Grecia Antică mirosea a vopsea tipografică. Era o carte cu coperţi de carton în galben şi cu un profil de atlet, stilizat după canonul vaselor greceşti, iar puterea impresivă a imaginii nu putea concura puterea mirosului, subordonându-i-se, intrând şi ea în ansamblul ecuaţiei olfactive. Era unul dintre primele contacte cu imagistica antichităţii greceşti şi, prin accident, contactul fusese unul olfactiv. Aveam cinci ani, o ştiam, şi într-un mod similar aveam certitudinea de a fi aflat cum mirosea Grecia Antică. Era un miros de o intensă prospeţime şi consistenţă, care creştea în putere cu atât mai mult cu cât înaintam în lectură înspre mijlocul cărţii şi deseori înainte de a reciti anumite capitole, deschideam pur şi simplu cartea şi-mi afundam faţa între pagini.
Citeam de la patru ani „înghiţind” carte după carte, şi „gustam” lecturile cu atât mai intens cu cât mai bine memoram text după text într-un mod aproape spontan. Revelaţia puterii sugestive pe care o avea aroma cărţii, parfumul imaginilor, izul seducător al fiecărei pagini, recitită în căutarea unei noi nuanţe olfactive, toate amplificându-se progresiv la fiecare reluare a lecturii, instaurase o vrajă, o magie a participării, a accesului nemijlocit la o realitate vie a cărei autenticitate indiscutabilă o căpătam prin însăşi dovada şi concreteţea mirosului. Îl asociam incoştient şi direct cu imaginile personajelor, cu naraţiunea depănându-se lent şi relatând viaţa de zi cu zi a unui copil atenian, admiraţia cu care-şi privea fratele mai mare exersând la palestră şi pregătindu-se pentru concursul olimpic, fascinaţia dar şi nerăbdarea cu care copilul trăia, anticipat, venirea acelei zile în care bărbaţii familiei vor pleca la Jocurile panelene.
Mirosul era unul luminos, de o intensă solaritate, iar sentimentul era amplificat şi de atmosfera coloristică a cărţii – erupţii înlănţuite de portocaliu, galben şi purpuriu în diverse combinaţii cromatice. Era pentru prima dată când experienţa olfactivă îşi găsi, în sfârşit, un conţinut adecvat, înviind personajele cărţii şi redându-le, parcă, o „personalitate olfactivă”, cea mai potrivită şi singura prin care-i puteam cunoaşte pe deplin caracterul. Era altceva decât o simplă, deşi intensă, experienţă hedonică pe care o aveam de fiecare dată de la mirosul emanat de ojele şi parfumurile mamei mamei, dar mai ales ojele, pe care le mai foloseam şi eu din când în când, în taină.
Sinestezia era aproape totală din moment ce, fără a-mi fi dat seama, asociam între ele culorile, mirosul, subiectul, imaginile, senzaţiile tactile de la atingerea hârtiei, mergând până la contemplarea caracterelor textului, care narând realitatea Antichităţii, trebuiau, fireşte, şi ele să facă parte, într-un mod propriu, din acea „grecitate”.
Descoperisem mirosul Greciei de abia după un an de la şocul trăit la prima audiţie a Simfoniei în sol minor de Mozart. Mi-l provocase mama, punând discul, iar la primele sonorităţi ale Simfoniei „orbisem” pur şi simplu de revărsarea albastrului rece cuprinzându-mă în spaţiul dens şi mişcător, care se diversifica în infinite nuanţe de intensitate. Atunci avusesem certitudinea de a fi aflat cine este Mozart. Cu timpul însă aflam că Amadeus este ceva într-o continuă amplificare cromatică, insistând pe purpuriul bucuriei din „Mica serenadă nocturnă”, pe galbenul blând din Sonata în Do major, pe erupţiile în verde-smarald din Simfonia „Jupiter” sau pe violetul din Fantezia în re minor pentru pian. Lecturam muzica într-un mod totalmente plasticizant, fără a „inventa” subiecte şi personaje şi bucurându-mă intens de acel spor de densitate, să-i spun, materială, pe care o căpăta realitatea în mintea mea copil sedus într-un mod definitiv şi totalmente ireversibil de capacitatea de a locui pe de-a-ntregul în propria imaginaţie. Acum, la patruzeci de ani înţeleg că muzica nu-mi povestea, ci mă ajuta să-mi cunosc propriile alterităţi, generând continuu fascinaţie doar prin sentimentul de curiozitate şi nerăbdare de a cunoaşte pe încă un „altcineva” din mine.
Era un alt fel de „lectură”. Descoperisem iniţial un mod „muzical” de a mă citi. Urmărirea literelor adunându-se în cuvinte îmi dădu acces la o a doua lectură. Mirosirea cărţilor se constitui, ulterior, dacă nu şi spontan cu descoperirea aromei „greceşti”, într-o a treia lectură, una dătătoare de impuls care într-un mod surprinzător de eficient punea în mişcare imaginaţia, dinamizând chipurile, relaţiile, acţiunea.
„Un căpitan la cincisprezece ani” mă readusese parcă înapoi la spontaneitatea plasării „dincolo de oglinda realului”. Copera de un verde intens, paginile de un galben pal, textura hărtiei ca de manuscris şi din nou mirosul producător de mister. Era un alt miros, mai înţepător, mai acut, mai exotic parcă, ceea ce făcea ca în prim plan să iasă nu atât acţiunea, cât mai degrabă peisajul, ambientul, jungla, cascadele, savana, muzica unei nopţi ecuatoriale. Dominante erau contrastele între soarele arzător şi umbra desişului. Cu „Copiii căpitanului Grant” mersesem mai departe, nevoia de acceleratori olfactivi stingându-se treptat, pe măsură ce subiectul mă înghiţea tot mai mult. Era o senzaţie de o imensă stranietate din moment ce mirosul cărţii deveni un şir separat de sentimentul participării. Îl însoţea ca simplu miros al cărţii, fără conotaţii extra-olfactive, îndepărtându-se tot mai mult într-o autonomie şi izolare de sensurile vehiculate în text şi influenţându-le tot mai puţin. Tot tăvălugul de senzaţii se cristaliză la un moment dat, prompt şi clar, într-o stare de „hămeseală” cronică, aproape alimentară, de care nu puteam scăpa oricât citeam. În biblioteca liceului la care lucra mama, descoperisem o serie de doisprezece volume cu romanele lui Jules Verne şi le citisem unul după celălalt, cu o insistenţă pe care nu o înţeleg nici astăzi, însă o identific drept „molimă” şi cel puţin ştiu cu ce am de a face.
Culoarea preluase efectele de accelerare provocate de miros. Lucrurile se inversaseră într-un mod neaşteptat, însă, cred, logic şi perfect legic. Era, poate, chiar ceva mai mult. Misterul textului indescifrabil găsit într-o sticlă mă răpise acelui sincretism magic şi copilăresc prin chiar seducţia unei geometrii combinatorii a sensurilor, răpindu-mă ritmurilor şi tempourilor polifonice ale semnificaţiilor angajate într-o continuă negociere a noi şi noi configuraţii ale adevărului. Plecam de la mesajul căpitanului Grant şi o apucasem pe căile lui Conan Doyle, Edgar Allan Poe şi Chesterton pentru a mă opri peste mulţi ani în „Pendulul lui Foucault” şi „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Descopeream o stare acumulativă a adevărului, o relevare treptată, într-o continuă amplificare până la revelarea ultimă. Ca în muzică, treptat şi fără a se pierde valoarea fiecărei stări implicate în procesul de acumulare.
Primele cărţi îmi erau citite. Mi le citea mama. Câte o carte de mai multe ori. La început fusese „Marele răţoi Max”, despre un răţoi micuţ însă curajos care învinsese un uliu apărându-şi prietena. Urmase povestea despre Găina Neagră care se împrietenise cu un copil şi pe care în fiecare seară, după ce toţi se culcau, îl conducea prin galerii subterane într-o altă lume, fascinantă şi misterioasă. Urmase multe altele. Cărţile îmi erau citite de suficiente ori ca eu să le fi putut memora aproape cuvânt cu cuvânt. Iar la început, atunci, în „dislexia” mea originară, cărţile erau sonoritate, erau mama, mirosul şi muzica vocii ei, confortul şi protecţia, toate convergeau înspre o mitologie a euristicului. La început cărţile însemnau sonoritate şi imaginaţie, timbrarea şi melopeea recitării unui text, o autentică transmitere orală şi primele forme ale dorinţei mi-au apărut în aşteptarea orei de culcare, atunci când mama urma să-mi citească o carte. Repertoriul îmi era cunoscut, iar în cazul câtorva cărţi o puteam dubla pe mama, recitând cu ea împreună textul cărţii şi participând parcă la actul lecturării. „Scriere şi oralitate în Grecia Antică” de Andrei Cornea o citisem de abia nu demult şi din cele două modele – ebraic cu textul ca listă şi grecesc cu textul ca pre-text pentru participare – conturate cu atâta fineţe şi precizie de către autor m-am recunoscut în acel grecesc, în care discursurile marilor oratori se învăţau pe dinafară şi, probabil, cu încă două mii cinci sute de ani înaintea serii în care recitam împreună cu mama, „coral”, pe două voci, cărţile mele preferate, un grec îl seconda pe Demostene, mişcând din buze şi articulând, pe neauzite însă, textul rostit cu voce tare.
Mă fascinează această intuiţie a mamei care fără a o şti se folosise de cea mai puternică şi eficientă metodă de a activa imaginaţia – procedura transmiterii orale. Nu mă deranja prea mult dacă anumite cărţi erau fără imagini, deoarece interesul îmi era în întregime focalizat chiar pe ceea ce se „ascundea”, atâta timp cât încă nu puteam citi, în semnele din care se puteau forma sensuri şi care puteau fi înviate prin viu grai. În permanenţă îi ceream mamei reluarea anumitor lecturi, deoarece prin intermediul lor reveneam, după îndelungatele pauze de „ne-lectură”, în realitatea personajelor la a căror poveste asistam într-un mod nemijlocit. Reluările împrospătau şi aprofundau imaginaile din minte, ba chiar mai mult, îmi permiteau o mai bună focalizare şi reprezentare a ambientului, dar şi a unei sumedenii de detalii suplimentare. Şi astea toate se întâmplau într-un regim de invizibilitate absolută. Nu exista „cartoon culture” al puştilor de astăzi, nu existau filme pentru copii decât într-un număr extrem de redus, printre care multe politizate. Olfactivul, ca şi sonorul vocii mamei erau nişte prezenţe absente. Le lipsea nemijlocirea materialităţii, iar tactilitatea prin care aveam acces la textură şi temperatură nu mă putea trimite direct la sensurile textului, cu care textura cartonului coperţii nu prea avea nimic de a face. Altfel spus, şi mirosul şi sunetul erau invizibile şi ambele făceau parte dintr-o meta-lectură continuă susţinută într-un mod inconştient. În final, nici nu mai conta obiectul lecturii atâta timp cât nici mirosul şi nici sunetele nu erau destinate organelor de simţ, ci imaginaţiei, „hipertextului” metamorfic în care erau „amfibianul” perfect, intrând în stări de osmoză spontană cu invizibilul. Olfactivul şi sonorul se amplificau însă prin tactil – texturi de suprafeţe care sugerau nuanţe de intensităţi termice – un fel de „parfum” al atingerii. Lectura şi imaginarea mă trimiteau înspre o astfel de zonă a „senzaţiilor” şi „stărilor” legate direct de invizibil.
Ceva mai târziu, când învăţasem să citesc, cărţile îmi erau aduse. Le citeam singur. Însă mi le aducea tot mama. În fiecare săptămână, o dată sau de două ori, aveam parte de surprize. Erau cărţi noi. Le citeam doar eu. Eu eram primul care le deschidea, primul care le atingea, primul care le răsfoia, le mirosea, le poseda. O formă extrem de intensă a dorinţei o resimţisem şi o conştientizasem ca dorinţă de a primi cărţi. Nu jucării, de care mă săturam destul de repede, ci cărţi. Aşa învăţam formele dorinţei. Ale unei dorinţe constante, profundă în devoţiunea ei şi cu totul diferită de formele dorinţei pe care le-am cunoscut trecând de pubertate.
Cartea mi-o adusese tata. Erau douăsprezece volume ale „Enciclopediei pentru Copii” şi pe la vârsta de şase ani deja aveam volumele mele preferate, iar anumite reacţii intelectuale spontane le am până şi astăzi – asocieri de imagini şi sensuri, de titluri şi numere de pagină, de citate şi ilustraţii de epocă. Era Cartea care conţinea toate cărţile, lucru demonstrat cu suficientă convingere chiar în volumul care se ocupa de artă şi literatură. Mai puţin mă preocupase cinematografia, biologia, chimia sau matematicile. Nici chiar istoria marelor descoperiri geografice nu mă pasionase într-atât de mult. Erau simple cărţi despre altceva. Descoperisem că există şi cărţi despre cărţi şi despre oameni care scriau cărţi. Pentru a ridica ultimul volum al colecţiei tata mă luase cu el la librăria „Universul” şi ţin bine minte că era o zi cu soare şi tata avea un sacou care îi venea foarte bine. Împlinise atunci treizeci şi şapte de ani.
La şaisprezece ani nu mai citeam cărţi noi, proaspete. Le defineam prospeţimea în funcţie de intensitatea mirosului, însă ceea ce citeam nu mai mirosea. Fără a observa ce mi se întâmplă citeam cărţi vechi, deja citite de alţii, cărţi din bibliotecile altora, cărţi împrumutate. Cărţi care nu mai miroseau a nimic. Zweig şi Proust (nu prea mult, deoarece nu prea aveam răbdare), Hugo (nu prea multe din ale lui, deoarece mă cam plictiseau descrierile prea lungi şi monotone), o neaşteptată apetenţă pentru Turghenev şi, mai târziu, Cehov. Mă „populam” cu personalităţi mature, cu oameni serioşi, „cu probleme”, cam frustraţi şi nemulţumiţi, uneori revoltaţi, alteori trişti, cutezători sau de-a dreptul morbizi. Erau cărţi care aduceau în viaţa mea absolutamente nepsihanalizabilă de adolescent „vinovat”, poate, doar de o prea mare curiozitate, imaginea şi ideea unei existenţe grele – s-ar potrivi mai bine franţuzescul „lourde” –, cu „probleme”. Viaţa era ceva definit mai întâi de toate de multitudinea – cât mai multe – problemelor pe unitate de timp existenţial. Poate din acest simplu motiv mă atrăsese la început Stendal – două-trei lecturi consecutive din „Roşu şi negru” -, iar din Balzac mi-a reuşit doar o singură lectură – „Măreţia şi mizeria curtezanelor”. Din curiozitate. Ca şi „Nana” de Hugo. Ca şi „Incest” de Anais Nin. Ca şi „Justine” de marchizul de Sade, ca să nu mai spun de „Legăturile periculoase” ale lui Laclos, „Tropicul Racului” sau „Tropicul Capricornului” – doar eram capricorn – de Henry Miller. Pănă la urmă eşuasem sau derapasem, oricum – naufragiasem – în „Femei” de Ch. Bukowski, pe care o mai recitesc din când în când cu plăcere.
Cărţile nu mai miroseau şi într-un târziu nici nu le-am mai considerat drept altceva decât nişte obiecte de pe raft. Le citeam, deseori din inerţie şi doar porţiuni deja cunoscute, iar miracolul sinestezic a fost, treptat, înlocuit de un simplu şi, aş putea spune, ordinar hedonism de retrăire a unui film. De la magie ajunsesem la cinematografie imaginativă când era destul să deschid cartea la pagina corespunzătoare ca „filmul” să pornească, imagini mobile, nimic mai mult.
O primă intuiniţie a faptului că realitatea reprezintă o textualitate taxinomică – şiruri de nume descendente genealogic până în miezul lumii – conform modelului iudaic la Andrei Cornea – într-o continuă articulare dinamică am avut-o atunci când nemaiputând justifica recursul la lectură în calitatea ei de practică euristică sau cognitivă şi nici măcar hedonică într-o accepţiune imaginativă, am început să „lecturez” instrucţiuni de utilizare ale diverselor dispozitive precum maşini de spălat, frigidere, maşini de cusut, aparate de preparat cafea, cuptoare cu microunde, casetofoane, maşini de găurit pereţi şi diverse alte dispozitive. Erau cărţulii de obicei în rusă, însă nu mă feream nici de limbile aşa-zise străine. Mi le reprezentam drept lecturi „anatomice” care îmi aminteau despre sublimele taxinomii ale lui Linnaeus. Erau „cărţi de identitate”, „buletine” şi „paşapoarte” (în rusă aşa se şi numeau) care prezentau într-un mod „genealogic”, topografic şi, bineînţeles, „etnic-comunitar”, populaţii de maşini, „eviscerându”-le într-un mod accesibil şi comod cititorului interesat de aşa ceva. Obosisem de metaforicitate, de retorism pueril şi deseori redundant, de idiosincraziile stilistice, în special romantice, dar şi realist-socialiste, ca să amintesc doar pe Leonid Leonov cu proverbialul său roman „Pădurea rusă”, o pastişă absolut oribilă şi chiar explicită pe alocuri după porţiunile taxinomice din „Moby Dick”-ul lui Melwill. Apogeul îl atinsesem în pasiunea pentru albume cu hărţi – fizice, politice sau istorice, fără o ţintă precisă. Textul îmi apărea tot mai mult drept imagine a disecţiei topografice a minţii, pe straturi succesive de profunzime, această imagine fuzionând cu imaginea unei topografii geologice sau, de ce nu, a unei secţiuni transversale pe un trunchi de copac, unde puteau fi observaţi anii buni şi anii mai puţin buni din existenţa unui arbore sau secţiuni transversale pe latura unui versant de munte. Imaginea litosferei era de asemuit cu hiperbolica amplificare a secţiunii unui trunchi, ceea ce era valabil şi pentru întreaga mea imaginaţie.
Realitatea trebuia recompusă, deoarece simţeam tot mai clar că ea nu ar putea fi reprezentată dintr-o parte, de pe o poziţie, să-i spun, detaşată – din poziţia unui vizionarism de tip intelectualist, ci mai degrabă de undeva dintr-un mai adânc, dintr-o poziţie situată mai în profunzime. Bineînţeles, conta foarte mult largheţea orizontului, perspectiva şi puterea focalizării, însă primordială rămânea poziţia privitorului, iar eu simţeam tot mai intens că realitatea trebuia privită de undea dedesubt, dintr-o poziţionare „la rădăcină”, doar aşa relevându-mi-se imaginea justă a acestui „iggdrazil” care trebuia să fie realitatea.
„Martin Eden” era o carte pe care soţia unui unchi de-al meu o cumpărase de la Magazinul Cărţii Internaţionale de la Odesa. Editată pe hârtie proastă, cu tipăritură uneori greu lizibilă, însă în limba română (deci, moldoveneşte însă cu caractere latine), iar grosimea cărţii mă provoca la o aventură cu un final improbabil. Lectura o doborâsem în aproximativ trei săptămâni şi fuseserăm tentat s-o reiau însă o lăsasem baltă, deoarece îmi cumpărasem un „Martin Eden” în limba rusă. Cu greu recunoscusem personajul care avea o altă statură, altă culoare a părului, a ochilor, dinamica gesturilor, a mimicii era cu totul alta şi această alteritate mă provocă să reiau lectura într-un mod constant. Însă scena sinuciderii am recitit-o de nu ştiu câte ori, deoarece se asemăna foarte mult cu sentimentul pe care îl aveam intrând în „transa” textuală – înecul autoprovocat şi cu imaginea luminii estompându-se progresiv dintr-un adânc tot mai mare.
A fost prima experienţă, la acei şaisprezece ani, de re-citire consecutivă şi descoperisem că este ceva similar cu reaudierea unei lucrări muzicale. Niciodată nu este la fel, deoarece de fiecare dată reaudiam parcă o altă lucrare şi nici cartea pe care o re-citeam nu mai era aceeaşi. Mi-am reamintit de aceste sentimente, gânduri şi stări ale adolescenţei, naive şi candide în esenţa lor, atunci când am descoperit „Autobiografia” lui Berdiaev pe care o citisem cu sentimentul unui „deja vu”, dar şi cu senzaţia că ar fi fost scrisă doar pentru mine.
Reveneam din nou, în gând, la vocea mamei, la eficienţa timbrului şi muzicalităţii pe care o avea vocea ei şi prin care în imaginaţia mea se construiau stări de realitate. Sesizasem la un moment dat că lectura înseamnă, de fapt, o autoaudiere. Nu putusem deprinde abilitatea lecturii rapide, a modului de a „tăia” vizual o pagină de text. Şi în acelaşi sens, constatam că nu m-am putut desprinde de voce, de sonoritate, de muzicalitate în receptarea textului scris. Privirea care percepea imaginea paginii era doar un declanşator al „benzii sonore”, iar lectura nu o mai conotam în limitele unui act vizual pe care îl asociam mai degrabă răsfoirii albumelor de artă. Pagina unei cărţi devenea mai degrabă pagină a unei partituri pe care o „citeam” doar într-un mod auditiv. Cărţile erau citite nu atât cu ochiul, cât cu urechile.
Pentru a aprofunda experienţa lecturilor repetate am recurs chiar la „Crima şi pedeapsa” lui Dostoievski. O re-citisem de trei ori consecutiv, iar efectele traumatice le resimt până şi astăzi. După o primă lectură m-am ales cu un foarte acut sentiment de ruşine. Îmi era ruşine de „nemernicia” mea existenţială, de laşitatea de a nu-mi fi dorit suficient de mult imaginarea a ceva mai mult şi de a nu-mi fi încercat limitele.
După a doua lectură peste toată realitatea mea se aşternuse, ca un covor de cenuşă vulcanică, o inexplicabilă frică. În propria mea minte apăruse sentimentul unui ochi scrutător şi atotvăzător care mă privase într-un mod definitiv de sentimentul intimităţii, de magia singularităţii şi a posesiunii asupra propriei mele minţi. Ochiul se transformă într-o voce care nu rareori mai lăsa câte un comentariu usturător la adresa deciziilor şi faptelor mele. De obicei le critica micimea şi inconsistenţa capacităţii mele de a făptui, ridiculizându-mă sistematic şi, la un moment dat, răpindu-mi pur şi simplu acel elementar sentiment al plăcerii şi bucuriei pe care, cred, orice om îl are în relaţia cu sine. Şi parcă n-ar fi fost suficient, am luat de pe raft, într-o inconştienţă aproape fatală, „Adolescentul”... Mă amprentasem suficient de tare cu ruşinea de a fi nemernic în micimea propriului dat existenţial. Era normal să mă flagelez pentru laşitate, platitudine, îndoială, ezitări de tot felul, neîncredere în propriile puteri, iar această normalitate aproape mazochistă o consideram a fi „linia de plutire” a purităţii şi onestităţii umane. Chiar eram mândru că puteam cultiva aşa ceva. Iar când simţeam epuizat, când mă sufoca o lehamite de mine însumi inexplicabilă la prima vedere, mai reciteam „Adolescentul” sau fragmente din „Fraţii Karamazov”, iar încercare de a parcurge „Demonii” a reprezentat pentru mine un dezastru atâta timp cât nu m-am încumetat să mă impregnez de Stravroghin. Svidrigailov şi Sonea Marmeladova îmi fusese suficient.
Tot de atunci datează şi apetenţa pentru „lecturi” din simfoniile lui Gustav Mahler – evreul care-şi asuma durerea lumii. Îmrepună su simfoniile lui Bruckner. Împreună cu operele – „Electra” şi „Salomeea” – lui Richard Strauss.
Mult mai târziu trăisem încă o dată acel „naufragiu” dostoievskian, însă de această dată, fără a fi decis-o conştient, supusesem „epurării” propria mea afectivitate. „Tristan şi Isolda” de Wagner îmi readusese cu o acuitate aproape dureroasă sentimentul nemerniciei şi micimii mele umane şi făcuse să mă îndoiesc, amar, acru, caustic – dacă acizii pot avea gust – de valabilitatea şi, mai mult, de utilitatea propriei afectivităţi. Actul II, cu cele patru scene ale sale, mă determină să-mi pun problema dacă pot iubi sau dacă am iubit vreodată cu adevărat. Nu mă impresiona atât de mult fabula din moment ce era evident că toată pasiunea aia nebună era determinată, deci trucată, de către licoare magică a Branghenei, oricum producătoare de iluzie, halucinaţii şi transă psihedelică. Muzica însă, dincolo de personalitatea personajelor, diversitatea relaţiilor şi profunzimea atitudinilor, înfăţişa un sentiment care şi-i „procura” într-un mod ireversibil pe ambii purtători – Tristan şi Isolda. Iubirea era ceva ce şi-i „însuşea” într-un mod total, iar tot ce se întâmpla după îngurgitarea licorii era, de fapt, o succesiune de încercări disperate de a scăpa de sentimentul unei gazde „călărite” de un parazit. Doar astfel îmi explicat patima cu care ambele personaje îşi doresc, în final, moartea.
Mă întrebam atunci, dacă am trăit vreodată un sentiment care m-ar „călărit” cu atâta putere sau, mă rog, m-ar fi „procurat” sau „însuşit” în defavoarea mea într-un mod implacabil. Răspunsul, fireşte, era unul negativ, deoarece fiecare experienţă sentimentală mi-o reprezentam determinată fie de atracţia sexuală, fie de un pragmatism ce nu avea în nici un caz ceva comun cu persoana partenerei. Iar Adolescentul lui Dostoievski sau, ceea ce era şi mai respingător, Svidrigailov în persoană, îmi „scuipa”, undeva în adâncurile minţii – demistificator şi batjocoritor în acelaşi timp -, acuzaţiile de nemernicie, micime şi laşitate. Îl invidiam pe Tristan de mi se făcea silă de mine şi incapacitatea mea de a fi iubit pe cineva în acest mod terifiant şi sinucigaş.
Propria mea nemernicie umană era amplificată de imaginea nemerniciei şi falsităţii mele afective, deoarece acestea erau efectele faptului de a mă fi plasat în afara lui Dostoievski şi Wagner, care seducându-mă într-un mod ireversibil îmi solicitau, de fapt, implicarea totală, ultimă – nici o altă carte decât „Crima şi pedeapsa”, nici o altă muzică decât „Tristan şi Isolda”. După două audiţii consecutive şi încă una susţinută, din greu, mai târziu nu mai revenisem niciodată la Wagner decât ocazional, prin analizele unor fragmente sau cântând la pian, din partitură, anumite fragmente din acelaşi act II. Chiar şi în prezent, suport cel mult fragmente din uverturi. De abia mult mai târziu descoperisem că, de fapt, asta mi se întâmpla aproape de fiecare dată şi aproape fiecare carte citită cu „saţ”, patimă, uitare de sine, îmi cerea acest lucru. Seducţia exercitată de către o carte mă forţa s-o adopt ca obsesie, ca fetiş şi treptat devenea un fel de idolatrie inversată, întoarsă asupra mea însămi, o egolatrie, o „molimă” suficient de eficientă pentru a-mi obtura pe perioade relativ lungi de timp percepţia normală a realităţii. Lectura devenea capcană în măsura în care reuşea deplasarea accentelor de prioritate de la realitatea obiectivă înspre abilităţile fabulatorii ale conştiinţei.
Devenisem un „simbiot” şi acţionam oarecum sincron pe cele două planuri ale propriei conştiinţe. Pe de o parte, amplificam şi diversificam atributele, calităţile şi însuşirile obiectelor, oamenilor şi fenomenelor realităţii din contul „arsenalului” imaginativ tot mai voluminos, iar de cealaltă parte, prin muzică, exersam amplificarea stărilor imaginativ-afective, inducându-mi-le şi diversificându-le prin recurgerea, bineînţeles muzicală, fie la improvizaţie, fie la „lecturi” din lucrările diverselor perioade stilistice.
„Străinul” de Camus îl citisem în franceză fără prea multe consecinţe decât, poate, un spor în exersarea cunoaşterii limbii franceze. Îl citeam în paralel cu audiţii din „Carnavalul” lui Robert Schumann, fără a fi prea pasionat de ce mi se întâmpla în plan imaginativ. Şi nici „Lupul de stepă” nu fusese o revelaţie, decât doar că îmi amprentaseră sentimentul intimităţii cu inserţii de grotesc şi inutilitate. Mă infectase însă, într-un mod insesizabil, cu interesul pentru Mozart. Fusese, poate, şi puţină mândrie de a fi aderat, prin lectură, la misterul – interzis celor simpli, plebei – unei minţi complexe sau mai degrabă complicate, cu o inedită şi, chiar mai mult, insolită asumare a unui criticism frizând demiurgicul în omniscienţa unui spiritului „estetizator” al întregului cosmos. Savuram excluderea lui Wagner în favoarea lui Ph. E. Bach, osândirea lui Brahms în favoarea lui Mozart şi descopeream acea esenţă aproape ocultă a muzicii fiilor lui Bach.
Citindu-le cărţile simţeam intens, deşi scurt, într-o străfulgerare, că le-aş putea fi egal prin însăşi faptul că le înţelegeam mesajul, mă simţeam destinatarul trăirii şi imaginării lor, fapt care făcea posibil să mă încumet să poftesc, irezistibil, să imaginez, să „cărţile” şi „hărţile” lucrurilor, întâmplărilor şi oamenilor. Învăţam acea geografie a limitelor pe care le-ar avea imaginaţia sau, poate invers, profunzimea adâncurilor ei, până la care mă putea duce visarea după „hărţile” terestre ale minţii şi cele oceanice ale amintirilor. Privind harta lumii pendulam între imaginea continentelor, al căror contur şi perimetru îl defineau apele şi invers, configuraţia mărilor şi oceanelor pe care o impuneau ţărmurile. Sloterdijk definise foarte precis sensul sentimentului meu. Marile cărţi îmi erau adresate în calitatea lor de texte deschise înspre mine prin însăşi modul în care le era orientată sugestibilitatea. Erau nişte „scrisori” trimise unui număr indefinit de destinatari şi cu un termen indefinit de „întârziere”. Iar întâlnirea cu o carte o imaginam drept „punctul terminus” al unui periplu sinuos şi obositor pe care mesajul trebuia să-l parcurgă pentru a-şi găsi liniştea la celălalt capăt unde descoperea întreaga mea conştiinţă aşteptându-l. Conta doar conţinutul mesajului, fără ca timpul să-şi poată exercita înrâurirea inhibantă. Citeam şi eu, ca şi Pacientul Englez „Istoria” lui Herodot şi, în continuare, „Geografia” lui Strabon, „Războiul peloponesiac” a lui Tucidide, „Anabasys”-ul lui Xenophon sau „Războiul galic” a lui Cezar, „Istoria” lui Soloviov sau Karamzin, iar referentul absolut era imaginaţia, imaginarul în întregul lui, mişcător, instabil prin însăşi indeterminarea limitelor, inaccesibile în plasarea lor pe orbita unei îndepărtări permanentizate. Trăiam o continuă „febră tectonică” a imaginaţiei populată cu toate himerele posibile şi imposibile, sublime, obscene, absurde şi seducătoare deopotrivă. Iar întârzierea mesajului îl făcea cu atât mai savuros cu cât îmi vorbea despre o faţă a realităţii sau o stare a minţii pe care timpul, paradoxal, le făcea să „miroase” într-o multitudine de nuanţe a căror diversitate sporea cu atât mai mult cu cât mai mare era întârzierea. Realitatea lui Herodot îmi era mai familiară şi mai apropiată decât poveştile confuze despre colectivizarea stalinistă ale bunicilor. Tot aşa mă întrebam oare ce se întâmpla în al douăzecelea secol înaintea erei noastre? Mă scufundam în deliciul civilizaţiei egeene, citeam mitologie, greacă, nordică, indiană, chineză sau polineziană şi valorizam mult mai în profunzime poveştile bunicii despre Moisa făcătorul de minuni care scotea apă din stâncă. Îmi dădeam seama, împreună cu Marcel Detienne sau Andrei Cornea, de implicaţia oralităţii în formarea conştiinţei mele, a acelei „olfacţii” şi „tactilităţi” care îmi definise propria mea preistorie.
Tot aşa se întâmplă şi după lecturile din „Jean-Christoph”-ul lui Romain Rolland care mă amprentă în favoarea lui Beethoven. Şi la fel cum fausticul Adrian Leverkühn a lui Thomas Mann, mult mai târziu de momentul în care-l cunoscusem pe Schoenberg, mă făcu să „recitesc” într-un mod mai amplificat lucrările muzicale ale carismaticului evreu. Maestul lui M. Bulgakov – mult mai profund faustic decât personajul lui Mann –, prin nu ştiu ce distorsiune imaginativă, îl simţisem – pe parcursul întregii lecturi – mai degrabă compozitor decât scriitor, iar faptul că altistul Danilov din romanul cu acelaşi nume a lui Vl. Orlov se întreţine cu tot felul de demoni era absolutamente normal din moment ce practicantul era muzician.
Ajunsesem să nu mai citesc ziua. Citeam doar noaptea, de preferat cu geamul deschis şi cu o intensă senzaţie de frig. Ca şi pentru iubirea lui Tristan şi Isolda, pentru lectură era bună doar noaptea. Perioada diurnă ajunsese a fi un timp blestemat, cum bine o spunea chiar Isolda în scena a IV-a din actul II al operei wagneriene.
Mă scufundasem în anti-utopica şi relativ greu de găsit „Ora Taurului” a lui Ivan Efremov, iar surprinzătoarea apetenţă pentru genul SF – Frank Herbert, Cordwainer Smith, Roger Zelazny, Philip K. Dick, Gerard Klein – mi-o explic astăzi drept o inconştientă căutare a „mirosului” şi „gustului” pe care lectura textului o cam pierduse de ceva vreme. Mai era, poate, şi o reminiscenţă a pasiunii adolescentine pentru Jules Verne. Mă regăseam într-o relativă uitare şi abandon, conştientizând şi constatând cu claritate amputarea organului de „lectură olfactivă”. Gustul pentru SF fusese o consecinţă a imaginarului fantastic din zona poveştii şi basmului citite în copilăria timpurie. Iar lecturile din Franc Herbert şi Cordwainer Smith mă repusese pe lecturile din mitologia universală. Priorităţile fuseseră stabilite deja de mult timp şi cu o suficientă claritate – mitologia nordică şi greacă, la care ataşasem lecturile ulterioare din hermeneutica lui Vasile Lovinescu, reluate cu multă grijă şi atenţie. Şi cum nu puteam citi ziua, conştientizasem cu suficientă dificultate că, practic, nu mai făceam nimic altceva. Lecturile ficţionale şi mitologice s-au instaurat – puternic, definitiv, adânc – drept priorităţi nocturne. Nici până în prezent nu asociez regimul diurn al existenţei cu cititul, decât reieşind din anumite nevoi pur practice.
Până a pleca la paisprezece ani de acasă o bună parte a regimului diurn mi-l ocupau preocupările şcolare, destul de anoste şi într-un mediu suficient de agresiv pentru a dori să-l abandonez cât mai repede. Urmase Liceul de muzică care mă dezamăgi destul de repede şi într-o măsură suficient de profundă încât de pe la sfârşitul anului doi să nu mai frecventez cursurile pierzându-mă definitiv prin biblioteci şi lecturi nocturne. Nietzsche avu darul de a-mi reda câte ceva din optimismul pierdut chiar prin năstruşnicia lui Zaratustra care consuna atât de mult cu Til Eulenspiegel – o imagine mai degrabă muzicală din poemul simfonic al lui Richard Strauss decât a personajului din romanul lui Charles de Koster. Recitisem scrierea lui Nietzsche – această carte de aventuri iniţiatice – de mai multe ori şi adusesem paginile cărţii într-un hal fără de hal subliniind cu creionul aproape întregul text. De aici săream la „Petruşka” lui Stravinski, la „Pierrot Lunnaire” de Schoenberg, la „Frankenstein” de Mary Shelley, la basmele erotice ruseşti şi, fapt surprinzător, la Karel Capek cu salamandre, krakatit şi roboţi.
Practicam lectura şi în paralel, fără a-mi da seama, căutam stări şi postúri pentru a intensifica focalizarea pe text. Iar între mine şi text sau, mai bine-zis, între mine şi centaurul osmotic al egotextului imaginar stătea propriul meu corp cu infinitatea aferentă a ancorelor senzitive „ţintuindu-mă” în realitatea concretă, în pofida dorinţei mele de a plonja într-o absenţă cât mai radicală. Realitatea Profundă se dezvăluia dincolo de corp, semnele şi senzaţiile acestuia, în invizibilitatea „androgină” a Sinelui lichefiat flexându-se în configuraţii cu infinite grade de libertate. Primul pas înspre abandonul corpului fusese deja făcut – nu citeam decât culcat. Mai mult, nu citeam ziua decât atunci când trebuia să suprim senzaţia timpului care curgea prea lent, în avioane, în trenuri, în autocare sau în metrou, în transportul urban sau la cozile de la policlinică. Nu puteam citi la masă şi nu mai percepeam lectura ca fiind ceva ce ar face parte dintr-o obligativitate pentru perfecţionarea inteligenţei, intelectului, conştiinţei, percepţiei, judecăţii, logicii etc. Nu citeam în biblioteci, deoarece le consideram drept nişte „staţii de tranzit” pentru cărţile care intrau şi ieşeau zilnic. Mi se părea ridicol şi redundant să citesc într-un spaţiu public special destinat lecturii. Cu totul altfel era într-o izolare nocturnă, însă revelaţia mă izbi necruţător de plăcut atunci când mi se întâmplă prima lectură într-o vană în care nu-mi mai simţeam corpul. Mi se lichefia, la fel ca şi ego-ul la contact cu un text seducător. Doar aşa puteam atinge starea de „amfibian” perfect adaptat trecerii înspre invizibil, corelând relaţia real-imaginar într-o sincronie aproape perfectă. Era destul de dificil şi deseori mă simţeam parcă tras de picioare înapoi, în realitatea concretă, atunci când eşuam, însă în cazul reuşitei mă simţeam aspirat sau absorbit într-un mod care-mi aducea în minte imaginea unei oglinzi lichefiindu-se sau a unei mâini întinse trecând prin oglindă ca printr-un „ochi” de apă.
Lecturile din Foucault le-am început în apă, într-o vană plină cu apă fierbinte. Relaţia cu stările „acvatice”, fierbinţi şi umede, făcea parte din aceeaşi plajă de stări în care intra şi olfactivul, tactilul şi gustativul, iar stând în acel hotel din Piatra-Neamţ timp de două săptămâni, nopţile mi le-am petrecut citind Foucault, una dintre lecturi începută şi încheiată într-o vană. Tot atât de acvatic fusese şi Kurt Wonnegut, al cărui „Abator nr. 5” îl citeam în paralel cu „Criza armoniei romantice în „Tristan şi Isolda” de Ernst Kurt, însă de această dată când într-o vană din Gheorgheni. Nu toate cărţile se pretau însă unei lecturi „acvatice”, precum nici intimitatea unei camere de baie nu putea fi definită decât prin existenţa unei vane încăpătoare, numai bună pentru o lectură.
Multă lume citeşte în timpul excretării şi nici mie nu-mi este străină această plăcere, însă în paralel cu lecturile „acvatice”, practicam destul de intens şi lecturile „alimentare” existând cărţi re-citibile mai ales la un prânz sau, senzaţie de-a dreptul delicioasă, la o cină. Fapt surprinzător, însă dimineaţa, la micul dejun, nu puteam citi, probabil din simplu motiv că încă nu mă trezeam suficient de bine la acea oră. Ori, scurtcircuitarea produsă între intensitatea lecturilor şi înfometare devenise o constantă a existenţei mele textuale şi în special nocturne. Flămânzeam deoarece citeam şi citeam alimentându-mă pentru a putea citi în continuare. Somnul nu era neapărat o parte obligatorie a programului. La un moment dat lectura definea frecvenţa momentelor de alimentare şi până şi sentimentul de saţietate fizică deveni ceva comparabil cu saţietatea „textuală”, mult mai consistentă, mult mai durabilă şi mai diversificată într-o infinitate de senzaţii „gustative”, deoarece, prin transfer, comestibilitatea şi digerabilitatea deveniseră, într-un mod normal, atribute ale lecturii şi ale hrănii. Suculenţa descrierilor alimentare din „Vara lui Dumnezeu” a lui Nikolai Şmeliov mă determinau într-un mod suficient de puternic să iau calea bucătăriei, indiferent de oră, iar ansamblurile taxinomice desfăşurate cu atâta generozitate. Romanul „Peştele-Ţar” de Vladimir Astafiev împinse şi mai departe acest „hedonism” cvasi-sincretic pe care îl trăisem pentru prima oară după lecturi din scrierile lui Nikolai Leskov. Savoarea lecturii, a limbii ruse atât de mustoase şi „servită” cu atâta pricepere „culinară”, pătimaşele descrieri de-a dreptul alchimice ale gătitului şi mâncatului impusese o incapacitate aproape totală de a mai departaja ficţiunea de realitate. Pentru o destul de scurtă perioadă de timp răsfoitul cărţilor de bucate deveniseră un hobby întreţinut cu multă plăcere, nemaivorbind de relevarea unei inexplicabile pasiuni pentru colecţionarea de reţete culinare.
Relaţia cu filosofia scrisă în cărţi, deci cu filosofia scrisă a fost un eşec lamentabil. Pur şi simplu nu am reuşit să-mi formez o cultură filosofică citind cărţi de filosofie. Bruma de concepte, citate şi nume de filosofi nu-mi foloseşte şi, cred, nici nu-mi va folosi vreodată la ceva, atâta timp cât filosofie înveţi de la un maestru şi oricum într-un mod peripatetic sau, altfel spus, printr-o transmitere vie. Însă trăind într-o cultură autizată a scrisului, a tipăriturii, a caracterelor, a textului ca imagine şi a comunicării devenită doar un simulacru, cartea sau, mai bine-zis, lecturile, practica vie a cititului au fost o activitate eminamente salvatoare. Mă menţineam în umanitate citind. Mă socializasem doar prin lecturi, iar comunitatea „ascunsă” (în conştiinţa şi imaginaţia mea) şi omni-spaţio/temporală a persoanelor-personajelor-personalităţilor m-a găzduit cu multă empatie şi mi-a oferit un orizont de tipologii care a depăşit în infinite grade „oferta” realităţii obiective nemijlocite şi imediate. Lecturile „calibrau” conştiinţa, percepţiile, senzaţiile, activându-le la modul propriu şi amplificându-le în articularea lor obiectivă, practică, în nemijlocirea interferenţei întregii „suprafeţe” personale cu realitatea.
Cu lecturile era ca şi cu muzica sau ca şi cu visele – căpătam posibilitatea de a avea experienţe aşa-zise fictive – asimilabile doar în limitele unei subiectivităţi absolute şi fără orice posibilitate de a le proba obiectivitatea, mă rog, veridicitatea. Altfel spus, fondul empiric al realităţii obiective conţinea, într-un mod latent, potenţial şi, de fapt, oricând realizabil, o multitudine de posibilităţi experienţiale despre care puteam căpăta cunoştinţă doar în urma unei informări adecvate. Mai mult, aceste experienţe puteau fi diversificate dincolo de acea nemijlocire primară, în situaţia în care raportarea mea la realitate ar fi una de tipul „faţă în faţă”. Nu. Ar fi fost prea puţin. Mă raportam la realitate împreună cu toate identităţile mele pe care le acumulasem experimentând oniric, muzical şi textual o amplificare a admisibilului, a unei potenţialităţi planând într-un „interregn” între virtual şi actual. Exceptam în totalitate secvenţa trecutului, deoarece prin lectură „prezentificam” o stare obiectivă a lucrurilor, chiar şi dacă doar în imaginaţia mea. Realitatea virtualului în prezent, învăluit placentar similar unei seminţe într-un recipient, creştea în mine şi împreună cu mine. Lecturile defineau, configurau şi puneau în relaţie diverse activităţi cotidiene şi nocturne, dacă ar fi să indic doar partea faptică a lucrurilor, contribuind activ la relevarea şi formarea unui spectru destul de larg de stări, pornind de la reacţiile spontane inconştiente. Relevantă însă era nu atât această „developare” a anumitor abilităţi sau tipare comportamentale, rutine procedurale sau ansambluri imaginative. Poate chiar mai mult, lecturile puneau în relaţie „sincretică” şi orientau înspre exteriorul obiectiv, faptic, totalitatea imaginativă, volitivă, senzitivă şi, la limită, chiar biologică a ceea ce eram şi, în continuare, sunt în prezent. Într-un mod insesizabil simţurile erau încadrate în ordinea imaginară a lucrurilor, articulându-se într-un mod oarecum alternativ şi servind mai degrabă imaginaţia decât orientarea şi plasarea în realitate.
Lecturile, de obicei, fiind „mute” şi ţinând de o acustică imaginară, toate atributele sonore ale realităţii se transferau în virtual. Dialogurile între personaje sau reflexiile „mute” ale autorului se desfăşurau în regim de sonoritate imaginală, inaudibilă, însă până şi timbrul vocii personajelor îl simţeam şi îl auzeam, imaginea „sonorităţii” fiind într-un mod misterios determinată de specificul naraţiunii, nuanţele particulare ale detaliilor, de şirurile sinonimale sau atributive care construiau un personaj, o situaţie, un fenomen, un ambient, obiecte şi lucruri. Însă aceste taxinomii nu erau complete şi acceptam acest fapt, deoarece era evident că nu era vorba despre o realitate în sine, ci de una văzută de către conştiinţa autorului. Această privire „prin” mintea şi ochii „textierului”, deoarece textul cărţii era o consecinţă a contactului (real sau imaginar) cu o realitate, era la rându-i filtrată prin mozaicul conştiinţei mele şi a multitudinii de filtre şi „structuri” de selecţie.
„Sonorizam” şi, bineînţeles, „plasticizam” şirurile de cuvinte din pagina scrisă. Însă asociind lectura profundă cu starea de transă, conştiinţa într-un mod neintenţionat aspira multitudinea stimuilor conjuncturali veniţi pe calea celorlalte simţuri. Tactilul şi olfactivul, împreună cu celelalte simţuri, intrau într-un fel de „ecuaţie a învăţării” sau, altfel spus, o „învăţare a funcţionării”, ambele fiind implicate, sincretic şi simbiotic, într-o amplificare ghidată de resorturile mutaţiilor imaginare provocate de mişcările conştiinţei mele în interiorul subiectului narat în paginile cărţii.
Realitatea era deja scindată într-un regim paralel, oarecum dihotomic de funcţionare într-o ordine a imaginii. Deţineam două seturi de simţuri şi două seturi de conştiinţe: unele pentru setul de stimuli concreţi, nemijlociţi prin faptul alterităţii lor şi, deci, grosieri şi altele pentru setul de stimuli subtili, mult mai eficienţi şi profunzi. Realitatea era una duală tot astfel precum duală era şi realitatea existenţei mele lingvistice – mă trezisem la conştienţă vorbind două limbi, româna şi rusa, fără a şti cum le-am „învăţat” –, iar existenţa în realitate şi în imaginaţie, care pentru mine nu era o irealitate, era la fel de simbiotică, deoarece semnificaţiile circulau liber între cele două intercondiţionându-se. Lecturile amplificau intuiţia unei realităţi pentru care realitatea imediată a simţurilor era doar una constitutivă. Imaginarea provocată de lecturi „îndepărta” şi distorsiona realitatea imediată, făcându-mă s-o văd „de jos”, dintr-o profunzime acvatică, ca şi de pe fundul unei ape şi supunând-o unei „refracţii” fantasmatice destul de intensă. Era o stare „ofeliană” sau „edeniană”, imobilizând fizicul în nemişcarea unui spasm fabulatoriu prelungit şi amplificând continuu senzaţia de profunzime, de adânc tot mai întunecat, estompând progresiv stimulii realităţii grosiere şi convertindu-i la starea unei omniscienţe sincretice în care fiecare dintre simţuri putea sta drept semn, funcţie sau sens pentru toate celelalte.
Acolo în adânc apărea sentimentul Realităţii Profunde din care izvorau, de fapt, toate celelalte stări ale realităţii în calitatea lor de scenarii şi variante ale acestora, interşanjabile şi oricând înlocuibile cu altele, în funcţie de performanţele şi utilitatea lor. Până şi planul obiectiv era receptat drept una din variantele textuale ale stării de profunzime, iar lecturile se impuneau tot mai mult drept proceduri de menţinere a unui nexus – cordon ombilical – cu Realitatea Profundă. Într-un alt mod, lecturile reprezentau planul invizibil prin ale cărui „adâncuri”, sesizabile doar mental, secvenţele de discontinuitate ale realităţii obiective puteau fi puse în legătură. În unul din romanele sale Van-Vogt găsise şi conceptul potrivit – nexialism, iar lectura deveni la un moment dat o activitate profilactică de întreţinere a „tentaculelor” nexialiste în stare de funcţionare. Visarea, practica vie a audiţiei şi interpretării muzicale – mai ales improvizaţia şi citirea partiturilor simfonice –, dar şi lecturile erau un exerciţiu continuu de interpretare a unui joc – esoteric, mistic şi „psihedelic” – al semnificaţiilor unei realităţi tot mai vizibilă prin „faliile” de discontinuitate ale realităţii imediate. Titlul romanului „Insulele în ocean” de Hemingway devenea relevant în esenţă pentru realitatea obiectivă, împinsă tot mai mult înspre imaginea unei „insularităţi”, prin „rupturile” de discontinuitate tot mai „căscate” năvălind imaginile planului secund a Realităţii Profunde, într-o revărsare tot mai „oceanică”, tot mai „inundatoare”. „Insularitatea” se scufunda înspre adânc, înspre profunzime şi înspre stabilitatea plasării sigure pe „fundul acvatic” al certitudinii.
La mirosul Greciei Antice am revenit destul de lent şi, cronologic vorbind, destul de târziu, conţinuturile acelor senzaţii din copilărie căpătând conotaţii nebănuite, deşi simple şi fireşti în substanţa lor. Mirosul însemna nemijlocire, iar sesizarea mirosului însemna că o apropiere suficient de intimă de emitent. Că era vorba de aroma unui parfum sau mirosul de transpiraţie, amândouă însemnau, pe lângă consemnarea prezenţei, o proximitate avansată, o distanţă suficientă pentru a întinde mâna şi a atinge. Simţeam o tot mai mare nevoie de proximitate, de intimitate care era, implicit, mirositoare. Iar în planul modelelor umane se întâmplă acelaşi lucru, deoarece nu îmi trezea nici o senzaţie olfactivă eroismul frust şi puţin alcoolic al lui Hemingway sau vigoarea adolescentină a lui London, obsesia de a fi „on the top” nu mirosea şi nu promitea o seducţie, ci mai degrabă o copleşire prin maniacala nevoie de a confirma continuu autosuficienţa validată prin depăşirea limitei, paranoica intensitate şi acea inexplicabila curiozitate de a-şi testa rezistenţa la rupere. Exclusivitatea unei asemenea stări, permanentizată şi impusă ca obligatorie – totul sau nimic – a devenit, cu timpul, grotescă de-a binelea asemuindu-se mai degrabă cu profilul personajelor din serialele de acţiune, fiecare episod fiind, în fapt, o exemplificare pentru disciplina „rezistenţa materialelor”. Părea puţin ridicolă această atât de kantiană plasare a omului în faţa stihiei în scopul de a trăi sublimul şi a-şi trăi existenţa într-un mod oarecum pilduitor. La un moment dat mă plictiseam de atâta „machism”, adică război, femei, alcool, pericol, traume, provocare şi care semnifica, în final, doar o obsesivă insaţietate, incapacitatea de a conştientiza măsura justă a lucrurilor şi de a localiza corect limitele. Nu înţelegeam de ce acestea din urmă trebuiau căutate şi apoi împinse înspre tot mai departe, din moment ce mi se părea mult mai firesc de a lăsa să se apropie, de a nu pune între mine şi ele tot felul de instincte de exploratov, vânător, aventurier. Am respins „atletismul existenţial” de tip Martin Eden, însă nici „atletismul intelectualist” de tip Harry Haller sau „atletismul demiurgic” a lui Adrian Lewerkühn nu le-am simţit mai aproape. Erau cu toţii mai degrabă nişte măşti care nu aveau nimic de a face cu fiinţa slabă şi indiferentă care este omul. Revelaţia a venit o dată cu lecturile din Sholom Aleihem şi, ulterior, din Bashewitz-Singer. O primă impresie era una de incoerenţă, incompletitudine, slăbiciune, cuminţenie şi neputinţă pe care o aveau personajele, creionate cu multă tandreţe, delicat şi sobru, nelipsind însă o anumită supleţe, inobservabilă la o primă abordare a textului, dătătoare de veridicitate. Mai târziu, după ce prinsesem gustul, am putut „gusta” şi, cu un plus de elan, „mirosi admirabila iresponsabilitate care marcha personajele lui Saul Bellow – „Darul lui Humboldt” şi „Herzog”, John Updike – „Centaurul” sau ale lui Kurt Wonnegut – „Mama noapte” sau „Abatorul numărul cinci”, iar tot cumulul acestor calităţi atât de „feminine” oferea o rezoluţie cu atât mai mare asupra profilului personal „de profunzime” al personajului cu cât acesta „naufragia” permanent sub insuportabila presiune a realităţii. Îndoielile şi confuziile prin care trecea Herzog scoteau parcă şi mai mult în evidenţă esenţialul definibil drept umanul, omenescul în sensul intim, fragil şi atât de real al cuvântului care cu de la sine putere anula determinismele de orice fel. Nu aveau nimic romantic. Nu fugeau de lume pentru a se regăsi, deoarece nici nu căutau ceva anume şi nici nu formulau, oarecum ontologic, specificul propriei condiţii. Aceste personaje trăiau. Transpirau, excretau, se iubeau, înşelau, se tăiau la bărbieritul de dimineaţă, întârziau la servici, fumau ţigări proaste sau, mă rog, scumpe, tânjeau după un concediu sau o „evadare”, iar evadând se regăseau doar pe sine, deoarece cărase cu ei tot ceea ce îi alunga din loc în loc răpindu-le liniştea şi împăcarea. Existenţa era percepută drept latenţă, o stare de boală, una uşoară, o răceală care se încăpăţânează să nu treacă, iar aşteptarea vindecării şi este viaţa, nu neapărat monotonă, poate puţin banală, însă aşteptarea vindecării petrecută într-o vagă banalitate a cotidianului pe a cărui fundal sunt diseminate mici „cristale” ale speranţei, ale străfulgerărilor intuitive este ceea ce te face să înţelegi mai bine specificul propriei umanităţi, a limitei, a rezistenţei lipsită de patetism isteric, ci mai degrabă una definită prin anonimatul asumat al izolării în exclusivismul însingurării şi dialogării doar cu sine. Toate aceste personaje erau nişte pacienţi, nu neapărat ca la Cehov sau Soljeniţîn, Freud, Kafka sau Foucauld, erau nişte Pacienţi Englezi, pentru care condiţia umană se asocia mai degrabă cu o arsură pe întreaga suprafaţă sensibilă sau imaginativă în urma coliziunii cu viaţa, existenţa, realitatea şi, bineînţeles, alteritatea, însă compensând frustrarea neputinţei prin lecturi din nişte „Istorii” într-atât de îndepărtate în timp încât subiectul putea fi citit doar ca ficţiune.
Mi-am reamintit de „mirosul Greciei Antice” răsfoind o revistă literară pentru tineret din ex-Uniunea Sovietică. Privirea îmi căzu pe un titlu destul de ciudat – „Profesorul de simetrie”, avându-l ca autor pe Andrei Bitov. Revista era destul de veche şi nici nu-mi mai amintisem de reflexul de mirosi o pagină tipărită, însă lectura mă făcu să sesizez într-un mod surprinzător de intens „mirosul” textului. „Priveliştea cerului Troiei”, titlul unui capitol din roman, mă readusese direct acolo unde uitasem că aş fi fost cândva: direct în prospeţimea portocaliu-purpurie-solară a Jocurilor panelene din acea primă carte care-mi relevă faptul că lectura ţine de un instinct cognitiv, de o transmutaţie directă şi tot atât de reală într-o altă stare a lumii, şi nu se referă doar la buchisirea unor cuvinte dintr-o pagină scrisă, precum şi faptul că textul este ceva mai mult decât imaginea unor şiruri de litere pe o foaie de hârtie.
Acea carte atât de grecesc mirositoare mă lămuri, atunci demult, într-un mod spontan, inconştient, deci prea puţin explicit, că textul este realitate, imaginaţia mea de copil transmutându- mă direct acolo – în textul-realitate. Şi de abia acum ajung la conştiinţa clară a faptului că realitatea este, în esenţă, un text, oricând bun pentru a fi lecturat într-o infinitate de modalităţi, lineare, circulare sau sincrone-sinestezice, tactil, auditiv, olfactiv.