|
Vuietul mării...
Impresii si pareri personale in FORUM
Brenda Stress
Vă propun spre
lectură acest fragment din romanul "Cine iubeste si lasa", Ed.
Romania libera, Bucuresti, 2005,
(Va mai publica in curand romanul inca si mai feminist
"Femeia despartită de barbat")
 Vuietul
mării continua să ne terorizeze auzul cu aceeaşi intensitate. Furtuna nu
se mai termina. Nici o barcă nu se aventura în larg, pescarii
întorcându-se imediat ce ajungeau dincolo de balizele cu artistice
reprezentări de meduze, gorgone, dragoni şi zgripţori. Acolo valurile erau
uriaşe, iar marea fierbea ca un cazan. Specialiştii verificau dacă nu
cumva dedesubt nu reintră în activitate vreun vulcan submarin. Pieţele
începură a duce lipsă de peşte şi de fructe de mare! Şi nu se întorsese
într-un rece şi întunecat amurg decât o fantomatică sub lună corabie
neagră de lemn vechi, cu catargele retezate de la rădăcină, ca nişte brazi
fulgeraţi. În aceeaşi tăcere de nălucă în care venise, ea se duse însă la
fund de îndată ce silueta ei tristă trecu prin dreptul discului de aur
lunar în răsărire, spre groaza celor strânşi pe ţărm, cu atâta mărită cu
cât nici un membru al vreunui echipaj nu se arătase pe puntea putredă.
Cerul, cât se vedea printre piscuri golaşe, turlele mănăstirilor şi cedrii
albaştri, continua să pară pictat într-un albastru de Toledo, de către
marele pictor sudic, desigur cretan, El Greco. Încât te gândeai că aşa,
ameninţător şi fără speranţe de mântuire, îl vor fi privit cei rătăciţi în
străvechiul labirint al Minotaurului, lipsă de itinerar spiritual care e
poate o metaforă a vieţii omeneşti înainte de trimiterea printre noi, ca
să-l răstignim, a Fiului Domnului.
Pulberi negre sau roşiatice, uneori înlocuindu-se un vârtej cu altul după
cum bătea vântul, continuau să ne aducă aminte că cenuşă e omul.
Casele erau prăfuite selenar şi vulcanologii, specialiştii, începură a fi
înlocuiţi pe la televiziuni de către clarvăzători vorbind de o erupţie
iminentă, unii pentru că poate într-adevăr o străvedeau muşuroiului negru
de furnici omeneşti, iar alţii pur şi simplu pentru că fuseseră plătiţi de
cercurile de afaceri legate de industria turismului, extrem de interesate
a reduce pierderile cauzate prin oprirea temporară a fluxului de călători
din cauza tornadei.
Consecinţă a mutaţiilor pieţei, avusesem o importantă întâlnire de afaceri
în vechea cetate. Băusem, bisexuală ca bărbaţii, ceva mai mult şi, ca
să-mi limpezesc gândurile, am pornit-o pe jos spre firmă, la o oră târzie
chiar pentru Insula Erossa. Pe străzi, nici ţipenie de localnic sau de
turist!
Spre surprinderea mea, Gorilă, care dealtfel toată ziua a fost cu fundul
în sus şi tot număra înjurând şi ameninţând fluturaşii provocatori ce ni
se lipeau cu boţ de chewing gum la firmă, ţinu morţiş să mă însoţească, în
loc să plece el cu jeepul, asigurându-se şi de vreo lipitură să-i
răscolească paiele de la Villa Panthera Rosa.
Era o noapte fără lună, pe o stradelă strâmtă, cu stele foarte apropiate
de pământ.
Silueta vulcanului domina orizontul ca a unei Godzille întunecate de
negrele păcate acumulate cu certitudine eră după eră.
Din capătul celălalt al stradelei cobora încet o ambulanţă, când din racla
transparentă a unui telefon public se întoarse către noi cu cartela în
mână persoana care vorbea, dezvăluindu-ne că e un mascat.
Instinctiv, mi-am pus mâna pe sânul stâng, să-mi ascund broşa cu peşte
spadă de la Bill, primită ca primă de instalare la firma Aristocrata.
N-o mai aveam! O jertfisem de mult, rugându-mă să-şi deblocheze Bill
piciorul drept. Era-n siguranţă la Părintele Nicanor în Cutia Milelor,
păzită de ferocele, incoruptibilul pitbull Glans!
Mascatul se repezi direct în bodyguard. Numai că părea mic şi pipernicit
faţă de namila noastră. Căpăţâna i se proptise în laba uriaşă a gorilei
iar pumnişorii cu care voia să dea abia de ajungeau până la cotul ei
păros.
De sub ciorapul găurit auzii un bărbat în culmea indignării:
– De ce, mă animalule, spionezi pentru stăpânii arhipelagului?
Pumnul gorilei, greu şi voluminos ca un mai, vâjâi atunci şi nărui ceva
dintr-un umăr al micului agresor, care zvâcni şi, propulsat de o ură cum
nu mi-am imaginat că poate să existe pe un continent creştin, reuşi ca
fulgerul un upercut asurzitor!
Eram contrariată. Orizontul meu de aşteptare la caft rămăsese cel al
plajei din după-amiaza angajării. Parc-aş fi vrut ca cei doi combatanţi să
se întreacă abia schiţând împunsăturile elegantei lor scrime, fără a se
atinge, chit că unul avea să sfârşească însângerat, dus cu ambulanţa
tăcută ce se apropia cu sinistre flashuri albastre, iar celălalt avea să
mă aibă drept cald şi ameţit de şampanie trofeu, poate, excitată cum eram
de nocturnul turnir!
Geamurile zăngăniră până departe, trezind multe cupluri, ocazionându-le
celor inteligente puţină trăire a clipei, mai mult decât nimicul ce ne
face digerabilă existenţa.
Căci liniştea se aşternu peste vechea cetate.
Gorila având un moment de ezitare, cimpanzeul îi încleştă bine pumnul
gigantic şi realiză ca la carte o trecere peste umăr a adversarului încât,
în pantă, grumazul frânt al bodyguardului meu îmi fâşâi în timpane ca
atunci când sfâşie cineva lenjerie mătăsoasă.
Ce mă ului aproape hipnotic fu perfecta încadrare în timp.
Gorila era complet terminată exact când ajunse la hoitul ei netrebnic
ambulanţa, iar cimpanzeul se volatiliză atunci printre boscheţi, pentru că
se sesizaseră şi gardienii insulari de proximitate.
Gândul meu fu că doar americanul Bill putea realiza o operaţie de o
asemenea perfecţiune. M-am întors calmă la hotelul-restaurant, mi-am luat
jeepul şi l-am parcat la firmă, unde am şi rămas să dorm pe canapeaua mov,
considerându-mă totuşi în primejdie la casa cu atlanţi fără bodyguard,
doar cu slugi neverificate suficient.
Dimineaţa, dând drumul la ştiri la meteo ca să văd cu ce mă-mbrac, Gorilă
era deja în medalion cu moţatul lui negru cap bine fixat într-un bust de
ghips, indignându-mă că nu protesta deloc la formularea în vădit interes
electoral a gargarei redacţiei, cum că din cauza gestiunii deficitare a
banului public, tot mai mulţi cetăţeni şi turişti îşi frâng în ultima
vreme gâtul pe stradelele cu prea puţine neoane din vechea cetate!
Iar după ce, levantină, am învăţat astfel să nu mă mai mir de nimic nici
pe Insula Erossa, mă pomenii în interfon cu o voce tare plăcută, de mascul
ce te contactează la maternitate, tandră ca a actorului Robert Redford,
cum că dacă n-am cumva nevoie de un bodyguard cu experienţă!
Bineînţeles, era frumosul challenger Tony, care îşi luase o strălucită
revanşă asupra rivalului şi, pe drept, îşi recăpătase funcţia ce deţinuse
la firma Aristocrata, urmând a primi jeepul lui Gore, şoferul devenit
recent indisponibil pe termen lung.
L-am acceptat cu plăcere, după extrem de puţin suspans, deşi ca forumistă
şi primitoare de newslettere din mai multe părţi ştiam bine că lucra
sezonier, pe ascuns, fără carte de muncă, la Vanessa la o sală de de
toate: fitness şi/sau bodybuilding, gimnastică aerobică şi recuperatorie…
Poate şi gimnastică suedeză FittMix! rânjeam eu cu gelozie, amintindu-mi
de cârdul meu de turişti nordici purtat pe acolo şi dezamăgit de
echipamentul demodat de zgonhen… Dar fremătam de certitudinea trăirii
depline a clipei, a mai mult decât nimicului, fie cu Vanessa mea, fie cu
el, fie mai degrabă în trei…
Da, am acceptat. Ce era să fac? Şi în timp ce eu îmi îndeplineam primele
obligaţii legale şi birocratice de angajator principal, trebăluind prin
bibliorafturi şi la tastatură, el ieşi căscând de nedormit pe balcon şi
pipăi din toate unghiurile balustrada, ca un detectiv, cam cum scotocea
Bill detaliile mele.
Mă privi crunt:
– Acum mai rămâne de lămurit dacă aşezarea umbrelei bulgare exact cum
trebuia ca să devieze funest plonjonul stăpânului, Gorilă a făcut-o din
creierul lui neupdatat de milenii sau din al Vanessei!
– Mai degrabă din proprie iniţiativă a pus-o! luai eu apărarea iubitei
noastre deşi poate că noul bodyguard mă bănuia şi pe mine. Aici se joacă
forţe mai tari decât omul. E vorba de soartă, Tony, de zei! Vina e a lui
William, că de bunăvoie şi nesilit de nimeni a jurat uneori legământ,
atrăgându-şi blestemul ăla balcanic că cine iubeşte şi lasă, îl pedepsesc
zeii ca şarpele să se târască şi să progreseze cu pas de gândac, ca
nomenclaturile levantine, pe când de idealurile noastre… pulberea
pământului…vâjâitul vântului…
Mă sărutase. Ăsta nu aştepta ca un păianjen să-i cad eu în plasă. Era ca
un entomolog care aleargă el cu plasa după fluturi prin rezervaţie până la
craterul cu lavă purpurie, incandescentă.
– WOW!!! WOW!!! am oftat eu pătrunsă de trăirea clipei şi observând cu
atenţie la reangajat corectitudinea răspunsurilor reflexe masculine.
Va să zică Tony, cu ochelari heliomaţi ecranându-i albastrul de inişti
bieloruse al irişilor, se afla în faţa mea refăcut complet, psihic şi
fiziologic.
– What is love? întrebară în neştire buzele mele abia rujate mov.
– What is love? îmi repetă el identic întrebarea cu aroganţă de să-l
întreb dacă nu e rabin că-mi răspunde cu întrebare la întrebare. I think
that the love, îmi explică el academic, într-o europeană cu accent
levantin, citând de fapt, după cum am verificat, definiţia pentru fitness
a Websterului medical, the love is the capacity of an organism to survive
and transmit its genotype to reproductively fertile offspring as compared
to competing organisms!
– Imperialistule! Biologizezi iubirea, ai?… Te-ai făcut şi tu un dur ca
Bill! îmi venea să-l brutalizez, dar ochii ăia rugători mă intimidară ca
ai unei fetiţe cu părul ca spicul de grâu. Un thriller sau un best-seller
bun, Tony, nu-i aşa? am cotit-o eu , musai s-aibă ca ingrediente, pe lângă
suspans, şi unele răsturnări de situaţii neaşteptate! Cum îi buiguia şi
Părintele Nicanor deunăzi, la un pahar de vorbă, înapoindu-i, cu Glans
după el, nişte videocasete jegoase şi nişte DVD-uri noi, Măicuţei Penelopa
ce-l ţinea pe Chliton cel negru să-i toarcă-n poala neagră şi scămoşată…
Află tu că motanul vampir energetic, înainte de a se căţăra ca o rachetă
în vârful cedrului, l-a zgâriat binişor pe pitbullul demonică gazdă pe
trufa neagră, călduţă şi umedă ca mâlul marin, de chelălăia nenorocitul ca
orice maidanez lovit de jeep… Ce bei?
– Tequila Matador! răspunse el cu un fel de părere de rău ca şi cum eu aş
fi întrebat doar ca să mă aflu în treabă, într-o întreprindere prin
tradiţie uscată, eventual adăugând îndemnului făţarnic la băutură
avertismentul că alcoolul dăunează grav la ciroză.
M-am ambiţionat. Nu ştiam ce e aia Tequila Matador! Dar cum inventariasem
totul la firmă, am scos imediat din barul lui Bill o sticloanţă de Jose
Cuervo Tequila, începută, golind-o într-o cupă de şampanie, însă nevoind
chiar să-l ucid pe Tony de să nu mai fie bun de nimic, am mai turnat cam
de două ori mai mult suc de ananas şi, cum băiatul nu întindea mâna să se
servească, am dedus că mai trebuie un ingredient.
Am stors atunci în cupă o lămâie întreagă, am pus gheaţă…
– Niciodată, zise el emoţionându-mă toată, nu mi-a preparat cineva o
Tequila Matador mai apetisantă!
– Nu ştii tu ce bine gătesc! m-am arătat eu atunci nu numai anti-dry ci şi
femeie de casă, va să zică nu doar curvă perfectă, spioană şi hoaţă, cum
poate mă credea luându-se după ce vorbeau duşmanii.
– Mira-m-aş să nu gătească perfect cine toate le potriveşte atât de bine!
nu s-a mirat el deloc sau, vicleanul, s-a abţinut să-mi arate. Bănuiesc că
nu prea există timp pentru arta culinară…
– Ba se găseşte oricând timp pentru trăirea clipei! m-am îmbufnat. Depinde
cum te organizezi.
Mă bătea chiar gândul să-i prepar o Paella de marisco, cum nu i-a gătit
niciodată mă-sa-n izba cea patriarhală de pe malul de la capătul lumii, cu
mesteceni colhoznici fruntaşi, al Pripeatului!
Ceea ce am şi făcut, instalându-l pe frumosul meu Tony cu neruşinare, fără
ca măcar să-l mai informez pe Bill, în încăpătoru-mi iatac de la Villa
Panthera Rosa, a cărei bucătărie istorică, dotată cu multe tigăi, oale,
tăvi şi cratiţe datând din secolul al XVIII-lea, parcă mă şi îndemna să-mi
etalez până şi faţă de botosul Gorilă, în nopţi de singurătate şi
nostalgie, calităţile mele culinare înnăscute!
Fundurile rotunde de aramă, alamă, aluminiu sau inox străluceau în
panoplia de deasupra cuptorului clasic, triumfător ca o fanfară staţionată
pe debarcaderul de după promontoriul nudiştilor la sosirea în vizită de
prietenie a flotei americane… Am preparat mai întâi, sub ochii uimiţi ai
instructorului de bodybuilding şi de caiac cu vele, o delicioasă supă din
cap de peşte de stâncă şi coadă de peşte de plajă, cu ceapă roşie de apă,
foi de dafin din Israel, sare iodată, şofran de Sfântul Munte Athos şi
tomate prunişoară bulgăreşti, iar pentru gust deosebit la sigur, am pus
condimente de Bali şi un spornic concentrat de supă de peşte importat de
firma Aristocrata tocmai din Alaska. Totodată, înhăţând din cui eficienta
megatigaie specială, paellera, am perpelit cam un minut, cu muguri de
bambus şi cu urechi-de-lemn, nişte gambe, nişte langostine şi câteva
degeţele roşii de recif în ulei de măsline virgin.
Între timp, puternic emoţionat, Tony, după ce a ascuţit bine cuţitul
japonez, s-a apucat să porţioneze şi să mărunţească o sepie şi un calamar,
însărcinându-mă pe mine, când au devenit aurii cum ne erau şi
perspectivele, a adăuga, într-o primă fază, pătlăgele sârbeşti mixate şi
căţeii de usturoi feliaţi foarte fin, în a doua boiaua ungurească
importată pe insulă doar de firma noastră, în a treia orezul chinezesc,
iar în final, preexistenta supă de peşte încă nerăcită, personalizând-o
iarăşi cu usturoi feliat.
Am lăsat totul pe foc, perpelindu-ne c-un fast-sex chiar pe masa de
bucătărie în miresmele irezistibile şi insinuante ale fructelor de mare,
după care am adăugat zâmbitori şi curaţi la suflet deja preparatele gambe,
langostine şi degeţele, precum şi douăsprezece midii şi trei stridii a
căror semnificaţie profetică, fără a recurge la tâlcuirea asistată de
Măicuţa Penelopa şi de Părintele Nicanor, mi-a fost revelată de zei abia
de curând, anume că scris ne era să ne iubim noi cel puţin doisprezece
ani, cât avea termen de garanţie amorul nostru, în medie anuală
străduindu-ne s-o facem de câte trei ori de la un prânz la altul!
De data asta, n-a mai fost fast-sex, nu pe masa ci pe gresia călduţă din
bucătărie, ci un parteneriat cât fiecare să poată lua tot ce simte că-i
trebuie, dar numai bine că între timp a scăzut de tot supa de peşte şi ne
aştepta în paellera o Paella de marisco perfectă, cum nici îmbuibaţii
exploatatori ai săracilor nu înfulecă pe yachtul Progress sau la Castor şi
Pollux în separeuri, deoarece nimeni nu le-o găteşte vreodată cu adevărată
dragoste!!!
Era lună plină, deci am făcut sex cu Tony toată noaptea, trăind clipa pe
principiul certitudinii a mai mult decât nimic.
Mişa, Vanessa, Bill, Gorilă şi atâtea vipuri de ambele sexe, care păreau
zdruncinate de bi-sex-appealul meu dispăruseră ca măgăruşii insulei în
ceaţa emanată de la poalele vulcanului spre crater, rămânând cu mine nu
întâmplător ci prin luptă dreaptă tocmai stripperul Tony, instructor de
fitness şi bodybuilding ale cărui volume atât de diferite de ale mele mă
dezbisexualizau la fiecare poziţie mai fotogenică în care-şi etala
frumuseţea clasică a muşchilor săi autoconstruiţi după gust fibră cu
fibră, aplecându-mi orientarea când într-o parte când în alta, ca la schi
nautic...
Iar când a bipbipuit deşteptătorul, am dat-o Răului de firmă, pentru prima
oară de la angajarea miraculoasă de pe plajă, şi m-am întors pe partea
ailaltă, partea cu Tony al meu, să se descurce femeia de serviciu cu
clienţii şi partenerii: şi dacă eram bolnavă ce făcea?!
M-am sculat pe la prânz, singură, somnoroasă şi calculând chiorâş cam cât
timp telefoanele firmei vor fi sunat în draci, dacă era să mă iau după cum
mi se zbătea în poşetă mobilul, setat să vibreze el, săracul, dar nu l-am
auzit deloc-deloc, asurzită de vibraţiile inimii mele!
Dinspre istorica bucătărie, veneau arome îmbietoare.
Într-un vas de Jena, fierbea transparent somonul la foc mic. În tigaie
sfârâiau creveţii. Un rac stacojiu era aproape gata în cuptor, cu suita sa
de scoici înecate în sosul de vin alb. Iar dintr-o oală cu smalţul ciobit,
al cărei capac sălta ritmat sub forţa de secol XIX a aburului, râdeau la
mine boabele lăptoase ale porumbului românesc bine fiert.
Tony, adorabil cu şorţul de bucătar peste şliţ, tocmai desfăcea cu grijă
să nu se taie conservele de ton thaylandez.
Eu n-am avut decât a căuta în haosul din cămară un bol din semicristal,
pentru a îngrămădi împreună în el, toate bucuriile mării care făceau
obiectul de activitate principal al firmei Aristocrata, amintitul somon
fragmentat încât să dea salatei culoarea dominantă, scoicile, porumbul
românesc, tonul, creveţii, în mijloc, ca pe un tron imperial, venerabilul
rac stacojiu, adaos de icre negre, icre de peşte spadă şi icre de
Manciuria, lăptucă mediteraneană, oţet din mere, ulei de măsline virgin,
felii de lămâie, ketschup…
Totul era nespus de bun, dar cantităţile atât de mari încât ezitarăm şi
întârziarăm în sărut.
Părea că nu mai aşteptăm decât să chemăm, pe geam ca la bloc la Berdicev,
copiii de jos de la joacă să urce la masă!
N-am mai trecut deloc pe la firmă, lăsând afacerile să se descurce prin
accesarea căsuţelor poştale, prin mesageria electronică şi prin mormăitul
de nemulţumire al faxurilor.
Am ajuns o neconştiincioasă!
Dimineaţa următoare m-a trezit soarele lângă Tony, care, simţindu-se
epuizat, nu s-a mai sculat nici el să pregătească dejunul.
Discul orbitor era înzecit de reflexiile sale în fiecare val. Cerul însuşi
iradia şi te silea să închizi ochii. Furtuna se transformase în această
luminoasă, albastră dezlănţuire de energie sub altă formă.
De fapt, continua.
Cu toate acestea, bărcile pescăreşti plecaseră de mult în larg.
Tocmai se întorceau unele, încărcate, spre cherhanale, gata să se scufunde
de atâta pescuit miraculos. Se auzea cântecul voios, nu al pescarilor
înşişi cum s-ar fi întâmplat acum un secol, ci al tranzistoarelor sau al
casetofoanelor, minuni tehnice achiziţionate pierzând capacitatea de a
valorifica frumoasele voci cu care-i dăruise Domnul pe oameni de la
începutul începuturilor.
Un yacht, celebrul Progress, inaccesibil mie nici măcar în vis până să-l
cunosc pe Bill, traversa linia agitată a mării de la vest către est,
îndreptându-se spre Creta grecului Zorba cu o gaşcă de fericiţi, unii de-a
dreptul necunoscători de suferinţa lumii, cum m-am putut convinge, alţii
dimpotrivă hotărâţi a chefui cu atât mai dezlănţuit cu cât aveau ştiinţă
despre nestatornicia Norocului.
Pe antena parabolică se opri un porumbel negru cu ochi de rubin şi cu
picioruşe roşii ca sângele, dar eu eram odihnită şi fericită.
Mi-am întors privirea spre camera dragostei noastre, constatând un fenomen
ciudat din cale afară.
Lumina era altfel, alta decât în mod obişnuit, o lumină care sublinia
puternic contrastele, cum realizezi eventual la un monitor. Ceea ce în
tabloul cu stânci fusese albastru, acum era negru, căsuţa cu var roz era
albă cadaveric. Livezile de portocal păreau albastre, iar fuioarele de
flacără ale chiparoşilor se transformaseră în prelungi flăcări
negre-negre.
Iar dincolo de porumbel, parte în rada portului, parte desfăşurată până la
orizont, se zărea o flotă americană trecătoare în vizită de prietenie
întinată, poate, doar de înjurăturile somnoroşilor la adresa unui
portsamoliot de pe care veneau şi plecau bombardiere şi elicoptere grele
cu diferite misiuni.
Ah, cum îmi bătea inima! Şi cum străluceau ochii mei de lumina seducătoare
a profitului! În timp ce creierul se strofoca a găsi soluţii de oprire a
acestor clienţi serioşi cărora firma Aristocrata le-ar fi putut furniza,
indiferent de grade, atâtea delicatese proaspete!!!
Contrar educaţiei primite la grădiniţă, îi iubeam pe apărătorii Libertăţii
pretutindeni în lume.
Ca levantină pe Insula Erossa înţelesesem pe deplin că Libertatea este
măsurabilă prin numărul de opţiuni. Iar eu eram bogată. Aveam cu ce să-mi
bat capul, variante destule, o listă lungă de aşteptare, din care să aleg
în funcţie de ceea ce simt: Vanessa, Tony, Bill, Mişa, Gorilă… Şi apoi
lunga listă de numere telefonice de pe mobil. Şi, dacă tot nu-mi găsesc
fericirea, ar fi şi teancul de cărţi de vizită crescut masiv peste al
animatoarei, de când am ajuns managerul firmei Aristocrata,
importator-exportator de fructe de mare, de pigmenţi alimentari, aditivi
şi arome, ca şi de alte delicatese.
Părerea mea generală fiind că devenisem indispensabilă, în bisexualitatea
mea perfect imparţială, atât lui Bill cât şi Vanessei.
Eram fetiţa lor blondă şi trebuia să-i împac.
Chiar dacă mă îndepărtaseră de ei, plasându-mă în sinistra casă cu atlanţi
din mijlocul sălbăticitului parc ca la un orfelinat.
Parcă pentru a mă face să suport mai uşor nenorocul de a nu-l avea pe Bill
lângă mine până la adânci şi fericite bătrâneţi, soarta îi dăduse acum
acest ridicol pas ţanţoş şi uşor mecanic, pas ca de soldat prusac.
Un pas mecanic, totuşi organic, un pas de gândac!
Un pas nesigur, ca de pui de gazelă, abia fătat şi care trebuie totuşi în
câteva minute să alerge mai repede decât numeroşii prădători din jur,
fiinţe damnate, care exercită un fel de control al calităţii şi
fiabilităţii produselor, permiţând ca selecţia naturală să ne împingă spre
acea perfecţiune deplină prevăzută în planul divin.
Un bărbat cu un asemenea defect nu poate fi un bun tătic, nu poate avea o
progenitură de elită, mă gândeam, împrumutând tocmai cruzimea lui Bill,
ideile lui dure, de atâtea ori afirmate şi pe care, din prea multă
dragoste, mi le însuşisem deşi erau complet contrare valorilor mele!
Va să zică mă bucuram de fericirea lor şi în acelaşi timp îmi părea rău de
Bill, mai ales acum când gândea corect şi părea să-şi fi revenit din
paralizie şi, ca amant, să fi reintrat în cea mai bună formă din câte era
rezonabil să i se pretindă.
Hăituit dintotdeauna de paparazzi, iar de la naufragiu încoace de posibili
racheţi de-ai lui Mişa, de obscuri recuperatori şi killeri, durul american
simţi că trebuie să se revanşeze pentru cât l-am iubit şi că i-am redresat
firma, aşa că fără vreo vorbă mă puse într-o joi pe fotoliul canapea ca pe
o capotă, fără a-l mai întinde şi fără să se mai dezbrace, trăgând doar cu
fermitate fermoarul şliţului, gonind aşa ca nebunul desigur de teama
Vanessei, care se anunţase şi ea prin emanaţiile barului acvatic de sub
balconul nostru de tristă amintire.
Totodată, îmi mărturisi rugător că, dacă mi-o doresc şi mi-o doresc, el
îmi trece pe numele meu firma Aristocrata, cu tot cu casa cu atlanţi,
pentru că i s-a acrit, e sătul, şi aici şi-a scos degetul şi a arătat,
până-n gât de ea!!!
Absolut acelaşi gest de saţietate al degetului îl avu peste o oră
fascinanta Vanessa, însă pe întinsa ca o legănată mare roşie canapea, dar
tot în graba mare, ea lăsându-mi pe numele meu, dacă-mi trebuie şi le
expediez lor regulat la Baltimore acelaşi procent din profit ca de la
firmă, Crama Balcic ca amintire, unde ne plăcusem noi două bisexuale
lacome de la prima vedere, pe când mă intoxicam cu emanaţiile ei şi se
cânta teribilul blestem antic asupra nelegiuitului care iubeşte şi lasă
după ce cu inconştienţă i-a jurat partenerei legământ că numai ea e prima
şi mai ales ultima, să nu mai râdă, să nu mai râdă deloc, pentru că el nu
pleacă!
Cum dracu să mai poată pleca? Unde să se ducă un fraier?
Cum unde, Veronico? Să aducă flota americană la sud de Levant!
Pentru un furnizor atât de serios şi-ntr-un real progres, ca firma
Aristocrata!
Într-o viziune two frames, profund materialistă, dialectic schizofrenică,
încăpătoare, îl vedeam ducându-se cu fascinanta Vanessa de toartă ca o
amforă şi îl străvedeam concomitent ca şi fără ea, într-un viitor foarte
apropiat corectându-şi prin voinţă şi exerciţiu american pasul ăla prusac
de gândac, pentru a apărea, iarăşi solo, pe Corso, plin de sine ca un
cocoş, legănându-şi ca un şcolar din Baltimore elegantul laptop bleu, din
piele de crocodil cu mâner de fildeş, fredonând şmechereşte piesa You Look
Divorced din repertoriul unei trupe mai puţin cunoscute în Levant, Anal
Cunt, şi rumegându-şi nervos chewing gum-ul albastru binemirositor a menta
selvatica şi a job pentru o alta ca mine, blondă, din Berdicev şi expertă
în ştiinţele comunicării, nici prea curvă, nici prea fraieră şi nici prea
securistă.
Cât despre frumosul Tony, pesemne tot Vanessa îmi indusese cu emanaţiile
ei o frică nebună, o teamă lucidă, o obsesie indecentă că nu voi mai fi
nicicând pregătită psihologic să întâlnesc un client, o clientă, o
parteneră sau un partener cu care să mă potrivesc biologic atât de bine la
pat (un fel de a zice incomodului birou de la firmă după ce am scos
fotoliul că nu mai aveam loc de noile bibliorafturi!). Gătea exemplar,
inclusiv salata de fructe de mare cu ingredienţi naturali Aristocrata, şi
eram profund convinsă că, cel puţin o vreme, el va fi un bărbat de casă
perfect ideal, încadrat în canonul antic.
Şi mi se jura mişcător tuşant că deşi fusese cândva încurcat nautic cu
Bill pe Insula Erossa, fiind recent în convalescenţă după testul angajant
de pe plajă şi intrând în clandestinitate până la a-şi lua o strălucită
revanşă asupra trădătorului Gorilă, nu apucase nici a se da la Vanessa,
nici a se da Vanessei cum pretindea ea cu insistenţă şi emanaţii.
Cu toate acestea, eram înclinată să presupun că în bisexualitatea noastră
pură ca raţiunea practică a puterii de judecată de care dispune omul când
nu se călăuzeşte doar după ceea ce simte, nimic nu ne-ar fi putut
împiedica să o facem odată şi odată pur şi simplu în trei-patru! Dacă nu
chiar în cinci-şase !! Dacă… dacă după recuperarea gorilei ar fi descins,
de la Berdicev pe Insula Erossa, spre a trăi clipa în procesualitatea ei
integratoare, şi comodul Mişa!
Îndrăznind eu a spera că, importând din estul încă sălbatic un bărbat de o
rară puritate, cu certitudine exploziv acumulată în lipsa mea, am fi putut
realmente atinge fericirea toţi din acest quadrilatero d'universo d’
amore, fericirea cu F mare, la standardele de calitate cum o concepeam
numai eu, micuţa Vera, Veronica, o ambiţioasă smerită, fără a fi totuşi
nici curvă, nici naivă, nici kaghebistă, ci doar o blondă superbă şi
elegantă, respirând prin toţi porii cu toată vitalitatea Răsăritului, ca
una ce mă împreunasem şi cu el, şi cu ea, şi cu el, numai cu gorila nu, şi
cu leneşul Mişa, aşa că vorbeam în deplină cunoştinţă de cauză
referindu-mă la plusurile şi minusurile tuturora, acumulate din anticipări
rele şi deprinderi proaste, ca nişte datorii la un furnizor, atâta vreme
cât se ocupaseră fiecare, orbeşte, doar de afacerile sale, uitând a mai
trăi clipa în plenitudinea a tot ce ne poate ea adăuga.
Rămânea numai ca Vanessei să i se facă prin acumulare dor de mine! După ce
avea să-i nască pe cei doi gemeni deja porecliţi de surioara lor ca spicul
de grâu Castor şi Pollux, după ce Părintele Nicanor anticipase că primul
va moşteni, căsătorindu-se inteligent, turnul cu acelaşi nume, iar Maica
Penelopa străvedea că se va privatiza levantin al doilea în al doilea.
Cât despre Bill al meu, să fie sănătos! Căci pe statornicia bărbaţilor,
din instinct nu am pus accent niciodată şi nici nu mi-l voi pune. Ei au o
mentalitate de consumator insaţiabil, aşa că trebuie să le tai cu drujba
macaroana când te hărţuiesc cel mai tare, căutând să te subjuge detaliu cu
detaliu. Ei nu sunt mult diferiţi de Chliton, cotoşmanul cel negru Maicii
Penelopa, care vampir energetic a devorat păsărica ce trecea ca fulgerul
printre coloanele antice şi cu toate că se lingea graţios pe bot cu
obscena-i roşie, roz şi delicată ca o petală de trandafir bulgăresc
limbuţă, a uitat imediat păcatul săvârşit, spre deosebire de fidelul dulău
pitbull Glans, care în viaţa lui n-a uitat vreodată ceva, acumulând acea
privire demonic întunecată, de gazdă a cine ştie cărui Satan rătăcitor
fără de ţară!
Aşa cum de comun acord mă preveniseră binefăcătorii mei consilieri, acest
cuplu primordial şi indestructibil părăsea totuşi Insula Erossa,
angajându-se-ntr-o aventură spirituală palpitantă: regăsirea bazelor
fericirii la Baltimore!
De fapt, Bill, de origine dintr-o familie mult mai bogată decât îmi
închipuisem până să deduc din arhivele firmei elementele ei de evaziune
fiscală, nu făcuse pe Insula Erossa, pe firma Aristocrata şi pe mine decât
niţică practică.
La Baltimore abia, cu nevasta-i eternă, avea să refacă totul zi de zi ceas
de ceas şi în proporţii de masă, rulând un capital de importanţă
planetară, globală.
I-am condus dis-de-dimineaţă la ferryboat cu Tony, care observă lăcrimând
sub puterea bisexuală a zeilor şi zeiţelor olimpice cât de armonios e
structurată lumea noastră prin lucrarea cea dumnezeiască, fiind instructiv
de subliniat cum n-am fost eu niciodată părăsită de noroc chiar în
suspansul celor mai neaşteptate răsturnări de situaţii, binefăcătorilor
spirituali şi insulari, Măicuţa Penelopa şi Părintele Nicanor,
substituindu-li-se la timp, cu timpul, pe măsura creşterii poftelor şi
posibilităţilor mele de a trăi certitudinile clipei, binefăcătorii
materiali şi globali, fascinanta Vanessa şi durul Bill, spre parteneriatul
cărora mă călăuzise ca o buburuză o nemuritoare minge roşie cu buline
negre în vreme ce, acum înfiată de ei şi transferată de la orfelinat la un
grup şcolar din Baltimore, o puştoaică goală şi îmbufnată, blondă ca
spicul de grâu din împrejurimile Jitomirului, tocmai caligrafia, cu
picioruşul fin cu unghiuţe lopăţele de viitoare topmodelă rasată, în
nisipul negru vulcanic cu reflexe sidefii, magicele iniţiale: V W V.
Adică: Veronica, William, Vanessa!
Căutam nostalgic din ochi spre promontoriul nudiştilor nucul vârstnic sub
care trăisem cu Vanessa, în jeepul argento metallizzata plutitor pe roiuri
de fluturi mov orhidee, clipa la superlativ în procesualitatea ei
înmatriculată la Fiesta Nucilor Verzi în itinerarul meu spiritual şi, nu
puteam să mă abţin, de durul Bill râdeam, râdeam, iar Tony, înlăcrimat ca
o domnişoară blondă cu o şuviţă rebelă clătinată totuşi pe aripile brizei
marine matinale, după ce se canonise ore întregi la coafor, îmi jura
uneori legământ sub un smochin roditor sau neroditor.
Privirile de farmec încărcate, până şi-au făcut plinul, operativ ca de
către un electrostivuitor din antrepozitele firmei Aristocrata, mi le-am
întors atunci către feminitatea pământească de Geée a craterului,
încântată că roua insulei paradisiace, care-ţi aburea instantaneu
parbrizul jeepului ca un clocotitor oftat de dragoste, se înălţa acum spre
slava cerului, lăsând necunoscătorilor vulcanului, turiştilor nou veniţi,
impresia că e în activitate şi fumegă neobosit şi o să erupă în minutele
următoare gemând de plăcere, ca şi cum toţi masculii speciilor din
rezervaţie s-ar uni simultan cu partenerele şi clientele lor. Dealtfel, un
splendid răsărit de soare dădea culori de un optimism nemaivăzut
paradisiacului peisaj al Insulei Erossa, de la vălurita oglindă turcoaz
purpurie a mării la înmiresmatele cingători alb-verzi-oranj ale livezilor
de portocali.
Înfiorată, nedormită şi ţinând post, în loc să plâng de atâta emoţie
estetică, m-am pomenit căscând feroce ca Glans, pitbullul părintelui
Nicanor, sau poate doar ca graţiosul Chliton, cotoiul Măicuţei Penelopa,
oricum cu o impotolibilă sete de viaţă, sorbind aerul cu o lăcomie de
peştoaică pe uscat, cu o năzuinţă sălbatică, bestială în naturaleţea ei,
de a trăi clipa pofticios total ca o fecioară antică, crescută de bunicuţe
şi mătuşi fanatică-n neîncrederea-n mâine şi mironosiţă-n cultul
certitudinii fericirii de azi, certitudine care întotdeauna este ceva mai
mult decât nimic, oricât te persecută Soarta silindu-te uneori să te
satisfaci singură prin sfânta muncă pe o insulă altminteri paradisiacă.
– Deja m-ai făcut fericită! şoptii eu cu smerenie, gândind la Bill, că
poate regretă, odată scăpat din vamă şi ajuns pe pistă la samoliot cu
Încălţata de toartă, limitarea serialului nostru de amor doar la câteva
episoade, şi alea sărace, printre picături. Te iubesc aşa de mult încât ar
trebui să ţi se facă frică! rostii însă cu şi mai multă tandreţe, oftând
cu dor printre trandafirii bulgăreşti sofianici aproape sălbăticiţi din
parcul Villei Panthera Rosa, amintindu-mi de fascinanta Vanessa şi de
emanaţiile ei atât de dulci încât mi s-a tăiat răsuflarea ca de pumnii lui
Mişa, mi-au amorţit mâinile şi l-am rugat pe Tony să bage el jeepul în
garajul nostru.
Mierlele, privighetorile, rândunelele, presurile, sturzul şi pitulicea din
romanticul decor al casei cu atlanţi îşi continuau utrenia lor fără de
păcat, întrecându-se cu rozele, caprifoiul, rozmarinul, crinii şi
orhideele mov în a-l slăvi şi lăuda şi preamări pre Creatorul pentru
lucrarea sa, iară soarele, cu faţă prietenoasă ca un aerostat roşu ancorat
deasupra mării brăzdate de ambarcaţiunile pescăreşti, în timp ce
albatroşii mediteraneeni se interpuneau ca nişte pete dalmaţiene între
mine şi sfera-i de foc, îmi dădu ciudata iluzie optică 3D, extrem de
semnificativă pentru cine ar ghici viitorul, că Neptun însuşi a luat în
trident ca-n frigare acea minge roşie cu buline negre înecată de american
când a naufragiat cargoul Zarea şi acum o tot împinge tandru în sus, să se
bucure de ea şi colegul său Uranus, zeul cerului albastru, cu atâta
inestimabilă recunoştinţă omagiat în Levant odinioară, pre când mai exista
iubire şi milă şi iarbă-iarbă pre pământ şi zeii mitici le dădeau aproape
de toate aproape la toţi pământenii sub soarele roşu, nu ca azi când e
naşpa că se degradează babilonic limbile, va să zică literatura nu mai e
funcţională nicăieri cât economia de piaţă, de-au privatizat îmbuibaţii
până şi dragostea, scriind pe ea PROPRIETATE PARTICULARĂ şi reuşind a-i
manipula pe toţi muritorii că dacă banul nu e, nimic nu e…
Balcic, iulie 2004
|
