, ca de 1
Mai, să dau o fugă la mare. De obicei trăgeam la Mamaia. Îmi
aduc aminte de o întâmplare veselă petrecută în această
perioadă de timp, la Complexul Sat-Vacanţă, situat la
intrarea, dinspre Constanţa, în faimoasa staţiune. Nu ştiu
dacă mai există şi acum, dar în urmă cu ma bine de treizeci
şi cinci de ani era á la mode pentru cei veniţi pe
litoral în căutarea unei cazări mai ieftine.
Deci, de 1 Mai,
având la dispoziţie câteva zile libere, împreuna cu un bun
prieten, poreclit Tăticu, ne-am făcut planuri să
plecăm la mare. Dar cine nu-l ştia Tăticu în
Bucureşti? Numele lui adevărat era de fapt Florin Ciorcilă,
sportiv de performanţă, vice-campion mondial la lupte
greco-romane. Toţi îi ziceau Tăticu, deoarece avea o
statura de uriaş, depăşind doi metri în înălţime, cu o masă
musculară de-l băga în buzunarul de la piept pe Tarzan,
alias timişoreanul Johnny Weissmüller, cu care semăna foarte
bine, şi faţă de care, noi restul lumii, păream nişte copii,
sau pardon, nişte pitici. Poate din cauza răspândirii în
timp a vedetonimului bulevardier a lui Florin,
devenit celebru, mulţi bucureşteni işi mai întâmpină şi azi
prietenii cu: „Ce faci tăticu?”. Iar aceştia răspund cu:
„Bine tăticu!”. Povestea apelativului Tăticu’ am mai
disecat-o într-o carte a sa şi faimosul dramaturg francez de
origine română, George Astaloş (Pe muche de şuriu,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, pag. 228). Dar
tăticul tăticilor rămâne totuşi regretatul Florin
Ciorcilă, dispărut dintre noi de tânăr, tătic şi rege
neîncoronat al saltelelor de lupte greco-romane şi a barului
de zi „La Chinezu”, local situat pe bulevardul Magheru, în
gangul de lângă magazinul Unic, vis á vis de
cofetăria Scala. Barul era celebru la sfârşitul anilor ’60
şi începutul anilor ’70 deorece era frecventat de elita
sportivilor şi artiştilor boemi.
Deci să revenim
la unumaiul nostru! Zis şi făcut! Eu şi Tăticu
facem planuri să plecăm pe litoral! Ambii fiind burlaci,
invităm să ne acompanieze două zâne-cadâne, dansatoare la un
teatru de revistă, după care, de trăznet cum arătau,
întorcea toată lumea capul! Călătoria cu trenul spre
Constanţa a decurs pe nesimţite. Din gară, ajungem la Mamaia
cu troleibuzul, ne dăm jos la barul Melody şi începem să
căutăm un hotel unde să ne cazăm. După două ore de căutare,
nimic! Cazare ioc! Ocupat totul! Unde să dormim? Fetele
frumoase, artiste, elegante, finuţe, şi mai ales
simandicoase, nu dormeau pe unde-apucă! În dreptul hotelului
Perla, dăm nas în nas cu un amic din Bucureşti, şi el tot
turist de unu mai, care ne vinde o poantă precum că ar
mai fi niscaiva locuri libere la satul de vacanţă.
O luam aţă
într-acolo, dar din păcate nu găsim nimic vacant. Ştiind că
aceasta este o stratagemă a recepţionerilor, ca să-i facă pe
fraieri să le dea bacşiş, bag mâna în buzunar şi strecor în
palma cerberozaurului o bancnotă de-o sută de lei. Acesta
îşi dă cu palma peste frunte, aducâdu-şi subit aminte că
parcă ar mai fi liberă o casuţă cu două paturi, jurându-se
pe toţi sfinţii că e ultima. Nouă de fapt ne trebuiau doua
casuţe, deoarece eram două cupluri de două persoane, două
fete şi doi flăcăi tineri, sănătoşi, dorinici de dragoste şi
aventuri. Fetele le lasăserăm afară, pentru a nu fi văzute
de cei de la recepţie care, ştiindu-i şnapani şi ciubucari,
ne-ar fi putut cere biroul populaţiei să se convingă
că avem acelaşi nume sau chiar certificatele de căsătorie
şi... neavându-le ne-ar fi costat triplu şpaga. Am mai avut
noi experienţe de genul acesta! Până la urmă neavând succes
total, adică obţinând doar o singură căsuţa, ne-am înţeles
cu Tăticu să o împărţim frăţeşte pe cea disponibilă.
Luăm cheia şi
plecăm spre „castel”. Căsuţa, drăguţă, simpatică, curată,
dar foarte micuţă, croită doar pentru două persoane şi
acelea cu deficienţe de greutate! În partea din faţa un
pridvoraş, înăuntru o încăpere cam doi metri pe doi şi
jumatate. Două paturi înguste cu un culoar între ele.
Deasupra paturilor nişte poliţe pentru bagaje, asemănătoare
celor din tren.
De cum am
intrat, Florin a început să bombăne, fiind nemulţumit
deoarece la gabaritul său de sportiv bine dezvoltat şi plin
de muşchi, încăpea cu greu în pat. Şi apoi mai trebuia să
facă loc şi fetei. Dar ce să mai comentăm, eram tineri,
veseli şi optimişti, aşa ca nu ne păsa prea tare de cum vom
trage pe dreapta. Ne îmbrăcăm la şapte ace şi de toartă cu
frumoasele dudui, mergem să cinăm la restaurantul unui hotel
din apropiere. Dans, antren, băutură şi mâncare bună, stăm
acolo până la după miezul nopţii, când ne întoarcem la
„palatul” noastru. Ne băgăm în pat, înghesuindu-ne cum
putem, eu cu baletista mea în brate, iar papá Florin,
cu a lui pe burtă, deoarece nu încăpeau unul langă altul în
pat. Cu chiu cu vai adormim, şi peste vreo juma' de oră mă
trezesc cu o măciucă-n cap!!! Parcă căzuse un avion peste
mine!
Fetele ţipau
mai tare decât gâştele care au salvat Capitoliul, Tăticu
înjura de mama focului şi se plângea că are spatele rupt. În
fine, mă dezmeticesc puţin şi îmi dau seama că mă apasă ceva
rigid pe umeri, pe piept şi pe picioare. Ceva ca o pătură de
scânduri. Nu prea grea, dar totuşi apăsătoare, ceva care mă
ţinea imobilizat. Mă strecor cu greu de sub aceea greutate
necunoscută mie până atunci, aterizând pe iarba din spatele
căsuţei! Eram acolo toţi patru, fără lipsă la inventar,
destul de întregi, fără răni grave, doar cu câteva cucuie şi
dureri de oase. Mai întâi am crezut cu toţii ca a fost un
cutremur. Şoc total! Casuţa noastră era dărâmată morman la
pământ!
De fapt ce se
întâmplase! Ciorcilă, lunganul, ne dă o explicaţie cusută cu
aţa albă. Cică ar fi visat că participase la un campionat
modial de lupte unde s-ar fi luptat cu o tigroaică, ba că în
timpul somnului, ca să nu cadă din pat, s-ar fi proptit cu
tălpile şi cu mâinile de pereţii căsuţei, punând presiune pe
aceştia. Cert este că unul dintre pereţi s-a desprins din
cuie şi a căzut, iar acoperişul din şindrilă a luat-o şi
dânsul la vale, căzând peste oaspeţii aflaţi sub mirajul lui
Morfeu. Noroc că am scapat cu toţii aproape nevătămaţi.
Tăticu era singurul care avea ceva zgârieturi pe părţile
dorsale, cu toate că susţinea sus şi tare că el adormise cu
faţa în sus. Fetele erau tefere, dar speriate! Mulţumim lui
Dumnezeu, că altfel ar fi trebuit să le plătim ca noi
teatrului „Tănase” din Bucureşti de unde le luaserăm cu
inventar! Ne-am liniştit destul de repede... dar totuşi alte
necazuri ne aşteptau după colţ!
Ce să ne
facem? Cum să ieşim din încurcătură? Dacă află cei de la
recepţie că le-am dărâmat casuţa, suntem buni de plată, ba
cheamă şi miliţia să ne aresteze pentru că am distrus un bun
public! Auleo, mai era şi ziua de Unu Mai şi poate se
interpretează acţiunea ca un sabotaj politic împotriva
oamenilor muncii! Şi colac peste pupăză mai dormiseram şi
patru persoane în loc de două, fără să avem biroul
populaţiei pe acelaşi nume! Ce-o să zică parinţii
fetiţelor? Dar colegii de la teatru? Sută la sută că vor fi
date afară de la teatru şi vor ajunge muncitoare în fabrică
la Apaca!
În fine, ne
reculegem şi prindem puţin curaj, ne luam hangaralele de sub
dărâmături şi o ştergem pe plajă. Noapte, vânt, frig ca la
Polul Nord. Facem cuie. Fetele supărate, nu vroiau nici în
ruptul capului să stea măcar în braţele noastre să le
încălzim. Auleo! Îmi aduc aminte că atât eu cât şi
luptătorul ne lăsaserăm buletinele de identitate la
recepţie. Aşa că, nu puteam să ne luam valea că ne
dibuiau după acte. Ce să facem? Ce ne faaaceeem? Trebuia să
fim bărbaţi! Ne luăm inima-n dinţi, lăsăm fetele ascunse
intr-un tufiş şi ne întoarcem la satul de vacanţă! Batem
curajoşi la uşa recepţiei! Cu ochii umflaţi de somn, ne
deschide acelaşi recepţioner şperţozaur care ne cazase cu
câteva ore înainte, mai să ne ia la bătaie că îl deranjăm la
ore atât de matinale. Îi spunem necăjiţi ce s-a întâmplat cu
căsuţa, cum s-a dărâmat, lovindu-ne de parcă am fost călcaţi
de buldozer. De fete nu am suflat nici o vorbă. A început să
ţipe la noi ameninţându-ne ca ne dă pe mâna miliţiei, că vom
fi buni de plată toată viaţa, că vom ajunge sigur la
puşcărie... „Păi miliţia e aici!” spune Tăticu
supărat şi îi bagă sub nas o legitimaţie din care reieşea că
are grad de ofiţer al Ministerului Afacerilor Interne. De
fapt nu era ofiţer activ, ci doar angajat la o unitate
militară, de unde îşi lua salariul. Acelaşi regim îl aveau
pe atunci toţi sportivii de la cluburile Dimamo şi Steaua.
Când dă cu
ochii de legitimaţie, receptionerul se face galben la faţă.
Dar Florin nu se lasă: „Păi bine, băi nea Caisă, căsuţe
d-astea daţi voi oamenilor muncii care vin să îşi petreacă
ziua de întâi mai pe litoral? Să ştii că te arestez! Chem
operativul şi vă arestez pe toţi, inclusiv femeile de
serviciu!”. Tupeu total pe nea Tăticu! Pe mine mă
umfla râsul dar mă abţineam. Recepţionerul tremurând de
frica, dădea din colţ în colţ, umplându-ne de scuze şi
respect şi nemaiscoţându-ne din „toa’şe-n sus şi ...
toa’şe-n jos”. Mergem împreună la locul accidentului. La
reîntoarcere spre receptie scoate din buzunar două sute de
lei şi ni-i dă, cerându-şi scuze că a îndrăznit să ne ia
şpagă. Noi îi dădusem doar o sută, dar vezi-doamne, ca să ne
îmbuneze ne cumpăra şi el cu o sută în plus. Că vorba aceea
a lu’ moşu: „Asta-i moda în Balcani, moştenire de la turci,
peşchesul să trăiască!”. Noi abia ne mai puteam abţine de
râs, cu toate ca ne clănţăneu dinţii de frig şi mai eram şi
cu gâdul la fetele din tufiş, de frică să nu ni le fure
cineva, sau să nu le găsim îngheţate statuie acolo unde le
lăsaserăm!
Îl întrebăm pe
recepţioner dacă nu ştie un alt hotel unde să tragem la
aceea oră răcoroasă de dimineaţă. Încrezător că poate să
scape cu pielea curată, ne propune să ne cazeze în una din
casele de protocol ale satului de vacanţă. Şi uite aşa ne
trezim într-o mică vilă, cu două dormitoare cu paturi
enorme, sufragerie, baie, radiatoare electrice, radio şi
alte facilităţi de lux. Plus două sute de lei în buzunar!
Traiască ai noştri! Ce mai, ne pusese Dumnezeu mâna-n cap!
După întristare, vine bucurie, vorba moralei de la una din
mini-fabulele lui Topârceanu!
După ce ne luăm
în primire noului loc de cazare, îl urmărim pe recepţioner
şi când vedem că a stins lumina şi a tras-o pe dreapta,
ţuşti la tufişul cu fete îngheţate, luăm odoarele în braţe
şi le ducem la „palat”. Cămin plăcut, bucurie mare, fetele
îmbunate şi dezgheţate, ce mai, totul ca într-un film
american cu sfârşit frumos.
Dimineaţa, pe
la zece, le spunem domnişoarelor să meargă la plaja pentru
a-şi mai încălzi puţin oasele îngheţate prin tufişurile
mamaieze, iar noi flăcăii o luam către recepţie să vedem ce
surprize ne mai aşteaptă. Găsim la datorie, un alt
recepţioner. Câd îi spunem cine suntem, ne tratează cu
respect şi scuze pentru ceea ce s-a întamplat în noaptea
precedentă. Ştia tot! Avusese grijă să-l informeze Nea
Caisă! Ca să ne îmbuneze, ne oferă un ness rece şi
recunoaşte că nu suntem primii clienţi ai satului de vacantă
care au paţit-o la fel ca noi! Dă vina pe constructori, care
au făcut economie de material lemnos şi care nu au asamblat
cum trebuie unele casuţe. Ne spune mieros că putem să mai
rămânem în vila de protocol, pe gratis, încă două nopti,
întrucât „tovarăşul de la Bucale” care trebuia să o ocupe, a
dat telefon că nu mai vine, preferând să îşi petreacă
unumaiul muncitoresc la socrii. Făcand pe niznaiu,
acceptăm cu o jumătate de gură, ba culmea tupeului îl mai şi
întrebăm dacă putem fi vizitaţi de prieteni sau... prietene.
El ne face cu ochiul şi dă afirmativ din cap, dându-ne de
înţeles ca ne putem simţi ca în sânul lui Avram şi dacă vrem
putem invita la noi chiar şi fanfara din Constanţa. Şi
astfel intrăm în legalitate şi cu cazarea fetelor.
Luni la prânz,
când am părăsit, cu părere de rău, locul de aventură, acel
cuibuşor de nebunii de la satul de vancanţă din Mamaia, ale
acelor zile răcoroase de inceput de mai, eram bine dispuşi
şi râdeam toţi patru cu gura pâna la urechi! Fetele ne-au
declarat dragoste eternă, promiţându-ne că vor petrece,
toată viaţa cu noi şi... numai cu noi, toate sărbătorile de
unu mai. Pe tot parcusul călătoriei cu trenul de la
Constanţa până la Bucureşti, fiind singuri în compartiment
la clasa întâia, deoarece unsesem naşu cu doi poli, ne
sculam pe rând în picioare de pe canapelele de plus şi
strigam veseli: „Asta-i viaţă, ăsta-i trai, să trăiască unu
mai!”. Şi uite aşa am avut parte de cel mai minunat întâi de
mai muncitoresc din tinereţile mele.
George
ROCA
Sydney,
Australia
23 aprilie 2006
