|
 Avanpremieră editorială
Viaţa ca un carusel
Daniel DRAGOMIRESCU
Impresii si pareri personale in FORUM
In ziua următoare, Stelian se duse în vizită la fratele Horia, ca să
vadă ce face şi să afle amănunte în legătură cu reuniunea foştilor
normalişti. Fostul său coleg de şcoală statea într-o casă de pe strada
Lânăriei, într-o zonă pe care o cunoştea destul de bine, fiindcă nu
departe de acolo locuia şi Ticu. Sever se oferi să-l conducă chiar el
până acolo, dar Stelian îi mulţumi şi-l refuză, asigurându-l că avea să
se descurce singur. Merseră totuşi împreună cu tramvaiul până în Piaţa
Sfântul Gheorghe şi, pe drum, ginerele său îi vorbi despre problemele
lui cu serviciul, unde lucrurile ar fi putut să se prezinte mai bine,
dacă n-ar fi fost atâta birocraţie, care gâtuia toate iniţiativele şi
ideile noi. El însuşi făcuse mai multe inovaţii şi brevetase chiar
două-trei invenţii, peste care se aşternuse, însă, praful uitării şi al
nepăsării. Fabrica lucra cu costuri de producţie mari, făcând risipă de
resurse şi dând produse de calitate îndoielnică, pe care până şi
sovieticii le refuzau uneori la export.
- Cum se poate una ca asta, se miră Stelian, de ce nu se iau măsuri, ca
să se îndrepte situaţia?… Sever făcu o figură de om căruia toate
lucrurile astea îi ajunseseră până peste cap, dar nu putea face nimic ca
să le îndrepte, pentru simplul şi bunul motiv că industria socialistă
era… Ei bine, era pur şi simplu… Ar fi vrut să spună ceva dur şi
demascator, dar se răzgândi, zărind câteva perechi de ochi îndreptate
înspre el.
- Care-i problema,, tovarăşe? îl interpelă, de pe banca din spate, un
bărbat gras şi prosper, cu figură de activist. Sever bombăni ceva şi
tăcu încruntat. Dacă ai ceva de reclamat, fă o petiţie către organele de
partid şi se va rezolva! adăugă bărbatul cu figură de activist,
trosnindu-şi degetele cu satisfacţia celui care ştie că întotdeauna,
oricum ar sta lucrurile, el este cel care are dreptate.
De la Sfântul Gheorghe, Stelian o apucă pe jos, în căutarea adresei. Era
nerăbdător şi dornic să dea ochi, după multă vreme, cu prietenul Horia
Stamatin, dar, după ce reuşi, în cele din urmă, să-i găsească locuinţa –
o casă bătrânească, de pe la sfârşitul secolului trecut, fără etaj, dar
destul de arătoasă şi bine îngrijită, protejată de un gard din fier
forjat vopsit în verde - avu decepţia de-a nu găsi acasă decât pe nora
fostului coleg de şcoală, care îi dădu de ştire că socrul ei era plecat
la nişte rude de la Ploieşti, dar că avea să se întoarcă spre seară sau,
cel târziu, a doua zi de dimineaţă.
- Bine, am să revin, consimţi Stelian, ridicându-şi pălăria în semn de
bun rămas şi dădu să plece. Dar femeia cea tânără dori să mai ştie cine
îl căutase pe socrul ei şi dacă nu avea ceva să-i transmită. „Spune-i că
l-a căutat… un frate de-al lui…, în chestiunea cu şcoala”, dădu el
lămurire, îndepărtându-se pe trotuar. Din urmă femeia îl petrecu lung cu
privirea, apoi, părând să se dumirească, exclamă: „Ah, da, am priceput,
o să-i transmit, fiţi fără grijă… Vă aşteaptă de astă-toamnă!…”
Stelian nu se mai opri din drum, grăbind pasul, ca să ajungă în Splaiul
Unirii, la fratele său cel mic. Dar peste un minut se auzi strigat pe
nume şi, întorcându-şi capul, zări, pe partea cealaltă a străzii, un
bărbat cu o figură cunoscută, care dădea cu o lopată de lemn, de pe
trotuarul din faţa unei băcănii, zăpada care căzuse peste noapte.
Întrerupându-se din lucru, omul îşi scutură zăpada de pe pufoaica
muncitorească pe care o purta şi se grăbi să traverseze strada:
- Hai să trăiţi, domnule Stelică! îl salută omul, de parcă s-ar fi
cunoscut de când lumea. Ce mai faceţi, că nu ne-am mai văzut de mult!…
şi, silindu-se să zâmbească, îi întinse mâna. Stelian şovăi, uitându-se
lung la figura omului, pe care, deşi părea să-l cunoască, nu ştia totuşi
de unde să-l ia.
- Bună ziua, îi răspunse Stelian, făcând eforturi să-şi amintească, şi-i
întinse şovăitor mâna, pe care celălalt i-o scutură cu destulă putere.
- Cum, nu mai ştiţi de mine? Nu vă mai aduceţi aminte de birtul ăla de
pe Splai?… vorbi repede celălalt, urcând pe trotuar şi sprijinind de un
stâlp lopata de zăpadă pe care o mai ţinea încă în mâna stângă. Sunt eu,
Tănase cârciumarul… Tocmai am ieşit de la pârnaie!… Stelian tresări,
mirat să-l întâlnească în asemenea împrejurări pe cârciumarul Tănase, de
care nu mai ştia nimic de atâta vreme.
- V-am recunoscut, zise, măsurându-l mai atent cu privirea, dar… v-aţi
mai schimbat… Fostul cârciumar zâmbi cu amărăciune:
- Păi cum să nu mă schimb, domnule Stelică?… C-am stat opt ani în şapte
închisori şi puteam să mă curăţ de vreo zece ori… Da’ am avut zile, c-am
scăpat cu viaţă… Mi-a ajutat Dumnezeu…
- Da?… Îmi pare bine, făcu Stelian şi tăcu, negăsind ce să mai spună.
Fostul cârciumar îl pofti atunci la o bodegă aflată nu departe de
băcănia unde îşi găsise de lucru ca salahor, că să-i facă cinste cu o
halbă de bere, fiindcă îl cunoştea şi dorea să mai stea de vorbă
împreună. După câteva clipe de şovăială, Stelian acceptă şi îl urmă în
bodega de peste drum, care, la acea oră matinală, era aproape goală.
- M-am aciuiat şi eu pe-aici, pe lângă un fost camarad de pe front… M-am
aranjat şi eu cum am putut, domnule Stelică, ce naiba era să fac?… se
simţi dator să-i explice fostul cârciumar, cu un glas răguşit şi căznit,
şi, săltându-şi în dreptul feţei halba cu bere, spuse „noroc” şi o duse
la gură cu un oftat. Bodega era ordinară şi berea la fel şi, prin geamul
aburit şi murdar, lumina de-afară se strecura anevoie.
- Dar parcă dumneata aveai familie, nevastă şi un băiat…, remarcă
Stelian ceva mai târziu, uitându-se cu compătimire la omul trudit şi
îmbătrânit înainte de vreme din faţa sa. Tănase cârciumarul oftă din nou
şi ochii i se înroşiră:
- A, Didina şi cu Georgică!… se posomorî el şi mai tare, după ce-şi goli
halba pe jumătate, lăsând-o să cadă cu zgomot înapoi pe tăblia
zgrunţuroasă a mesei fără scaune, de care stăteau rezemaţi în coate. Şi
dădu dintr-o mână în semn de netăgăduită lehamite. Păi din cauza lor am
ajuns eu la puşcărie!… Stelian făcu ochii mari şi deveni mai atent.
- Cum se poate una ca asta?!… Poate că ai fost informat greşit…
Aici fostul cârciumar clătină din cap, cu acelaşi zâmbet amar pe chipu-i
uscat şi plin de zbârcituri:
- Ei, domnule Stelică, aşa am zis şi eu la-nceput, da’ uite că am stat
şi eu de vorbă cu unii şi cu alţii şi m-am convins că toată beleaua de
la ei mi s-a tras!… Adică, acolo, în puşcărie, mi-a arătat mie un ofiţer
denunţul pe care l-a scris Didina cu mâna ei… Ce scria acolo, m-am luat
cu mâinile de păr, că numai minciuni era… Mai bine nu m-aş fi însurat
niciodată decât să am parte de aşa nevastă… Ei, dar ducă-se!… icni
gâtuit omul, întorcându-şi ochii umeziţi spre geamul murdar. Ce-a fost,
a fost… Stelian îşi drese glasul stânjenit de tot ce auzise şi căută
nişte vorbe de încurajare şi consolare pentru omul din faţa lui:
- Îmi pare rău s-aud asemenea lucruri, zise. Dar vorba dumitale: e bine
că ţi-au dat drumul din închisoare. Că putea să fie şi mai rău…
Tănase îşi aprinse o ţigară şi trase cu sete fumul în piept, iar faţa îi
deveni mai posomorâtă decât vremea de-afară.
- Domnule Stelică, vorbi el coborându-şi glasul, de-ai şti dumneata prin
ce-am trecut eu!… Pesemne că Dumnezeu o fi vrut să mă pună la-ncercare,
să vadă câte sunt în stare să-ndur… Din noaptea-n care m-am trezit cu
cătuşele la mâini, viaţa mea s-a-ntors cu capul în jos şi eu n-am mai
fost omul de până atunci… La proces – eh, vorba vine! ştiţi şi
dumneavoastră cum judecă ăştia – mi-au dat cincisprezece ani pentru
crima de uneltire împotriva regimului… Am stat o jumătate de an la
Jilava, pe urmă am ajuns la Canal… După ce s-a terminat cu treaba asta,
am luat la rând Gherla şi alte puşcării… Peste tot jale şi chin, de nici
n-am cuvinte să vă spun!…
- Nu e nevoie să-mi spui nimic, înţeleg foarte bine, îl întrerupse
Stelian, stânjenit de cele auzite, dar fostul cârciumar continuă:
- Ba da, domnule Stelică, vreau să vă spun, ca să-mi mai uşurez
sufletul… Stelian încuviinţă cu jumătate de gură:
- Mă rog, dacă doreşti dumneata…
- Domnule Stelică, vorbi mai departe fostul cârciumar, aruncând din nou
o privire în jur şi aplecându-se peste masă cu un aer conspirativ şi
sumbru., ce-o să vă spun acum să rămână doar între noi… Cin’şpe ani
aveam de stat la puşcărie… Poate vă miraţi că mă vedeţi liber doar după
opt ani?… Stelian tăcu, neştiind ce s-ar fi cuvenit să spună. Domnule
Stelică, icni omul din faţa lui, cu toată ruşinea trebuie să vă spun:
m-am liberat, pentru că mi-am vândut dracului sufletul!… Am semnat
angajament să mă fac turnătorul lor!… O să-mi dea şi crâşma înapoi şi-o
să mă pună gestionar responsabil… Ce zici de treaba asta, domnule
Stelică? Puteam să fac o prostie mai mare?…Stelian bău încet câteva
înghiţituri de bere şi se pregăti să plece.
- Numai dumneata ştii ce este mai bine să faci, eu n-am căderea să te
judec, fiindcă n-am fost la închisoare…,vorbi el cumpănit, întinzându-i
mâna în chip de bun rămas. Fostul cârciumar îi apucă mâna şi i-o reţinu
câteva clipe:
- Ba da, ba da, domnule Stelică, cum să nu mă judeci?… protestă omul, cu
ochii înroşiţi şi înlăcrimaţi. Barem să fi plecat şi eu la munte, cu
partizanii, şi să fi murit cu arma în mână… Rămâneam un om dintr-o
bucată… Aşa…, uite în ce hal am ajuns!…
- Nu trebuie să fii aşa descurajat, căută Stelian să-l îmbărbăteze,
retrăgându-şi încet mâna din strânsoare. Poate că lucrurile o să se mai
îndrepte, pe viitor…
- O să se mai îndrepte pe dracu!… grăi cu năduf fostul cârciumar,
uitându-se într-o parte. Cum să se mai îndrepte?… Păi dacă vă spun că
n-am făcut bine ce-am făcut!… Am ajuns un netrebnic şi-un ticălos…,
fiindcă am fost prost şi slab… Mai bine-aş fi mierlit-o-n puşcărie… Îmi
vine să mă-mpuşc, domnule Stelică!!…
***
A doua zi, pe o vreme şi mai rea, cu ninsoare şi cu vânt tăios, Stelian
se duse din nou la Horia Stamatin acasă. De astă dată nimeri mai bine.
Fostul coleg se întorsese încă din seara trecută şi, de cum sună la uşă,
se grăbi să îi iasă în întâmpinare: un bătrânel de statură mică, cu
părul alb ca neaua şi puţin adus de spate, dar care mai păstra încă ceva
din vigoarea şi vioiciunea tânărului de altădată şi care nu părea
într-atât de schimbat, încât să nu mai poată fi recunoscut.
- Poftim, dragă Stelică, te-aşteptam! Mi-a spus noră-mea c-ai fost
pe-aici ieri…, să mă ierţi că eram plecat, am avut o mică problemă de
familie, îl întâmpină fratele Horia, cu lacrimi de emoţie în ochi şi
murmurând „de când nu ne-am mai văzut noi”, veni spre el şi-l cuprinse
cu un gest fratern în braţe, sărutându-l pe amândoi obrajii. Emoţionat,
Stelian îi răspunse cu afabilitate şi câteva minute rămaseră în prag,
măsurându-se reciproc cu privirea. Destinele li se despărţiseră de când
absolviseră şcoala normală şi le era dat să se reîntâlnească acum, când
tinereţea şi împlinirile vieţii rămăseseră departe în urmă.
- Îmi pare bine că ai venit! zise fratele Horia, reţinându-i mâna şi
scuturându-i-o cu vădită satisfacţie. Văd că nu te-ai schimbat prea
mult… Te ţii drept şi zdravăn ca un flăcău!… Ce mai faci?…
- Nu prea rău, dar şi tu văd că te ţii bine, îi răspunse Stelian cu
aceeaşi amabilitate. Fostul coleg de şcoală îl pofti să intre şi-i ceru
norei sale, care se ivise şi ea în prag, să aducă ceva de mâncat şi de
băut pentru musafir, „ce-avea mai bun prin casă”. Femeia cea tânără
dispăru înapoi pe uşă, iar fratele Horia, luându-l pe oaspetele său de
braţ, îl conduse într-o cameră mobilată cu bun gust burghez şi-l invită
să ia loc pe o canapea, alături de care era o măsuţă cu rotile, pe care
se vedeau nişte ziare, cu o pereche de ochelari şi o pipă stinsă puse
deasupra, un teanc de scrisori şi o ceaşcă mică de cafea din care se mai
ridicau încă aburi.
- După cum vezi, mă ţin la curent cu noutăţile din presă şi studiez
corespondenţa pe care am primit-o de la fraţii normalişti! se simţi
dator să explice fratele Horia, luând şi el loc alături pe canapea.
Peste două minute, cu maximă promptitudine, în încăpre îşi făcu apariţia
şi nora sa, aducând o tavă pe care erau nişte gustări, o sticlă cu vin
şi două ceşti de cafea. Aşezând tava pe măsuţă, între hârtii şi ziare,
tânăra femeie se retrase discret, lăsându-şi socrul să stea de vorbă în
tihnă cu musafirul său.
Stelian schiţă un zâmbet şi, arunând o privire prin cameră, descoperi,
frumos aranjat pe un perete, între fotografii de familie, tabloul
promoţiei lor, cu pozele absolvenţilor, încadrate de cele, mai
numeroase, ale profesorilor. Operă executată la începutul secolului în
atelierul fotografic al lui Weissman, acel tablou de promoţie făcea
impresia că-i înfăţişa pe absolvenţii unei şcoli militare, degaja un aer
auster şi cazon. Acelaşi tablou îl avea, la el acasă, şi Stelian, dar nu
atât de bine conservat.
- Văd că ai păstrat tabloul nostru ca pe sfintele moaşte, remarcă
Stelian, descoperindu-se şi aşezându-şi pălăria pe colţul mesei. Horia
Stamatin aprobă cu un gest al capului, privind şi el tabloul:
- Eram tineri şi fără experienţă, frate Stelică, zise, cu un fel de
regret. Ce ştiam noi pe-atunci?
- Să ne facem datoria de luminători ai neamului, ca Apostol al lui Cezar
Petrescu, strecură Stelian fără ostentaţie. Celălalt aprobă din cap:
- Da, ai dreptate…Dar hai să închinăm un pahar, în cinstea revederii
noastre, schimbă el vorba, destupând sticla şi turnând vinul în două
pahare de cristal înflorat, cu picior. Stelian nu se grăbi să ia paharul
de pe tavă:
- Nu vreau să-ţi fac prea mare deranj… Voiam doar să stăm puţin de
vorbă, mai înainte de întâlnirea noastră colegială…
- Nici un deranj, frate Stelică, protestă omul, se poate?! Apoi ridică
paharul şi-i ură sănătate, fără să arate că era grăbit să-l pună la
curent cu pregătirile pentru evenimentul revederii după cincizeci de ani
a foştilor normalişti. El îl întrebă de sănătate şi de familie şi îl
compătimi sincer pentru necazurile prin care trecuse, mai ales cel cu
pensia anulată de minister. El personal nu avusese un asemenea necaz, în
schimb, nu lipsise prea mult ca să se vadă dat afară din propria casă,
pe motiv că slujise statul burghez şi că poseda, pasămite, spaţiu
locativ excedentar.
- Au vrut să aducă aici două familii de miliţieni şi pe tata să-l mute
într-o chichineaţă, pe Ferentari… Noroc că tata s-a ţinut tare şi pe
urmă ne-am mutat noi aici, lămuri nora lui Horia Stamatin, revenind în
cameră, ca să le mai aducă nişte prăjituri şi încă un rând de cafele.
Fostul coleg de şcoală o completă, dând din mână a lehamite:
- Vremuri anapoda, frate Stelică, n-avem ce face!… Bine că ne-a dat
Dumnezeu zile de trăit… Dar hai mai bine să ne-ntoarcem la ale noastre…,
schimbă omul vorba, trăgând în faţa lui dosarul plin cu documente şi
deschizându-l. Uite, continuă el pe alt ton, colegii noştri!… Îi am pe
toţi aici…
- Hm, colegii noştri, repetă Stelian, devenind atent. Mereu m-am gândit
la ei… Când am absolvit normala eram treizeci şi doi…
- Treizeci şi trei, îl corectă celălalt, scoţându-şi ochelarii din toc
şi aşezându-şi-i pe nas cu gesturi cumpănite. Eram tineri, dragă
Stelică, aveam toată viaţa în faţă… De unde era să ştim noi prin câte
aveam să trecem?… Eh, oftă fratele Horia, viaţa e ca un carusel care se
învârteşte mereu. Nici nu bagi bine de seamă când ţi-a trecut rândul…
(fragment din romanul ZODIA SECEREI)
Daniel DRAGOMIRESCU
|
