|
Sper să nu vă supăr prea tare, dragi si stimati compatrioti din Germania,
din Tară sau de aiurea, dar as dori să dau frâu liber unei dorinte, ce-a
„copt“ în sufletul meu de mult. Poate nu-i
frumos din partea mea să aduc în discutie aspecte negative din viata
noastră, a românilor de pe meleaguri mai mult sau mai putin străine, dar
buba a spart, otrava s-a risipit pe o coală de hârtie, iar eu sunt rău de
gură. De aceea îi rog pe cei prea sensibili, pe cei
ce nu pot ierta, sau pur si simplu pe cei care sunt mândri neconditionat
de faptul că s-au născut români (fără nici o contributie proprie, de
fapt), să nu citească rândurile care vor urma.
Când eram student la Bucureşti, aveam un coleg din Caracas, Venezuela,
venit pe bursă UNESCO, că erau unşpe copii în familie. Avea o mătuşă în
Suedia si mergea acolo, în vacantele de vară, să lucreze, ca să-si facă
ceva bani. Cunoscând limba română, ciulea şi el urechea, de câte ori auzea
prin lume româneşte si încerca să intre în vorbă cu respectivii. Mi-a zis
odată, că e foarte trist, că românii care trăiesc înafara granitelor tării
nu se caută şi nu sunt solidari.
Eu am fost de părere că poate
frica celor „fugiti“ e de vină, că nu se ştia pe-atunci cu cine stai de
vorbă şi dacă nu cumva ti-ar putea face rău, că instinctul de apărare ar
putea fi cel care dictează un astfel de comportament.
Răspunsul lui a venit prompt:
- Nu, nu e asa. Am văzut cum se poartă şi alti "fugiti" din blocul
comunist. Dar voi românii sunteti o natie ciudată. Dacă un străin vă trece
pragul, sunteti ospitalieri până la slugărnicie. Cu ai vostrii însă, nu
ştiti să vă purtati: vă invidiati reciproc, vă bârfiti şi căutati să vă
faceti rău unii altora, în loc să vă ajutati.
Au trecut ceva ani de atunci şi nu mai ştiu cu ce sentimente am primit
„jignirea“ lui. Dar acum, trăind şi eu printre străini, mi-am dar seama,
câtă dreptate avea fostul meu coleg.
Am înteles şi de unde vine asta: de la zicala cu capra vecinului. De-atâta
lungit gâtul peste gard, uităm să ne mai preocupăm de propria noastră
ciorbă. Cred că este de fapt o stare morbidă de spirit, de care ne vom
putea lecui numai atunci când vom întelege cu adevărat, că fiecare are
soarta lui pe lumea asta, că indiferent unde trăieste, "ce-i al lui e pus
de-o parte".
Ce folos că mergem la biserică, ne rugăm si facem pe blajinii, dacă după
ce am trecut de pragul locasului sfânt, suntem la fel ca înainte? Ne uităm
chiorâs la cel mai bun decât noi, îl pizmuim pe cel ce are si poate mai
mult, ne supărăm că ni s-a dat doar un deget si nu toată mâna, purtăm
ranchiună celor care ne-au gresit, ne ascundem adevărata noastră faţă,
privim de sus şi cu trufie la cel pe care-l credem mai slab...
Şi asta mi-a amintit de-o întâmplare, care mi-a lăsat un gust amar. Acum
vreo cinci ani, mai trăia încä în satul Măcicasu, de lângă Cluj, un
călugăr care slujea la biserica din sat: Părintele Bude. Se povesteau
multe prin zonă despre el, despre puterea rugăciunilor şi slujbelor sale
şi chiar despre minuni. Oameni din toată tara se înghesuiau la usa casei
parohiale iar duminicile şi de sărbători nu mai încăpeau în biserică, cu
toate că era nouă şi destul de mare pentru comunitatea aceea.
Odată, de Pasti, am mers şi eu la o slujbă, că mă aflam „acasă“, la Cluj.
S-au sfintit mâtişori, iar după terminarea ritualului, "străinii“ au
primit încă din biserică câte un buchetel. Pe ceilalti, pe mâtişorii cei
sfintiti, destui pentru trei sate, i-au adus diacul si coratorul afară, în
fata bisericii şi i-au pus pe o piatră mare şi lată, ca să-şi ia oamenii
pentru acasă.
Ce mi-a fost dat să văd, nu voi uita niciodată: s-au aruncat cu totii, mai
ales femeile, ca niste corbi înfometai asupra mâtişorilor şi, în căteva
secunde, din două brate de nuiele au mai rămas doar câtiva bumbi pufosi,
împrăstiati şi călcati în picioare. O femeie, care nu prea arăta
sănătoasă, s-a apropiat timidă de o alta, care tinea în fiecare mână, cu
un aer de învingător, câte un buchet mare şi frumos:
- Dă-mi şi mie vreo doi că n-am apucar să iau decât ce-a mai rămas.
Intinsese palma, bătătorită şi rănită de munca câmpului, cu un gest care
sugera mai mult o ofertă din ceea ce a putut si ea, sărmana, să adune de
pe jos, după ce haita înfometată s-a risipit cu prada-n ghiare.
- Da' tu ce crez', tu muiere, că io numa‘ pântru mine am luat?! Nici nu
mi-s destui!
Aproape că mi-au dat lacrimile. N-am putut articula nici un cuvânt, m-am
dus şi i-am pus în mâna întinsă încă într-un gest care mai mult oferea
decât cerea, mâtisorii pe care-i primisem cu atâta dărnicie eu,
"străinul"...
Apoi am cules de pe jos un bumbulet care a scăpat ca prin minune să nu fie
strivit în picioare şi l-am pus în buzunarul de la pept, în partea stângă.
Il mai am şi azi.
Se mai zice că, marii oameni ai neamului nostru, au trebuit să-si
părăsească tara ca să se poată afirma. Şi că apoi, tot cei care le-au dat
în cap s-au mândrit mai tare că sunt români ca şi cei pe care n-au fost
înstare să-i înteleagă, să-i sustină şi să-i ajute; că ajunsii vestiti pe
plaiuri străine, ca Brăncusi, Eliade, Palade, Coandă si multi altii...
sunt români de-ai nostri.
Se spun multe, dar povestile le fac oamenii. Unele devin legende... altele
pălesc în fata infinitătii timpului, care alege fără milă grâul de neghină
si spulberă pleava.
De putină vreme, mai precis pe 8 Martie 2003, am
avut bucuria să particip la cenaclul literar artistic organizat la
Stuttgart de revista internet AGERO, de către oameni de suflet, care au
înteles să dea din ei ce e mai bun, pentru propăsirea spiritualitătii
românesti pe meleaguri străine.
Pentru noi, cei care trăim aici, sacrificiul lor e un prilej de a cunoaste
compatrioti cu preocupări şi pasiuni asemănătoare, de a discuta, de a
asculta muzică românească, poezie, proză, de a viziona diapozitive din
România, de a fi pur si simplu noi între noi, cei veniti din România.
Alături de nume sonore din arta si literatura noastră, li s-a dat cu
generozitate sansa şi unora care au citit din creatia lor poezie, mai mult
sau mai putin bine recitată, dar cu emotie si din inimă. Unii au scăpat
chiar şi câte-o lacrimă, de tristete, de bucurie, de fericire... da‘ ce,
parcă mai stiu şi ei de ce?!
Au fost momente, în care ne-am recunoscut cu totii, într-un vers, într-un
cântec, într-un pasaj al vreunei cărti, într-o glumă, într-o poză şi, în
tăcere, ori în hohote de râs sau aplauze, am vibrat pe aceeasi lungime de
undă pentru o clipă.
Şi ne-am simtit uniti. Da, uniti.
Uniti mai ales în omenie.
Si toată această sublimă atmosferă a fost creată si trăită de noi toti.
Pe româneste.
Deci, dragii mei compatrioti, care ati rezistat să cititi până la capăt...
Vedeti că se poate si altfel?
| Voicu Marina - Baden-Baden |
|
|
