|
Masina asteapta jos , rabdatoare , bagajele gem în fata usii pline pâna la
refuz , de alimente , dulciuri si haine , o ultima privire în locuinta ,
un oftat si un gând si gata suntem pregatiti de drum! Traim cu siguranta
senzatia de deja-vu, repetam a nu stiu câta oara aceeasi poveste ,
strabatem acelasi drum , Germania România de trei sau patru ori pe an !
Aceleasi emotii ne încearca , devoram fiecare kilometru al drumului ,
agitati, dezbatând actualele probleme legate de ultimele saptamâni din
Germania ,de stresul zilei de munca si plictiseala la sfârsitul de
saptamâna, imaginându-ne primirea calduroasa de acasa , acolo în România!
Oboseala ne este rasplatita. Nu stam mult timp la granita în Nadlac ,
reusim sa trecem fara sa ne usuram de vreo punga de cafea la vreun vames
si primul mare oras al României , Aradul ne întâmpina cu vuiet si tumult ,
zapaceala în sensurile giratorii, claxoane si oameni grabiti , oameni , pe
care noi îi invidiem ca traiesc înca în tara aceasta plina de surprize ,
dar prea ruinati financiar si sufleteste , ca sa ne înteleaga noua
entuziasmul!...Trecem si de Arad !
Primavara se lasa asteptata de data aceasta , cerul mohorât arunca fulgi
de nea în mijlocul lunii aprilie , nu ne bucura privirea nici un copac
înflorit , doar ne cutremuram când, undeva între Arad si Deva , zarim um
BMW cu numar de Germania încolacit în jurul unui copac.Bagajele sunt peste
tot împrastiate , pasagerii se afla înca in masina, dar n-au ajuns la
destinatia propusa, undeva într-un oras sau sat al acestei Românii. A fost
ultimul lor concediu de pasti, ultimul drum de România.
Tacuti ne continuam drumul ,marcati profund dar soarele ne rasplateste cu
câteva raze fierbinti , în satucul natal al parintilor mei , la câtiva
kilometri de Sibiu , unde se opreste deocamdata calatoria noastra.
Stiu ca doua saptamâni , copiii mei vor respira aerul curat al satucului
de munte, timp în care eu voi savura pe bancuta din fata casei , discutii
cu batrâneii satului , despre vremea care le da planurile de munca a
câmpului peste cap , de nostalgia vremurilor vechi si de banii aceia multi
si fara valoare, care abia le ajunge sa-si cumpere pâinea zilnica si un
litru de ulei pe luna.
Dar cu toate acestea , o privesc pe fiica mea cum descopera într-o zi
calduroasa, în curtea plina de gaini oua proaspete , cum îi stralucesc
ochii , ca poate atinge si mângâia animalele din gospodarie , cum a doua
zi , se joaca în ploaie si se stropeste de noroi , ma vad pe mine , în
ochii ei , îmi revad copilaria , ma bucur de agitatia strazii de oamenii
aceea marinimosi , care nu trec pe lânga tine fara sa te salute sau sa-ti
povesteasca ceva, savurez discutiile cu prietenii si încerc sa ignor
faptul ca n-au înflorit toti copacii , ca unii oameni nu mai ajung la
destinatie , ca rata inflatiei pe luna aprilie este deja de 3,5% si viata
este foarte grea.
Asa e în
România , ca în viata , nimic sigur , totul plin de suspans , surpriza la
fiecare colt de strada si totusi prea frumos , ca sa nu merite sa te
întorci mereu aici cu speranta în suflet.
Simona Anomis |
