|
CERSETORII DE CAFEA
Impresii si pareri personale in FORUM
de Dan Danila - membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
Îmi permit să parafrazez aici titlul rubricii lui Emil Brumaru de la
România literară, care nu este numai una dintre lecturile mele preferate,
ci si o permanentă sursă de amintiri, nostalgii si trimiteri (involuntare)
la anii surogatelor de tot felul si a celebrului nechezol.
Era o vreme când “dai o cafea?” era pentru multi, cel putin în acel orăsel
transilvan unde trăiam pe atunci, o formulă normală de salut, mult mai
profitabilă decât bună ziua, de pildă, fiind totodată exprimarea subtilă,
aproape poetică, a prieteniei neconditionate, a plictiselii, a
singurătătîi, a unor oarecare indisponibilităti materiale, a unei usoare
forme de umilintă, combinată cu disimulată obrăznicie si totodată
promisiunea foarte vagă a unei revanse, la o dată neprecizată.
Mai ales spre sfârsitul deceniului optzeci, când magazinele nu mai aveau
practic ce să vândă, cafenelele apăreau ca buretii după ploaie si fiecare
băstinas îsi avea localul preferat, unde dacă lipseai o zi, deveneai sursă
de discutii si unde când apăreai, după ce reuseai să străpungi
cu privirea
cortina fumului gros de Carpati, stiai imediat cine nu e de prin partea
locului...
Oamenii intrau vara ca să caute putină umbră, iarna ca să se incălzească
un pic, între două cozi, două autobuze, două schimburi sau pentru a auzi
ultimele bancuri; foarte rar puteai sedea, măsutele normale cu scaune
fiind treptat inlocuite cu mese înalte la care se stătea in picioare, de
aceea erau botezate la varice. Motivul acestor frecvente "modernizări si
renovări"era simplu – cel care găsea, printr-o minune, un scaun liber, nu
mai pleca in ruptul capului si nu era nici o artă să stai o oră si
jumătate la o cafea mică, ceea ce nu prea avea darul să sporească
încasările… Când chelnerita îsi pierdea răbdarea si te soma să faci loc
altora, era simplu – comandai incă o cafea; dacă erai cumva tocmai venit
de la Cluj sau Bucuresti cu bancuri noi, comesenii nici nu te mai lăsau să
pleci si făceau chetă, dacă era nevoie, pentru a-ti aseza mereu câte ceva
în fatză. Dar observai uneori clienti foarte taciturni, adevărati stâlpi
de local, amplasati zi de zi în acelasi loc, în spatele unui ziar, dar
nimeni nu se lega de ei - să fi fost oare de la cooperativa ochiul si
urechea?
Într-o vreme, metoda aplicată pentru scurtarea timpului de consumatie era
interzicerea fumatului, în care caz localul era de obicei abandonat si
dacă nu reusea să ofere ceva cu totul aparte, risca să dea faliment. De
obicei se revenea asupra nefericitei hotărâri si fumul de tigară se
revărsa, din nou, victorios, pe usa mereu deschisă (chiar si iarna) spre
trotuar…
Mesele înalte aveau tăblie dublă – dedesupt era locul unde se uitau de
obicei mănusile, sacosele, cărtile sau alte bagaje mărunte, dar unde,
paradoxal, nimeni nu găsea nimic.
Mereu apăreau si dispăreau figuri pitoresti, unele de-a dreptul
emotionante, mascotele localurilor. De pildă, era un cetătean mai in
vârstă, destul de masiv si cu oarecare prestantă (se zicea că fusese
avocat inainte să se ticnească), îmbrăcat sărăcăcios, dar nu jerpelit,
care te asalta cu vocea lui de bariton si apelativul, de la caz la caz:
“Dom primar! dom judecător! dom procuror! dă-mi cinspe bani să beau un
coniac!”"Altul, mal tânăr, cu un craniu disproportionat de mare
(hidrocefal?) adăpostit sub o enormă bască sau căciulă tricotată gen
schior, făcea cu mare viteză, sub fruntea lui încretită, operatii
matematice de genul 54 inmultit cu 257, iar după verificarea pe hîrtie îsi
primea obolul sub formă de tigări, cafele si alte produse consumabile...
Acestia erau de obicei tolerati, chiar invitati uneori la masă, spre
deosebire de un tigăncus de vreo sapte ani, murdar si mucos, care te
trăgea de mânecă si avea o formulă cu totul “neprofesională” si deci
complet neadecvată de cersit, drept care nu primea nimic, decât eventual
un sut în fund: “Dă, bă, un leu”..." Altul, mai vârstnic, bărbos, păros,
mereu beat si de-a dreptul respingător de jegos, era urgent expulzat, iar
odată iesit, ingenunchea in fasa masinilor Dacia, se inchina cu gesturi
largi si pupa sigla tricoloră UAP de pe masca radiatorului, spre hazul
trecătorilor...
Dar mai era si o altă formulă de salut, oarecum inrudită, desi interogatia
se transforma aici în vocativ -imperativ: “Dau o cafea!”... tot în loc de
bună ziua. Refuzul era aproape imposibil si ar fi fost, oricum, o mare
gafă, degeaba te apărai că tocmai ai băut vreo cinci, sau că te grăbesti,
sau că te doare deja stomacul de atâta nechezol. Ideal era, desigur, ca
invitatia să vină tocmai când erai la culmea lipsei de solvabilitate, ceea
ce avea darul să genereze ad hoc o atentie si o simpatie explicabilă...
La o cafea se discuta filozofie, politică, ultimul meci de fotbal al
echipei locale sau nationale, se făceau afaceri, vânzări-cumpărări,
cofidente si alte indiscretii... la o cafea se flirta, se aranjau
petreceri si excursii, nunti si botezuri... unii vorbeau foarte tare, asa
că deveneai indiscret fără voie. Era locul unde te intâlneai cu prietenii,
unde lăsai vorbă pentru cutare, unde primeai vesti...
Astăzi acest gen de ”institutii centrale”"au dispărut aproape fără urmă,
firme pompoase, pestrite, sclipitoare si clipitoare, reclame de Coca Cola
sau Marlboro au luat locul literelor de polistiren vopsite cu tempera, iar
la periferie aproape fiecare strădută are un garaj transformat in crâsmă
de vecinătate.
Si nu numai asta, dar parcă acum timpul e mai măsurat iar românul, cu
toată libertatea, nu mai are dezinvoltura si plăcerea inefabilă a
taclalelor interminabile, ca pe vremea împuscatului…
Probabil că as tresări de plăcută surpriză, dacă trecând pe una din
străzile stiute, as auzi o voce cunoscută care m-ar intreba:
" Dai o cafea?"
Dan Dănilă
|
