|
De-a v-ati ascunselea cu viata
Impresii si pareri personale in FORUM
1
Dezradacinarea...
de Mihaela Stinga - Muenchen
Am ramas
foarte socata cind un prieten la parerea caruia tin mi-a declarat:
“Stii, ti-am citit articolul ala intitulat Intoarsa acasa de acasa... pana
sa-l citesc ma tot intrebam ce e cu tine, mi se parea ca esti un pic
ipocrita...ce te tot plangi atata de dorul de casa, ca doar singura te-ai
dus acolo, nu te-a obligat nimeni...“
Deci asa gindeau cei de acasa despre mine, ca sunt ipocrita, cind le
spuneam ca-mi crapa inima de dor, cind le scriam in fiecare zi cit de mult
imi lipsesc, cit de singura si fara nici un rost ma simteam pe aceste
meleaguri departe de lumea mea, mica asa cum era ea...
Poate ca trebuie sa va explic putin prieteni de ce am plecat. Asa-i cum
zice Lucian, nu m-a obligat nimeni, singura am venit aici.
Dar de ce am facut-o? Sa nu-mi spuneti iar ca cine n-a mincat „salam cu
soia“ e tradator al neamului si ca nu mai are ce cauta inapoi acasa...eu
am mincat salam cu soia de cind am deschis ochii, am degerat de frig pe
bancile scolii, acasa, in tren, pretutindeni, mi-am facut lectiile la
luminare si am pierdut ani din viata stind pe la cozi pentru o piine, o
butelie, o bucata de salam sau o sticla de ulei.
Ba in 89 am dat fuga pe strazile capitalei ingrosind rindurile fraierilor
care se jucau de-a Revolutia-n direct.. am sperat, am zbierat si cu timpul
m-am resemnat. „Mult zgomot pentru nimic“ mi-am zis atunci, daca nici
circul revolutiei nu adusese schimbarea, slaba speranta de mai bine.
Dar sa revin la motivul plecarii mele.
Nu o mai puteam duce astfel. De mai bine de 2 ani sotul meu lucra pentru o
firma germano-romana si casnicia noastra se derula intre 2 avioane timp in
care abea apucam sa despachetez hainele murdare si sa le aranjez in bagaj
pe cele curate pentru inca o saptamina, 10 zile, 2 saptamini, 1 luna....
La ce bun ca nu tremuram de grija zilei de miine in privinta banilor, eu
eram mereu singura cu copilul, el era mereu in zbor, pasare calatoare.
Impreuna nu fusesem niciodata intr-un concediu, ce folos ca am fi avut cu
ce, daca nu aveam niciodata timp.
Ce era de facut? Asa n-o mai puteam duce mult, incepusem sa ma satur, nici
maritata nici nemaritata, nici calare nici pe jos, nici imbracata nici
dezbracata, nici saraca nici bogata, nici frumoasa nici urita, nici
batrina dar nici la prima tinerete...
Sa renunte la slujba asta si sa ne multumim cu 2 salarii de cadre
didactice nu ne prea venea la socoteala. Am fi tras targa pe uscat pina la
adinci batrineti, cum o facusera si parintii nostri, intelectuali de
meserie, care dupa o viata modesta au ajuns la batrinete aproape niste
sarantoci, cu o pensie de risul lumii, 70 de marci germane pe luna la
vremea aceea.
Nu, asa ceva nu, macar copilul nostru merita sa aiba parte de o experienta
normala de viata.
Prin urmare cind s-a ivit optiunea de a veni cu totii in Germania pentru o
vreme, nu am stat prea mult pe ginduri...mai mult, am stat ca pe ace
asteptind raspunsul autoritatilor germane si mintuirea formalitatilor de
plecare.
Din momentul cind am decis sa plecam pina am primit aprobarea de plecare
s-a mai scurs un an, timp in care din zi in zi ne asteptam sa primim un
raspuns, pozitiv sau negativ.
De cite ori ma gindeam ca de pe-o zi pe alta se poate ca va trebui sa
plec, plingeam ca proasta in loc sa-mi adun mintile si sa-mi intocmesc
liste, sau planuri, strategii de duca sau pur si simplu sa iau citeva
lectii de germana, caci mi-era greu si sa ma obisnuiesc cu sunetul limbii
auzindu-l pe sotul meu intretinindu-se-n germana la telefon, parindu-mi-se
ca mesteca bolovani in timp ce vorbeste.
Plingeam ore-n sir, si ma-ndeletniceam din ce mai des cu plinsul. Nu
trebuia decit sa ma gindesc la plecare si lacrimile imi tisneau din ochi
la comanda...invatasem sa pling estetic, fara sa-mi misc nici un muschi al
fetei, fara suspine si frinturi de miini, caci ma apuca adesea si in
public.
Ma uitam la copiii din clasa mea, mi-erau dragi, mai ales paduchiosii mei
orfani care contau pe mine, fiind singura „autoritate“ care nu-i snopea in
bataie, le asculta necazurile si le mai apara drepturile... „O sa plec si
n-o sa-i mai vad niciodata...“ Nici pe ei, nici pe mama, nici pe prietenii
mei putini si dragi...
Incepusem sa iau seama la toate pisicilele vagaboande din jurul blocului,
la ciinii nimanui care ma conduceau pina la coltul straziii, si la gindul
ca nici pe fiintele acelea neajutorate si rapanoase nu le voi mai vedea in
curind niciodata ma apuca tristetea, disperarea, descurajarea, deruta...
Poate ca acest cuvint NICIODATA are o rezonanta neplacuta in sufletul unui
om de rind cum eram eu, suna oarecum ca moartea, un drum fara intoarcere,
unde stii ca nu te asteapta nimeni, nimeni nu se bucura ca vii, de unde nu
stii cind si cum te vei mai intoarce...
Grele emotii, triste trairi, in stare sa intunece si o zi insorita de
vara.
Cam asa s-a scurs un an din viata mea, anul dinaintea plecarii in
Germania. Asteptind raspunsul de pe o zi pe alta, uneori sperind sa fie
negativ, alteori dorindu-mi contrariul...
Partea a
2-a o puteti citi aici
>>>>
Mihaela
Stinga
|
