|
DANSUL DESTINULUI
Impresii si pareri personale in FORUM
Adela-Adriana Moscu - USA
Christos a inviat pentru catolici, luterani, pentru multi dintre oamenii
crestini. Cei ortodocsi mai trebuie sa astepte pana la 1 Mai. Ce ciudata
mai e si viata asta si ce intortochiat mai este si dansul .. prin ea...cu
destinul - singurul partener ce nu ma paraseste. Cate poteci minunate dar
si dificile am dansat si inca la vremea mea vin piruete si intorsaturi in
forma literei "u" de ma surprind si pe mine insumi.
Azi m-am imbracat ca niciodata foarte repede...totul mi-a mers ca in
struna (daca imi aduc aminte bine de expresie). Incepusem postul renuntind
la carne acum 46 de zile. Azi as fi putut minca orice ca doar era deja
Pastele. Dar nu puteam deoarece ma pregateam pentru o colonoscopie ce avea
loc in ziua urmatoare....ilaricele paradoxe din viata mea. Numai Dumnezeu
o sti ce vor gasi doctorii inauntrul meu. Eu atata stiu ca inima-mi e
plina de exhuberanta dornica de a fi presarata pe unde este primita si
dorita. Intentiile imi sunt inalte si ma darui Universului Divin. Am sarit
in niste pantaloni foarte eleganti negri. Bluza fara maneci din bumbac
tamaduitor de moale era din aceeasi culoare presarata cu niste fluturasi
imbrodati in diferite culori pastel si aprinse ca inima mea. O esarfa de
matase naturala avea patrate viu colorate coordind pe cele ale fluturilor
si sperantelor mele. Radeam gandindu-ma cum multi oameni aveau nevoie de
ma plasa in patrate, in cutii cu etichete pe care ei ma botezau dupa
mofturile lor si incercau sa imi sugrume existenta libera de artista
plutitoare. Era esarfa mamei mele, Alexandrina...i-o daruisem de un Pasti,
ani si ani in urma. Ea mi-o daruiese inapoi prin moartea ei acum doi ani
si mai mult. Doar ea si amintirile imi incalzeau corpul azi-asta zi de
primavara prea friguroasa pentru mine. Jacheta mov aprins din lina
gabardin englezeasca devenise prea larga pentru mine (in sfarsit incepusem
sa slabesc) dar culoarea se potrivea cu celebrarea sarbatorii spirituale.
Cateva fire de argint zburdau prin paru-mi castaniu si inca ud. Buzele imi
erau sarutate de rujul channel cu o culoare a ticlamenului ametit. Era
culoarea loiala ce ma salva intotdeauna sa nu arat ca o fantoma. Voiam
sa-mi pastrez fata dezbracata de orice minciuna si ocolisem orice machiaj
dar macar buzele-mi trebuiau aduse la viata. Mi-era frica de cei ce ma vor
baga in seama ca ar fi chemat salvarea dupa o privire inspre mine. Dar si
aia erau mult prea putini. Am zburat peste pragul usii cu un zambet fugar
si cu o anumita pace in suflet desi eram gata sa trec de la un lacrimat
elegant intr-un crescendo culmind in lacrimi de crocodil sau tipete de
elefant razbunator, femeie in fata unei prapastii. Ruga “Tatal nostru” imi
salva libertatea...Fiul meu nu venea cu mine la biserica...era
pedepsit...de tatal lui. Daca ar fi fost cu ani in urma as fi crezut ca o
facea doar ca sa ma impunga de ciuda ca eu aveam in ce crede. Era parca
ieri cand i-am spus: “Nu e chestia ca am in ce crede si tu nu ai. Eu aleg
sa cred! de friica nebuniei poate...nu de friica lui Dumnezeu. Nu mi-a
fost niciodata frica de EL. Mi-a fost tare drag tot timpul si inainte de a
auzi prea multe despre EL. Imi imaginam ca e unicul ideal ce nu fa vi
relativ intr-o lume atat de putreda si volatila, unde cativa barbati m-au
mintit si amagit ca mai tarziu sa ma blameze ca eram prea apetisanta. Nu
le intelegeam alfabetul si lipsa de de bun simt. I-am iubit oarba si
far-de prejudicii si i-am iertat-doar si ei erau copiii lui Dumnezeu si nu
doream sa fiu o ipocrita. Saracul meu copil, incercase el sa sune acasa de
vreo trei, patru ori sa anunte ca ar vrea sa stea mai mult la prieteni dar
pomul din care el cazuse era mult prea ocupat fumand ca un turc pe terasa
desi era persan. Kian ajunsese acasa dupa 7 ore de plecare (mult mai mult
decat planuit) cu o zi inainte. Degeaba numarul preferal a lui era 7 de
data asta nu ii venea in salvarea lui de loc. Epuizarea din mine inundase
insetarea pacifistei din mine. Nu mai puteam fi la mijloc. Nu ma mai
puteam zbate cu un om ce nu credea in existenta spiritului si cu un baiat
poate mult prea fraged sa imi adopte diplomatia si mestesugaria cuvintelor
mele aplicate in mod potrivit la timpul potrivit. Am incercat sa dansez
gratia in ei dar intunericul ne incilceau pasii. Doar internetul fusese
prietenos cu mine in inceputul diminetii de azi. Patru prieteni imi lasase
urari de Pasti. Trei persoane romane: un tip catolic, unul ortodox si o
tipa imi trimitea flori...nu mai stiam in ce credea si ce ritualuri ii
erau ei dragi. Un poet mistic din muntii ardealului imi dorea o primavara
placuta. Imi doream si eu la fel. Un amic evreu ce devenise metafizic in
ultima decada imi dorea fericire. Imi aducea aminte de Vinerile inserate
in New York City cand vecinul meu din Forest Hills, Queens, Moshe ,venea
la casa lor cu buchete de flori reale. Eu o ajutam pe sotia lui si
prietena mea,Aviva, sa impodobim masa printre miresmele mancarilor
evreiesti ce nu mai aveau rabdare sa ne delecteze apetitul. Lacrimi se
strecurau printre pleoapele-mi inchise cand Moshe binecuvanta painea si
vinul rosu. Ma intrebau de ce plang. Cu fiori pe spate le raspundeam: “
Ritualul e atat de frumos, as vrea sa dureze o vesnicie!“ Ei zambeau cu
atata afectiune si asa dor imi e de ei acum. De dragul lor voi dansa
zburand inspre Ierusalemul de Aur. Azi nu mai stiam cum sa ma adresez si
cum sa mai raspund oamenilor. Trebuia sa fiu mult mai atenta cine si cum
si ce celebrau. Pe aste taramuri provinciale lumea era mai putin
iertatoare. Aceasta atmosfera inca nu imi intrase in singe dupa 13 ani de
supravietuire. Au gresit liricele cantecului mintidu-ne“ If you make it in
New York City you make it anywhere” Ar fi trebuit sa fie” If you make it
in Lancaster, PA, you make it anywhere." Mi-era un dor cumplit de New York
City. Traisem in el 17 ani. Devenisem femeie, devenisem psiholog,
devenisem mama, devenisem dansatoare in “Marele Mar”. Hartuita, sedusa,
inaltata in lumini si ametita in inunecime-dansul cu destinul in acea
geografie isi lasase cea mai fascinanta imprinta in sufletul si trupul
meu. Acelas numar de ani cat am trait in Romania dupa ce mama m-a introdus
in asta lume. Mi-era un dor cumplit de orasul natal, Cluj-Napoca.
Gandurile ma rascoleau din nou cu viteza luminii...Oare o sa stau 17 ani
printre aceste rurale lanuri de porumb strain? Corpul incepuse sa mi se
deformeze aici, muschii gatului erau opozitionali ca niste adolescenti
fortati in camasi cu lacate - poate imi urlau si in vise iar in realitate
ma indemnau la o evadare-of, dar cine-i asculta ? surda din mine...si
oarba din mine dansau in nestire pe un ritm sincopat si schiopatat, un
sunet plafonat - si oamenii imi spuneau ca o placa stricata: " Lasa-ti
incredrea in Domul!"
Ani de zile nu i-am inteles pana cand i-am intrebat in care domn sugerau
ei? Intre timp imi dadusem seama ce voiau ei sa imi spuna dar intre timp
interpretarea mea devenise universala. Aceea imi cadea mai bine. Imi
aducea liniste in sulfet...
Patruzeci si sase de ani il cautasem pe Dumnezeu in ambele continente, in
biserici ortodoxe, catolice, in capele, in sinagogi, in temple budiste, in
moschee musulmane, in riturale africane, in rituale din Kama Sutra, in
dansuri indiene, egyptene, tiganesti, arabesti, flamenco, tangouri, salsa
si putin swing. Am trecut de la tamaie la ape turcesti de lamaie, la ape
de trandafiri persane, de la“sage” la “insense indiene” ierbuiri persane
si iar la tamaie. Printre ele zburdam si cautam si prin poezie incepand de
la Eminescu la Eliot, de la Octavian Goga la Rumi, de la Emily Dickinson
la Alliana-Adriana Sanja Cristea. Am trecut prin toate jenrele de muzica
si toate mirodeniile din colturile lumii. Am imbratisat pamanturi sacre
din toata lumea si am sarutat si peretii de la Taj Mahal. Am dansat cu
ingerii imaginari si m-am aplecat cu umilinta si curiozitate nestopabila
in fata omenilor intelepti sarutandu-le mainile lor caluzitoare. Am
incercat pianul, vocea, chitara, tobe egyptene, tamburinele tiganesti si
castanetele spaniole, pictura, mangaierea, saruturi franceze, si soapte de
iubire romanesti. Am cautat in ape de izvor, in oceane, in lacuri , in
mari si fluvii de lacrimi. Cate dansuri am dansat cu destinul invocand
spiritul lui Dumnezeu...cate cercuri divine pictam cu voalul meu
transaprent pe nisipul plajilor de la Oceanul Atlantic, Costa del Sol si
San Diego.
Azi imi ceream iertare acestor meleaguri (erau si ele create tot de EL)
cand conduceam atat de lunecos pe strazile goale ale acestui oras
blestemat odata de mine, ce m-a adus la cele mai pline momente de
umilinta....M-a fortat in felul lui unic sa ma cunosc mai bine, sa imi
onorez radacinile...romanesti, maghiare, grecesti, armenesti, catolice,
ortodoxe, evreiesti...si cele apartind Evei...toate radacinile...ca pana
la urma sa ma reinventez intr-o pasare a pacii dasand pe ritmul muzicii
inimii mele.
Intr-un oras omogenic unde parul blond si ochi albastii erau norma - aveam
noroc cu ochii mei ce isi schimbau culoarea de la verde la albastru si la
gri. Si incepeam sa fiu placuta mai mult doar cand incepusem sa imi pictez
suvite blonde in plete. In alte cercuri ma placeau doar cand defilam cu
haine de moda elevata (high fashion designer clothing) si cu poseta Dior.
In alte cercuri eram acceptata doar cand purtam machiaj. In alte cercuri
nu eram acceptata cu deodorant si cu parfum( all naturelle). In unele
cercuri dansam, in altele doar visam la dans. In alte cercuri nici nu le
spuneam ca sunt o dansatoare. Era cert ca in toate cercurile eram
considerata o persoana bizara doar pentru ca aveam curajul sa fiu lejer de
sincera si foarte volubila, si pentru ca aveam imboldul sa imbratisez
copacii si sa miros florile la orice ora din zi si noapte.
Azi nu il mai cautam pe Dumnezeu. Azi ii simteam prezenta peste tot...in
copacii dezbracati, in mugurii ce apareau prin zapada jumate topita, in
ochii oamenilor ce inca nu se dumereau de unde vin si unde plec. Multi
aveau nevoie sa am o eticheta de a ma asocia cu un cerc sau altul, dar eu
dansam in toate cercurile si printre toate cercurile. Refuzam sa
imbratisez o eticheta...doar nu eram un borcan, nu eram o cutie. In schimb
purtam doar un cerc pe lapel. Cercul pacii era cercul meu preferat.
Trecuse o ora de meditatie pe bancile invechite ale Societatii de
Prieteni.(Society of Friends). Spiritul divin ii cutremurase pe multi
dintre noi. Unii s-au inaltat si au transmis mesaje. Eu scriam aceste
cuvinte cu o pofta nestapinitoare. Timpul social trecuse si el foarte
interesant. Cativa scriitori publicati mi-au acordat atentia lor, cativa
doctori sus pusi doar mi-au zambit, au aparut si ceva imbratisari pe aici
pe acolo. Mancarea de peste tot curgea din vase artistice de lut si din
cupru. Doar eu reflectam cu ceaiul meu verde japonez. Sorbeam acest
smarald lichid ca si cand as fi sorbind speranta ultimului trifoi cu patru
foi.
Iubirea mi se furisa printre creieri si ma intrebam din nou ce imi va
aduce aceasta primavara? Oprisem sa ma rog pentru ceva specific. Dansul
rugaciunii mele era diferit de acum incolo. Spuneam Celui de Sus: "Sunt
copilul tau si iti ascult dorinta!" De atunci zilele trec mai agale, apa
are gust mai bun, conflictele sunt mai putin artagoase si culorile sunt
mai cantarete. Acum dansez cu dansul sufletului inspirat de Univers...
Adela-Adriana Moscu
Duminica, 27 Martie, 2005, Lancaster, U.S.A.
|
