|
De-a v-aţi ascunselea cu viaţa
3 . Acomodarea
4. Primul pas
Mihaela Stîngă - Muenchen
Impresii si pareri personale in FORUM
Week-endul s-a scurs repede, ba a fost chiar vreme
comparabila cu cea pe care o lasasem acasa, insorita si calda...
Simbata ne-am invirtit prin magazine, ne-am minunat, am cumparat strictul
necesar, ceva de mincare si un telefon, trebuia sa sunam neaparat
acasa...si mai mult ca sigur ca Irinei i-am luat o jucarie, cel putin
una...
Din ziua aceea am inceput sa-i recompensez inconstient lipsa bunicii si a
celorlalte persoane care ii erau apropiate, cu jucarii de plus, sau poate
ca nu i le cumparam ei, ci mie...ori poate ca imi plateam cu ele vinovatia
ce o simteam fata de copil, dar de ce ma simteam vinovata? Cine mai stie,
am facut-o aproape inconstient ani in sir...vreo 5.
Nu ma-ntorceam niciodata de la magazin fara o jucarie de plus...beciul e
plin si-acum cu tributul neputintei si ignorantei mele, zeci de saci cu
jucarii de plus, citeva mii bune de euro, ce-am vrut sa compensez cu ele,
ce simbolizeaza ele oare? Poate voi afla cindva.
Primul sfirsit de saptamina petrecut in Germania s-a scurs relativ repede,
si odata cu el s-a risipit si starea de uimire si exuberanta cauzate de
noutate.
Din acea zi de luni sotul meu si-a reluat alergaturile, zborurile,
poposind acasa doar in week-end-uri tirziu, iar afara a inceput sa ploua
necontenit, la fel si in sufletul meu, iar dorul de-acasa s-a instalat
comod rozindu-mi sufletul in fiecare zi mai dureros.
S-au scurs astfel luni in sir. Aproape un an. Ploaia a incetat numai ca sa
se transforme in ninsoare, plinsul meu a inghetat transformindu-se mutenie
si disperare.
Ma simteam din ce in ce mai singura, psihicul si sanatatea mea se
subrezeau de la o zi la alta si daca n-ar fi fost copila mea, mi-as fi
lasat mintile libere sa plece cu sorcova, sau as fi plecat si eu impreuna
cu ele chiar si pe jos inapoi acasa.
Pe vremea aceea, copila mea abea implinise 3 ani.
Am dus-o la gradinita cu speranta ca se va acomoda si va invata limba. Ii
povestisem adesea cit de frumos e la gradinita, asa ca de-abea astepta, si
in prima zi a mers foarte voioasa, in ciuda ploii si a vintului care ne
biciuiau din fata pe lungul drum ce-l aveam de facut pe jos.
La prinz cind am luat-o de acolo era cu totul alta, n-o vazusem niciodata
asa de palida, cu cearcane albastre sub ochii lipsiti de scinteile
veseliei care o caracterizau de obicei, si obrajii brazdati de saramura
lacrimilor uscate, uda pina dincolo de coate, moarta de sete si trista,
inspaimintator de trista.
A doua zi de dimineata n-a mai vrut sa mearga, dar am dus-o cu forta,
pentru ca toata lumea era de parere ca trebuie sa se obisnuiasca.
O lasam acolo plingind si tot astfel o gaseam dupa 4 ore, timp in care
rataceam disperata pe strazi incercind sa gasesc o solutie de compromis.
La gradinita nu se ocupa nimeni de ea in mod special, trebuia sa-si
gaseasca singura locul, nimeni n-o chemase acolo, asadar n-avea decit sa
se descurce.
Si cum sa te descurci oare cind nu ai decit 3 ani, nu poti comunica si
nimeni nu te baga in seama?
Se juca ore-n sir in apa, probabil ca apa era singura jucarie care nu
apartinea nimanui.
Dupa 2 saptamini de incercari care n-au adus nici o imbunatatire, ba
dimpotriva, caci copila mea incepuse sa arate la fel de lipsita de viata
ca si mine si sa se imbolnaveasca.
Intr-o zi am auzit-o povestindu-i mamei mele la telefon: „ Stii mamaie, de
cind merg aici la gradinita, nu mi-a spus nimeni nici macar o data pe
nume“.
Durerea si singuratatea ei descrisa simplu in citeva vorbe m-a infiorat.
In clipa aceea, mi-am luat inima-n dinti ignorind parerile tuturor si
ascultindu-mi instinctul matern am decis sa nu o mai duc la gradinita
germana, initiind acasa un program de gradinita particular.
De-a doua zi, de la 9 la 12:30, eu eram Doamna, si Ea impreuna cu
jucariile ei erau copiii.
Am agatat pe perete un orar si de luni pina vineri ne jucam de-a gradinita
alternind muzica cu desenul, sportul cu ora de germana, lucru manual cu
scrierea.
Si uite-asa, in 7-8 luni, copila mea stia toate cintecele din manualele de
muzica de clasele I-IV aduse de-acasa, casa era tapetata cu tablouri si
figurine din carton, facute de minutele ei, invatase toate literele si
cifrele si la 4 ani m-am trezit intr-o zi ca stie sa citeasca singura
primele cuvinte, iar la 5 uimea pe toata lumea citind deja cursiv, si
socotind, e drept, in romaneste.
Acesta a fost singurul lucru bun pe care am reusit sa-l fac in primul an
venind aici. Eu insami eram harcea-parcea din toate punctele de vedere.
Chipul pe care mi-l intorcea oglinda imi era de nerecunoscut si imi strica
orice urma de chef, asa ca am decis sa ocolesc oglinzile.
Straina printre straini, am ales sa ma instrainez si de mine insami,
proasta alegere, dar de atit am fost in stare la momentul acela si
Dumnezeu mi-e martor ca am platit scump aceasta alegere.
Singura forma de comunicare ce-mi mai ramasese erau telefoanele si
scrisorile scrise acasa si de acasa.
Pindeam postasul cu tenacitatea nebunului, verificam infrigurata cutia de
scrisori in fiece zi...uneori aveam ce deschide nerabdatoare ferfenitind
plicurile scrise de miini dragi cu miinile tremurinde, cu nerabdarea
drogatului care-si poate in sfirsit injecta doza de fericire pentru
urmatoarele citeva minute... alteori ma intorceam in casa cu mina goala si
cu un gol imens in suflet simtindu-ma ingrozitor de parasita....vegetind
mai departe in asteptarea unei vesti de acasa.
4. Primul pas
Asa s-au scurs zi dupa zi aproape 9 luni de ploaie si deruta, timp in care
n-am reusit sa ma acomodez nici un pic cu noua mea realitate.
Asteptam cu nerabdare sa se sfirseasca ziua, pentru ca in linistea si
intunericul noptii sa pot calatori cu mintea si cu sufletul inapoi acolo
unde traisem pina nu demult. Prezentul meu imi mirosea a moarte, zilele
mele se tirau alene si parca fara nici un sens, nimic nu mi se mai parea
frumos sau vesel, imi lipsea ingrozitor de tare Soarele, imi pierdusem
abilitatea de a ma bucura sau de a ride, nu aveam nici un tel, nici un
plan, nu-mi doream sa vina o noua zi decit pentru a o putea taia din
calendar la apusul soarelui, asteptind sa se intimple ceva, ceva ce nu
puteam defini, asteptind doar sa se scurga timpul ce se tira din ce in ce
mai alene, ca un facator de rele cu galene agatate de aripi.
Aveam nevoie de o schimbare, ca de aer aveam nevoie de ceva nou, si
neputind schimba nimic inauntrul meu, am hotarit sa schimb decorul. Era
mai simplu.
Asa am decis sa ne mutam undeva unde sa avem macar un petec de gradina, sa
pot simti din nou pamintul sub picioare.
Cautarea a durat o vreme, caci proprietarii deindata ce auzeau ca suntem
romani incepeau sa se codeasca, sa-si amine decizia, si in final sa ne
raspunda negativ.
Pina intr-o zi ploioasa de primavara, cind cei care aveau de inchiriat
jumatate din casa unde locuiau, au uitat sa ne intrebe de unde venim si
ne-au acceptat bucurosi ca aveam o fetita de o virsta cu a lor, ca paream
oameni de treaba si nu in ultimul rind pentru ca le facusem impresie buna
din prima, coborind din BMW-ul negru si lucios, ultimul racnet al pietei
la ora aceea. Toate astea le-am aflat insa mult mai tirziu.
La a doua intrevedere, care avea ca scop semnarea contractului, am avut
parte de un oarecare soc, dealtfel mai mult ei decit noi, caci dupa ce am
„batut palma“ cum se zice, la un pahar de sampanie ni s-a pus oarecum
retorica-ntrebare:
„ Sunteti italieni, nu? De unde veniti din Italia?“
(????).
Aflind adevarata noastra obirsie s-a instalat un penibil moment poetic si
am putut asista la un schimb stupefiat de priviri intre gazdele care si-au
ingitit cu greu nodul din git pentru a mai putea lega doua vorbe inainte
de a ne desparti.
Ghinionul lor si norocul nostru, caci vor fi avut cosmaruri si destule
temeri bietii proprietari pina au apucat sa ne cunoasca mai bine, si sa
isi dea seama ca romanii nu sunt totuna cu tiganii care tocmai pradasera
in zona automatele de bani si magazinele, ca nu toti copiii lor sunt
aurolaci care dorm prin gari si canale, acestea fiind la vremea aceea
singurele imagini ce le aveau ei despre Romania de la televizor si din
experienta locului.
Din acea zi am inceput sa am o multime de treburi legate de mutare.
Toata casa trebuia mobilata incepind cu corpurile de iluminat si pina la
prosoapele de bucatarie, asa ca existenta mea a capatat un rost, am avut
motiv sa tes palnuri, sa fac liste peste liste, sa urmaresc ofertele din
ziare, sa impachetez, sa cumpar, sa fac drumuri de la o locuinta la
alta...in sfirsit, dupa atita vreme aveam si eu ceva de facut.
Asa ca in prima zi a verii ne-am mutat in casa noua, in lucrurile noastre
noi, cumparate cu banii de pe apartamentul din Romania, peste care a mai
trebuit desigur sa punem citeva credite.
Aveam mereu o multime de lucruri de facut, copila mea se imprietenise
repede cu fetita vecinilor care era cu doar 7 zile mai mare decit ea,
viata parea ca intra pe un fagas al normalitatii.
Gradina era superba, plina de flori si iarba unde copilele alergau
fericite in picioarele goale intreaga zi, iar eu in pauze imi puteam scrie
in tihna scrisorile acasa, tolanita in iarba, tragindu-mi seva si
sperantele din pamintul reavan, bucurindu-ma de caldura soarelui, de
mirosul florilor, de chiotele de bucurie ale copiilor si de culorile
fluturilor care dansau in juru-mi.
Ma intilneam in fiecare zi cu vecinii, faceam adesea plimbari lungi
impreuna cu copilele si ciinele lor, povestindu-ne in engleza unii altora
despre tara in care ne nascusem fiecare. Ei imi povesteau despre Germania,
eu le povesteam despre Romania, iar copilele se intelegeau din ce in ce
mai bine in germana...
In vara aceea ne-a vizitat pentru prima oara mama mea, viata incepea sa
devina suportabila, si sufletul sa se intremeze, iar eu reuseam din nou sa
ma bucur, ba chiar sa rid din cind in cind si sa nu mai ocolesc oglinzile.
A fost primul pas inainte pe acest tarim inca necunoscut. Primul pas, dupa
primul an.
Mihaela Stîngă
Muenchen
|
