|
Cafeneaua gândurilor fumate
Andra Rotaru
Impresii si pareri personale in FORUM
De câte ori ating marginile lucioase ale unui album de fotografii, simt
cum îmi ating trecutul într-un mers legănat, ce pune zăgazuri, pas la
pas prezentului. E o derulare rapidă înapoi, aproape intangibilă, nu
foarte clară, care-şi cere drepturile asupra trupului meu.
Transformările par mai vizibile o dată efectuat acest itinerariu vizual
şi maturitatea foarte aproape, chiar recentă; în disonanţă, există poze
de pe vremea copilăriei care îmi par vii, copilul zărit în ele parcă
tocmai a ridicat acum ochii din pământ, ochii mei de azi, în lumina
flashului.
Stranie senzaţie, care mă lasă cu un gust rece, lipit de cerul gurii, şi
un plâns stătut, sălciu.
Timpului care se deschide ca un evantai îi inventez deja ipostaze în
care doresc să fiu fotografiată, cu conştiinţa celui care ştie că va
rămâne în eternitate prin intermediul acestor poziţii corporale şi
gesturi irepetabile. Iar de multe ori, într-o atitudine trufaşă, prefac
pozele cu inocenţa celui care nu ştie că e fotografiat. Abrog o figură
ce exprimă nepăsarea şi încerc să-mi construiesc o mină distinsă. Cât
şiretlic! Văzându-le developate, exclam cu stupoare: Ce falsă par! Dar
gestul nemuritor este acolo, iar expresia la fel.
Unii spun că eram diferită atunci când vârsta naivităţii încă mijea
albă, pe faţa mea. Şi uneori îmi mai trece pe faţă un surâs la fel de
pur, la fel de fantomatic, o rămăşiţă a binelui, la această vârstă a
tinereţii, care nu vrea să se îndepărteze de mine. Sunt fascinată de
etapele pe care le parcurge un om, cu lipsa de conştientizare acerbă a
ceea ce e trecut, a ceea ce s-a stins. Mulţi dintre cei aflaţi în jurul
meu par să nu se schimbe vreodată, par să nu năzuiască la mai mult, par
să nu poarte întipărite însemnele clipei ce se duce.
Oamenilor nu le cer prea multe; ei au văzut cum eram pe vremuri, mă văd
şi acum, dar există o lipsă de putere a comparaţiei precum şi un
dezinteres care le sunt la îndemână doar pentru un trai liniştit într-o
lume la fel de lipsită de substanţă ca şi ei. Astfel, remarcile lor şi
judecăţile pe care mi le atribuie mă lasă rece, indiferentă, căci la fel
de bine se pot uita la oricine altcineva, cu acelaşi semn de întrebare.
Care nu înseamnă de fapt nimic. Sufletele lor nu se schimbă. Sunt
îngheţaţi, inapţi privirii aprofundate. Nu-i văd, nu-i simt, nu mă las
copleşită de fiinţa lor, de organicul lor. Nu mă pot amesteca cu valul
de uman ce împroaşcă din toate părţile. Şi instantaneul se opreşte,
neputându-şi continua jocul de umbre alb-negre cu ei.
Pentru cei fără de timp, necesitatea pozelor e nulă. Sunt cei dintre noi
care nu tânjesc după stropul de menire cu care am fost zămisliţi la
naştere, în aşteptarea împlinirii destinului. Care se complac datului
imediat. O viaţă anostă care nici nu merită să fie imortalizată, banală,
fără suflu divin. Cu toate acestea, pentru unii este vital să aibă
trecut, să ţină aproape copilul ce au fost:
momentul pe care nu-l mai prinzi din urmă, faţa de copil care zâmbeşte
sau se încruntă sub povara aparatului foto. Rămâne o ruptură a timpului
în care ne prindem cu speranţa că prezentul nu mai trece, ci stă aproape
de noi, neschimbat.
Aţi observat că uneori semănăm unii cu alţii la vârstele fragede ale
copilăriei? Avem un zmeu comun care ne veghează şi care încântat de ceea
ce poate face asupra vieţii noastre mici, ne şopteşte poveşti şi fapte
magice. Ne suflă tuturor un abur cald, neuman, făcându-ne să plutim cu
încredere, să ne deschidem şi noi aripi pe care să le lăsăm să-şi
trăiască viitorul. Devenim oglinda lor, imitaţia lor, speranţa că vom
rămâne şi la vârste înaintate la fel. Zburăm înspre un viitor etern.
Revenind la realitate, văd figura mea de acum, matură, pe care o voi
păstra închisă bine în clapele fermecate ale unor pagini cu filigrin. Nu
mă voi mai lega de trecut decât prin intermediul pozelor şi a ideii ce
mi-a rămas înrădăcinată în textura cu care am fost concepută.
Ca atâţia alţii, am crescut cu oglinzi în jur, cu imagini ale mele, care
mi-au făcut mai uşoară propria identificare cu fiinţa căreia îi
aparţine.
Fără acestea, probabil aş fi fost surprinsă de carnaţia necunoscută, de
chipul ciudat, poate m-aş fi speriat de imaginea mea, poate aş fi
respins-o. Dar nu, în lumea cochet feminină, am purtat chipul meu pe
nenumărate sprafeţe, ce reflectau cu satisfacţie omul ce le căuta
prezenţa.
Realizaţi că uitându-vă în oglindă, vi se pare că sunteţi ca şi ieri, ca
şi alaltăieri? Totul pare la locul lui, într-o încremenire a timpului.
Oglinda vă minte. E construită din ireal, dintr-un timp topit, ce dă la
iveală una şi aceeaşi imagine magmatică. Uită ceea ce s-a reflectat în
ea cu câteva zile în urmă. Reţine ce s-a apropiat de ea, mişcându-şi
formele în acelaşi moment cu prezentul. Este ca şi retina care nu are
memorie, care nu poate exista de una singură, fără omul ce se priveşte
pe sine, prin ea, atemporal. Dar şi aşa, noi oamenii suntem deficitari,
memoria de scurtă durată se joacă cu noi. Ne joacă feste şi memoria
vizuală, care într-o zi captează nenumărate momente ale noastre. Mii de
chipuri, cu aceleaşi dorinţe, căci unii dintre noi suntem narcisişti şi
oglinda devine indispensabilă, nu? Un tărâm al eterului.
Poza surpinde momentul de singurătate şi ne putem lăsa purtaţi de acest
narcisism. Este însă şi momentul dezintimizării, când ştim că şi alţi
ochi ne privesc, momentul în care camera prinde viaţă.
Oare aceşti ochi nu te inhibă? Sau nu te prefaci o clipă că eşti timid?
Căci timiditatea are avantajele ei, cu ochii mulţimii care se aşteaptă
să vadă ceva ieşit din comun.
Cu toate acestea, nu ştiu câţi sunteţi naturali, atunci când pozaţi.
Aveţi conştiinţa momentului în care trebuie să păreţi mai frumoşi, mai
“nemuritori”.
Orişicum obişninţa s-ar putea să nu te ajute din acest punct de vedere,
la fel cum lipsa fiinţei din tine nu poate fi sedată cu motive native,
florale sau închipuite. Poţi doar să simulezi.
Ajungi de la starea de disconfort din faţa camerei de fotografiat, la
cea de adulaţie, într-o grabă prea timpurie. Şi o rogi cu voce stinsă să
te mai lase o clipă între timpuri, să desăvârşeşti ceea ce intuiţia în
sfârşit îţi şopteşte cu paşi din ce în ce mai repezi. Prin faţa ochilor
trece moartea, atu al nemuririi celor pozaţi braţ la braţ cu ea.
|
