|
 VAVILA
POPOVICI, două proze scurte
FRAGMENT DIN ROMANUL „CARTEA MAMEI”
Nu aveam
unde ne spune cuvinte de dragoste, decât pe străzi, în plimbările lungi
spre Grădina Copou şi în excursiile pe care le făceam în împrejurimile
Iaşului. Învăluiţi în cuvinte de dragoste, orbiţi de patimă, într una
din serile târzii, pe iarba verde, răcoroasă a unei păduri, ne am unit
trupurile, riscând totul…
Râsul sânilor mei liberi, neîncorsetaţi îi furau privirea în care
începea să strălucească nectarul de patimi… Un vânticel blând,
înţelegător, îmi deschisese nasturii bluzei şi bătând mai tare, îmi
ridicase puţin fusta şi mi o lipise de coapse… Pentru câteva clipe m am
simţit cufundată în privirea ochilor săi, indecentă, pătimaşă… Dorinţa
fusese prea de mult ţinută în frâu… Şi cerul era senin şi luna – martoră
– se uita la noi şi acceptase împlinirea dragostei… Sărutările lui
calde, neîntrerupte, lanţurile braţelor sale cumplit de pătimaşe,
declanşau acea dorinţă ancestrală de a ne dărui unul celuilalt… El
simţea nevoia unei eliberări din strânsoarea cumplită a patimei, eu
simţeam nevoia să mi potolesc neliniştea trupului, a inimii care bătea
cu o neobişnuită putere… O tensiune cumplită de care amândoi trebuia să
ne eliberăm… Palmele lui fierbinţi îmi refăceau conturul trupului… Şi
trupul lui cald şi sărutat de razele argintii ale lunii, lipit de al meu
şi cuvintele de dragoste pe care eu şi iarba din jur le căutam cu auzul,
să le pot ascunde undeva în inimă, în gând, pentru totdeauna… şi ele
fugind în aerul serii, izbindu se de câte un copac care năştea frunzele
verii calde, reverberând intens, fierbinte, pătimaş… „Oresia, te iubesc!
Trebuie să mi te dăruieşti!“ Cuvintele au tăcut… A urmat limbajul
exploziv al trupurilor noastre… Şi urma lui de bărbat lăsată în trupul
meu… Şi ţipetele scurte, vocalizate, ce se pierduseră undeva în cosmos;
ţipătul feciorelnic, transfigurat dintr o dată în cel al femeii şi
geamătul bărbatului cuceritor, triumfător…
Durerea se amesteca cu fericirea acelor clipe… Rupţi de toţi semenii din
jur, de cele pământeşti, priveam cerul, stelele… Îndrăzneala lunii îmi
dădea fiori; îşi pierduse sfiala de odinioară… În acele momente revărsa
darnic lumina, privea uimită şi totodată mulţumită, după care îşi
accelerase plecarea… Am simţit atunci că dăruirea totală este cu
adevărat, de natură cosmică. Inima dobândise pacea adevărată, secretul
eternităţii…
Când a ridicat capul şi l a întors spre cer, i am privit faţa aprinsă,
focul interior, ieşit la suprafaţă. Avea un surâs fragil care făcea să i
tremure buzele… Ne am înlănţuit din nou, tăcând în acea sfântă tăcere a
clipelor… Apoi ne am întins amândoi trupurile cu feţele spre cer, am
privit geometria ciudată a crengilor copacilor, geometria frunzelor
negre, care şi pierduseră contururile clare, din lumina razelor argintii
ale lunii… Şi au urmat alte atâtea jurăminte în noapte! Frunzişul ne era
leagăn, ne răcorea trupurile, pământul respira sub noi, tot spaţiul din
jur era al nostru… Aş fi adormit în braţele lui, dacă un sentiment al
vinovăţiei nu s ar fi ivit în suflet… Ne am ridicat tăcuţi şi ne am
îndreptat spre drumul care ducea la gara staţiunii. După ce am ajuns în
gara oraşului studenţesc, ne am îndreptat spre căminul meu; Rareş m a
strâns cu putere în braţe, ne am sărutat şi a plecat spre căminul său…
Ne am despărţit fără să ne mai spunem vreun cuvânt, simţind amândoi
împlinirea şi totodată vinovăţia. L am însoţit cu privirea înlăcrimată
şi cu sufletul rătăcit, până a dispărut în noapte. Trupul meu primise
botezul obişnuinţei trupului său cald…
RAREŞ
Rareş! Ce amintiri frumoase! Amândurora ne plăcea natura, să plecăm
undeva departe de zgomotul oraşului, să ne aflăm în mijlocul unei naturi
tăcute şi înălţătoare. Preferam peisajul muntos. Natura sălbatică nu
poate fi comparată cu ceea ce făureşte omul. Desăvârşirea ei este fără
replică, ea izbucneşte din sâmburele incandescent al planetei, este
modelată de timp, de milenii, şlefuită de ape, de aer, de lumină, este
eternă şi de o măreţie inegalabilă. Ce minunate excursii am făcut
împreună! Cum să le dau uitării? Şi câte vise ne am făcut! Parcă puteam
trăi fără vise la acea vârstă a tinereţii?
Ce frumoasă este perioada tinereţii, a studenţiei, cu toate greutăţile
ei! Stavilele impuse tinereţii – educaţia, prejudecăţile – ajută şi ele
într o măsură la dezvoltarea eu-lui în sens pozitiv. Schopenhauer, a
cărui filosofie o citeam cu nesaţ pe atunci, afirma că prejudecata se
opune adevărului, semănând cu un vânt potrivnic care îndepărtează
corabia de la direcţia în care se află ţărmul, astfel încât pânzele şi
cârma acţionează în zadar. Şi tot el se întreabă în continuare: Ce forme
ar avea viaţa dacă nu ar fi această luptă cu valurile provocate de vânt?
Dar până unde pot vâsli, până când? mă întrebam pe atunci, înainte de a
mă dărui lui.
Iubită, adorată, eram pentru el o făptură misterioasă, o tânără care nu
şi exagera graţiile. L am subjugat prin simplitate. Îmi simţea
apropierea, de multe ori fără să mă vadă, după zgomotul paşilor sau
parfumul de prospeţime al tinereţii, pe care l emanam în jur. Mă numea
deseori „Şerpoaica mea“ şi întrebându l de ce îmi atribuie acest epitet,
mi a destăinuit că i place mlădierea trupului meu şi mersul ca al unei
prinţese. Mă urmărea ceasuri întregi, mă aştepta alteori la colţ de
stradă spre a mi adresa un cuvânt, spre a mi simţi apropierea. Ieşeam
întotdeauna după apusul soarelui sau seara târziu, dacă prietena mea
dorea să se plimbe. Rareş avea un surâs cuceritor, mă învăluia în lumină
şi căldură. Eu îl alintam mai puţin cochet spunându i „ciolănosule!“ şi
aceasta pentru că trupul lui era numai muşchi şi oase.
Simţeam că iubirea era ca o scânteie ce apărea în sufletul meu; făptura
se însenina, devenea copilărească chiar, ochii mi străluceau, fericirea
iradia. Biocâmpurile noastre se interferau. Şi eu simţeam toate acestea…
El îmi spunea că nu numai mintea şi spiritul nostru, ci şi trupurile
noastre au nevoie de iubire, pentru a putea supravieţui... Trebuia să
vină această mare iubire! Începeam să mă dăruiesc unei alte fiinţe şi
prin aceasta ucideam egoismul din mine, de care le era teamă părinţilor,
fiind unicul copil. De multe ori i am întrebat de ce nu am şi eu un
frate sau o soră şi mama îmi spunea că ar fi fost bine, poate atunci, n
aş fi fost atât de capricioasă, de voluntară.
Când în cele din urmă ne am apropiat, m am simţit înlănţuită pătimaş de
braţele lui. M a sărutat lung, apăsat, aproape muşcându mi buzele. A
fost un sărut neaşteptat. Am gemut, el s a desprins cu greu de trupul
meu… Nu încercasem până atunci o asemenea clipă de patimă, dar îmi
dădusem seama cât de mult mă dorea. „În orice început e o vrajă peste
fire, ne apără şi să trăim ne ajută“ spune Hermann Hesse. Eram, pe
atunci, cuprinsă de emoţii inexplicabile, un amestec de teamă, plăcere,
curaj şi speranţă… Cuvintele lui de dragoste curgeau în neştire, după
care, a urmat acea zi, în care trupurile noastre au început să
vorbească…
Doamne! Să adăposteşti un suflet în acest trup al tău, să l răsfeţi aşa
cum vrei tu şi nu cum îţi dictează sau impun alţii, cu ceea ce vrei tu,
aşa ca să l faci fericit…Să l urci cu forţa gândului într o barcă de
salvare şi să l legeni pe valurile iubirii… Să nu l laşi expus
umilinţei, suferinţei din afară. Poate că aceasta e fericirea unor
clipe, pe care dintr un egoism ancestral nu doreşti s o împărtăşeşti
altcuiva, vrând s o păstrezi cât mai mult timp, aşa sferică,
strălucitoare, binefăcătoare… În cele din urmă instinctul sexual ne a
adus satisfacţia trupească şi sufletească…
„Să ţi recapeţi fiinţa abandonându te, s o creşti pierzându te“
repetam... Odată tot trebuia să se întâmple, să fie un început… Fiecare
femeie şi fiecare bărbat au câte un început în dragoste, dar pentru
femeie, el nu poate fi uitat toată viaţa.
VAVILA POPOVICI
|
