|
De-a v-aţi ascunselea cu viaţa
2
Răspunsul autorităţilor germane
Impresii si pareri personale in FORUM
Mihaela Stîngă
Asa s-a
scurs aproape un an si intre timp se facuse iarasi vara, anotimpul meu
preferat in care m-am nascut, Soarele, iubitul meu dintotdeauna ma facea
sa ma simt mai optimista, luasem vacanta...
Si iata ca intr-o zi la sfirsitul lunii iulie, vine vestea ca totu-i in
regula, ca am primit acceptul autoritatilor germane de a locui in tara lor
pentru un an...
Nu-mi aduc aminte sa ma fi bucurat de reusita, aveam asa de multe de
rezolvat in ma putin de-o luna incepind cu vinzarea casei, golirea ei, si
cel mai greu luatul de ramas bun...caci s-a dovedit ca toate treburile
organizatorice au fost floare la ureche pe linga vizitele de adio.
Casa am lasat-o unor cunostinte cu intelegerea ca intr-un an sa capatam
banii pe ea, mobilele le-am dat in stinga si in dreapta cui a avut nevoie
de ele, restul au ramas in casa, hainele, jucariile si maruntisurile le-am
impartit la prieteni si rude, n-am pastrat decit ce a incaput in 3 valize,
fiindca fiecare din noi a avut dreptul la cite una....Apoi am inceput
pelerinajul de adio care a fost cumplit.
Ziua plecarii a fost mai grea si mai trista decit una bacoviana, iar
ploaia ne-a urmarit pretutindeni, zmiorcaindu-se impreuna cu noi.
In fiecare loc am ajuns parca numai ca sa ne luam adio....
Dupa ultimul popas am iutit „pasul“ cu destinatia Bucuresti, de unde urma
sa plecam a doua zi la un drum cu totul nou, absolut necunoscut.
Se facuse noapte deja, calatoream tristi intr-o tacere mormintala, cu
speranta ca despartirile pe ziua aceea luasera sfirsit.
In apropiere de Buzau insa, o Dacie infipta sub un camion facea subiectul
agitatiei citorva martori oculari care se invirteau ingroziti ca niste
muste bete in sosea.
Am oprit imediat si am coborit in strada. De atita agitatie, martorii ce
asistasera la accident nu chemasera nici salvarea, ocupati cu povestitul
si repovestitul intimplarii unul altuia si invers...
M-am apropiat cu sfiala de soferul Daciei si pipaind presupusul mort am
simtit un puls slab, asa ca am chemat de urgenta salvarea, masina de
descarcerare si politia.
Dupa ce am dat telefoanele de rigoare, m-am intors la bietul om accidentat
pe care intre timp alde casca gura care initial il declarasera mort,
aflind bucurosi ca mai traieste, il trageau de cap si de-o mina ca sa-l
scoata prin usa intepenita facuta zob, care oricum nu se putea deschide.
I-am rugat disperata sa nu-l mai traumatizeze in halul acela, dar intre
timp pulsul ii disparuse complet.
Doctorul ajuns in citeva minute l-a declarat mort, cei de la descarcerare
s-au apucat imediat sa-l scoata de sub camion....a venit si politia, s-au
miscat foarte repede, cu toate ca pentru bietul om a fost din pacate prea
tirziu.
Era foarte grav lovit in piept, probabil avusese masive hemoragii interne,
caci pe dinafara n-avea decit o mica zgirietura in frunte, facuta de un
ciob sarit din parbrizul spart in mii de tandari...
Si uite-asa se duse omul in treaba lui pe Lumea Cealalta, sub privirile si
miinile mele neputiincioase, lasindu-ma cu un nod mare in git, intr-o
atmosfera de taina si uimire, cu un semn mare de intrebare agatat de minte
si de suflet la care nu-i stiam pe-atunci nici textul intrebarii si nici
al raspunsului....
Asa ca ne-am despartit si de El, cel plecat dintre cei vii, si am plecat
mai departe si mai tacuti si mai tristi, mingiiati de aripa mortii...
Ce mai era si moartea, incotro ne indreptam noi astia vii, eram la
sfirsit, sau inceput de drum? Retorica intrebare!
Cit de repede se poate intrerupe firul unei vieti.... cum sa nu merite sa
ne bucuram de fiecare clipa, fara sa o mai dramaluim mereu nemultumiti....
Cita ignoranta si nerecunostinta zace in noi oamenii, cel mai ades nu
suntem in stare sa apreciem ceva decit atunci cind ne lipseste, sanatatea,
tineretea, ba chiar lucruri mult mai marunte...ne petrecem viata cu
nimicuri si uitam sa ne bucuram si sa fim recunoscatori pentru fiecare zi
in care traim.
Asa am realizat ca exageram grosolan comparind drumul de a doua zi cu
moartea. Era decizia noastra sa plecam, si tot noua ne apartinea alegerea
de a ne intoarce inapoi, eram mult mai norocosi decit cel plecat din viata
in seara aceea... el nu avea sa se mai intoarca niciodata din drumul pe
care pornise fara sa-si ia adio de la ai lui, fara sa si-l planifice
dinainte...
Am ajuns in Bucuresti dupa miezul noptii, una din noptile mele albe,
inceputul noptilor mele albe...
A doua zi am dat si masina unei cunostinte, pe te miri ce, si cu banii in
rate, si pe la prinz am plecat la drumul programat cu un an inainte...
Nu pot uita chipul inmarmurit al mamei mele ramasa in strada, facindu-ne
cu mina ca picata in transa, iar eu plecam, plecam peste mari si tari si o
lasam singura acolo...ii luam si nepoata, bucuria vietii ei, lasind-o
singura singurica....
Involuntar mi-am amintit de povestea „Puiul“ al lui Bratescu Voinesti, ma
simteam intocmai ca prepelita care hotarise sa isi paraseasca puiul ranit
si sa plece in „Tarile Calde“ pentru a-si salva ceilalti pui. Imi paraseam
mama, lasind-o in voia sortii, alegind sa-mi salvez copilul.
Era nedrept si dureros, daca m-as fi putut rupe in doua sa ramin si sa
plec in acelasi timp, as fi facut-o bucuroasa.
Vai de sufletul meu, noroc ca exersasem timp de un an plinsul in tacere,
plinsul de societate...daca lacrimile n-ar fi fost ude, n-ar fi observat
nimeni cu ce ma indeletniceam.
Noroc ca fetita mea, care de-abea implinise 3 ani, era nerabdatoare sa
zboare cu avionul, pentru prima data in viata ei...cine stie ce spera ca o
asteapta acolo in Germania aia, sau poate numai gindul ca era ceva nou ii
trezea interesul si curiozitatea si o faceau sa fie vesela si
nerabdatoare.
Mi-a mai dat si mie din tonusul ei, asa ca am aterizat la München cu
obrajii uscati...Am inchiriat o masina in care am pus toata zestrea
noastra ce ne mai ramasese, 3 valize, din care una era plina aproape numai
cu jucarii...si am pornit catre Chieming, locul unde ne astepta noua
noastra locuinta. Proprietareasa ne astepta, o femeie inalta, intre doua
virste, dreapta ca un bat, si la fel de amabila, sau cel putin asa mi s-a
parut mie care nu pricepeam o iota din ce spunea, dar dupa inflexiunile
vocii, nu-mi lasa impresia unei persoane prea amabile.
In ciuda impresiei de raceala si lipsa de ospitalitate ce mi-a lasat-o
intrevederea cu proprietareasa, casa arata bine si era primitoare si
luminoasa. Asta a sesizat imediat si copilul care a inceput sa se minuneze
pe rind de noile obiecte de trusou: patutul, olita de noapte, prosoapele
cu desene, masuta si scaunelul de copil, castronelele si canitele
colorate, citeva jucarii, bicicleta... doamna ce-mi paruse inuman de rece,
stiind ca venim cu un copil se gindise la toate, mi-am dat astfel seama ca
aparentele inseala, constatare pe care am avut apoi ocazia sa o repet de
nenumarate ori intrind in contact cu oamenii de aici.
Cum spuneam, copila a fost foarte incintata si aparent s-a acomodat
instantaneu inca din seara aceea in noul patut din noua locuinta, aflata
doar pe o alta strada, intr-o alta localitate, dintr-o cu totul alta tara,
decit cel in care dormise cu o noapte inainte.
Parea ca adaptarea e mult mai simpla decit ma asteptam.
Am adormit asadar cu oarece optimism si speranta.
partea 1- a o puteti citi aici
>>>>
Mihaela
Stîngă
|
