|
Fata din Vis
Impresii si pareri personale in FORUM
- Livia Ciupav - Arad
A fost odată ca niciodată. Demult, când luna şi soarele împărţeau aceeaşi
zi şi seminţia zmeilor încă nu pierise, când mai existau păduri nepătrunse
şi ţări nedescoperite, când florile cântau pe limba oamenilor mai
dumnezeiesc decât păsările, şi fluturii îi lăsau pe flăcăi să-i călărească
mai straşnic decât armăsarii, în vremurile acelea uitate şi îndepărtate,
trăia un prinţ cum altul nu se mai văzuse, frumos, harnic, puternic şi
deştept, de lăcrimau ochii fetelor de dragul lui.
- Feciorul meu, îi spuse împăratul într-o zi, ai crescut voinic ca ursul
şi frumos ca floarea câmpului, deci socot că ţi-a venit vremea să te
însori.
Dar unde să găseşti mireasă pe potriva lui Făt-Frumos?
- Împăratul Galben, îşi aduse aminte împărăteasa, prietenul nostru de la
miazăzi, are trei fete, una mai fermecătoare decât alta: prima are părul
de grâu, a doua ochii de soare şi cea mică inima de aur.
Plecă Făt-Frumos să le vadă, dar nu-i plăcu nici una, şi împăratul Galben
se îngălbeni de necaz.
- Împăratul Negru, vecinul de la miazănoapte, are şi el o fată, rosti
împărăteasa, e mai frumoasă decât o zână, are părul negru ca noaptea fără
stele şi ochii ei lucesc ca doi tăciuni aprinşi.
Dar prinţul n-o îndrăgi nici pe fata împăratului Negru, şi acesta se
înnegri de supărare.
Se mâhniră părinţii lui Făt-Frumos la gândul că fiul lor nu-şi afla
perechea.
- Mamă şi tată, le vorbi el într-o dimineaţă, nu-mi place să vă ştiu
supăraţi. M-am hotărât să colind lumea în lung şi în lat, doar voi întâlni
o fată care să-mi fie dragă. Mi-am pregătit calul şi armele şi sunt gata
să pornesc la drum.
- Orice fată vei aduce, fie ea săracă sau de neam, noi cu braţele deschise
o vom primi, îl încredinţară părinţii.
- De un singur lucru să te fereşti, îl mai povăţui împăratul, să nu bei
apă din Pârâul Viselor, că toţi flăcăii ce-au gustat-o, acasă nu s-au mai
întors. Şi ne vom ofili, eu şi împărăteasa, de dorul tău.
Promise flăcăul să facă întocmai, îşi luă rămas bun şi plecă spre locul
unde-l îndemna ursita. Străbătu mări şi ţări, dădu peste fete de împăraţi,
de boieri, de ţărani, care de care mai zână şi mai mândră, dar nici una nu
aprinse licuricii dragostei în sufletul lui.
Amărât şi dezamăgit, se gândea să se întoarcă, dar calul îi obosise şi
cerea popas. Se opri pe malul unei ape, într-o poieniţă umbroasă, care te
îmbia parcă la somn. ,,Pârâul Viselor” scria mare pe un trunchi de copac.
Îşi aduse aminte de sfatul părintesc, dar cu setea nu-i de glumit. Calul
bău primul şi nu păţi nimic. ,,Mie ce poate să mi se întâmple? “ îşi spuse
tânărul, sorbind o înghiţitură. Apa era dulce şi rece, tot ai fi băut şi
nu te-ai mai fi oprit. Îi trecu şi foamea, se întinse pe un pat de muşchi
şi se culcă. Şi în visul lui coborî o fată, mlădioasă ca doina, cu faţa
luminoasă ca ziua, ochii adânci ca marea şi părul mătăsos ca degetele
ierbii primăvara.
- Cine eşti? o întrebă el fermecat.
- Sunt Fata din Vis, răspunse ea şi îl luă de mână.
Se plimbară de câteva ori până la cer şi înapoi.
- Eşti atât de frumoasă, îi spuse voinicul, culegând o stea şi
dăruindu-i-o. Ai vrea să fii soţia mea?
Dar fata începu să ofteze şi muguri de lacrimi îi răsăriră în colţul
ochilor.
- Mă tem că nu se poate, suspină ea.
- Aş face orice pentru tine, m-aş lupta cu munţii care se bat cap în cap,
cu făpturile omeneşti sau drăceşti, cuvântătoare sau necuvântătoare.
Nimeni şi nimic nu ne poate despărţi.
- Adevărat? se-nsenină fata. Apoi se posomorî iar.
- Sunt fata Vrăjitoarei de Foc, îşi începu ea povestea, stăpână peste
toate vrăjitoarele din lume. De la naştere m-a promis Zmeului cel de
Temut, dar când a venit vremea să mă ia, am plâns şi m-am împotrivit.
Drept pedeapsă m-a închis în Turnul Ţării din Vis. Sunt blestemată să
trăiesc doar în visele celor ce beau apă din acest pârâu.
- Te voi salva, îi promise Făt-Frumos. Cum te găsesc?
- Caută Pădurea Vrăjită. Dar ai mare grijă, pericolul e la tot pasul, mai
apucă ea să spună şi visul se dizolvă repede, ca o picătură de cerneală
căzută în apă.
Prinţul se trezi cu inima grea de dor şi ochii secaţi de dragoste. Nici
nu-i mai trecea prin minte să se întoarcă acasă. Ştia că Fata din Vis e
aleasa lui. În sfârşit o găsise.
Colindă munţi şi văi, sate şi păduri, întrebă în stânga şi în dreapta, dar
nimeni nu-i dezvăluia calea spre Pădurea Vrăjită. Păsămite tuturor le era
milă de tinereţile lui, nu voiau să îndrepte un flăcău aşa chipeş spre o
moarte sigură. Când era cu inima mai plină de tristeţe, întâlni o biată
bătrânică, slabă, adusă de spate, zbârcită şi chinuită, vai de zilele ei,
cărând apă de la izvor. De-abia se mişca şi se văita de-ţi era mai mare
mila de ea. Cu toate că era necăjit, flăcăul îi sări îndată în ajutor,
luându-i greutatea de pe umeri. Măicuţa zâmbi pe sub nas. Păsămite era
Sfânta Vineri şi-l pusese numai la încercare. Deodată se îndreptă de spate
şi rosti:
- Făt-Frumos, grea cale ţi-ai ales. Ştiu ce cauţi şi unde te trage
sufletul, dar din Pădurea Vrăjită nimeni nu s-a mai întors. Fiindcă te văd
aşa hotărât, o să-ţi arăt pe unde trebuie s-o iei, dar înainte de toate
să-ţi mai dau un sfat: dacă te întâlneşti cu vrăjitoarea, să ştii că toată
forţa ei stă în păr, doar dacă i-l tai, o poţi învinge.
Îi mulţumi voinicul pentru ajutor şi dădu pinteni armăsarului. Spre
dimineaţă zări pădurea. Era deasă, nici o rază de lumină nu răzbătea prin
coroanele copacilor. Descălecă şi aprinse o făclie, doar-doar o desluşi
vreun drum.
- Cine îndrăzneşte să-mi tulbure întunericul, tună o voce răguşită, ca de
moară scoasă din somn.
- Sunt Făt-Frumos, răspunse fără frică flăcăul. Tu cine eşti?
- Eu sunt Copacul Scorburos şi pentru îndrăzneala de a mă trezi, o să te
spânzur de cele mai înalte crengi.
Atunci observă prinţul că ramurile copacilor erau încărcate de oameni.
Numărul flăcăilor ucişi aproape că-l depăşea pe cel al frunzelor.
Şi deodată se repeziră asupra lui mii de crengi din toate părţile,
încercând să-l prindă şi să-l sugrume. Dar Făt-Frumos nu-şi pierdu
cumpătul şi când roti o dată sabia pe deasupra capului, braţele copacilor
căzură secerate la pământ, într-o baltă de sânge mocirlos şi verde.
Pădurea vui de supărare şi trimise armata de bufniţe să-i scoată ochii şi
să-i ciugulească obrajii, dar Făt-Frumos îşi încordă arcul, şi păsările
căzură în iarbă cu picioarele în sus. Pădurea se cutremură şi scoase
râmele uriaşe şi omizile lipicioase din străfunduri, la atac, dar flăcăul
ridică buzduganul, ucigându-le şi pe acestea cât ai clipi.
- M-ai învins, recunoscu Copacul Scorburos. Ce vrei de la mine?
- O caut pe Fata din Vis.
- Ha, ha, ha, pe Fata din Vis n-o poţi găsi decât în vis.
- Vreau s-o salvez, s-o duc în lumea mea.
- Urmează cărarea aceasta, îl sfătui copacul, eliberându-i o potecă. La
capătul ei vei da de Vrăjitoarea de Foc. Numai ea îţi poate da fata.
Merse Făt-Frumos cum îl purtă drumul, până ajunse în faţa unui castel
înfricoşător, cu turnuri ascuţite ce se terminau în capete de om. Acesta
era, pesemne, locuinţa vrăjitoarei. Curajos, păşi înăuntru şi vrăjitoarele
ce trebăluiau pe acolo rămaseră mute de uimire, văzând un pui de om
trecându-le pragul cu atâta îndrăzneală.
- Bună ziua, măicuţelor, le salută el. O caut pe Vrăjitoarea de Foc. Nu
ştiţi unde e?
- Cine mă caută? şuieră un glas de viperă şi o urâciune de zgripţuroaică
având dinţii galbeni, părul verde şi ochii de culoarea oului de raţă
clocit, coborî de pe o mătură în faţa lui.
- Sunt Făt-Frumos şi am venit să-ţi cer fata.
- Cum? Tu, un muritor de rând, vrei să-mi fii ginere? Dacă pe Zmeul cel de
Temut nu-l vrea, cu nimeni altul nu se va mărita.
Şi începu baba să scuipe vulcani pe gură, iar pe nări un vânt atât de
uscat şi de fierbinte, încât arse totul în jurul ei. Nu degeaba i se
spunea Vrăjitoarea de Foc. Dar voinicul nu se sperie, îşi înălţă mâna pe
deasupra copacilor, prinse un nor şi-l trase la el.
- Nor-alb, norişor, de-ai porni o ploaie, tare mi-ai fi de ajutor, îl
rugă.
Norul îl ascultă, se umflă ca un burete, apoi se stoarse drept în capul
vrăjitoarei, udând-o până la piele. Se supără foarte tare vrăjitoarea, dar
aşa plouată nu mai avea nici o putere.
- O să te baţi cu Zmeul cel de Temut, spuse ea după ce se uscă. Care
învinge ia fata.
Veni Zmeul cel de Temut la luptă, cu o falcă în cer şi una în pământ. Era
aşa de lat, că despica pădurea pe unde trecea, şi atât de înalt, încât
spărgea cerul cu degetele de la o mână. Avea 7 capete şi toate clănţăneau
şi se mişcau, de ziceai că vine sfârşitul lumii.
- Te voi strivi ca pe o gânganie, îl ameninţă el pe Făt-Frumos.
- Să te văd de ce eşti în stare, îl aţâţă voinicul.
Se supără zmeul auzind asemenea vorbe şi deodată îl luă pe flăcău de
mijloc cu cele 49 de braţe, îl aruncă până la soare şi când se întoarse,
intră în pământ până la genunchi. Dar prinţul îşi adună şi el puterile
şi-l aruncă pe zmeu până la stele şi când se întoarse, intră în pământ
până la gât. Şi nu-l lăsă să se dezmeticească, că-i şi tăie 3 capete. Ieşi
balaurul, ca un cutremur din ţărână, apoi se luară la trântă şi se
luptară, zi de vară până-n seară. Dacă văzu zmeul că nu-l poate birui
cinstit, începu a arunca pe ochi foc şi gheaţă, de nu mai ştia flăcăul în
ce anotimp se află. Un sloi îl izbi drept în frunte şi căzu, dar îşi
reveni repede, adună un pumn de pământ de jos, îl aruncă în ochii zmeului,
orbindu-l şi-i tăie şi celelalte capete.
Se înfurie cumplit Vrăjitoarea de Foc când află că Făt-Frumos l-a ucis pe
zmeu şi chemă toate vrăjitoarele la ea să se sfătuiască şi să vrăjească.
- Velemar, Bakasal, Galerax, bolborosiră ele, încălecând pe mături şi
învârtindu-se de trei ori.
Apoi se prinseră de mâini şi îndreptându-se cu faţa spre apus, năpustiră
asupra flăcăului vrăjile cele mai afurisite şi mai drăceşti pe care le
ştiau. Glasul Vrăjitoarei de Foc se înalţa deasupra tuturor:
- Zările să se deschidă,
Vrăjile să te cuprindă
99 de glasuri să te-amăgească,
99 de cozi să te plesnească,
Blestemul să te lovească,
Tinereţea să ţi-o ferece,
În piele de şoarece.
Aşa descântă împărăteasa vrăjitoarelor şi vraja se prinse îndată, în locul
flăcăului ivindu-se un şoricel alb cu mustăţi negre, urechi mari şi coadă
cârlionţată, să te prăpădeşti de râs şi alta nu. Se înţeleseră să-l dea
pisicilor.
- Miau, făcură acestea lingându-se pe bot, dar şoricelul sprinten fugi şi
se ascunse.
Degeaba răscoliră palatul şi îl căutară, nu era de găsit. La urma urmei ce
putea face un şoricel împotriva tagmei vrăjitoreşti şi pisiceşti? îşi
ziseră ele şi de bucurie se puseră pe petrecut . Dar ce mai ospăţ, cu
măncăruri, de puteai sătura un popor, şi băuturi, de puteai umple un
ocean. Mâncară şi băură trei zile şi trei nopţi, până căzură sub masă de
îmbuibate ce erau, se puseră apoi pe sforăit, de se clătinau pereţii
palatului sub respiraţia lor. Pisicile, torceau şi ele, turtă de bete după
un asemenea banchet.
Şoricelul, care le urmărea atent, profită de ocazie şi se apropie tiptil
de împărăteasa vrăjitoarelor. ,, Toată puterea ei stă în păr”, îi
dezvăluise Sfânta Vineri. Se gândi să caute un foarfece, dar dinţişorii
lui de şoricel alb erau mai tăioşi şi mai ascuţiţi decât orice foarfece
din lumea aceasta. Era un bun prilej să-i încerce. Şi cât ai zice
,,poveste”, o cheli pe Vrăjitoarea de Foc. Apoi adună firele de păr cu
lăbuţele şi le aruncă în cuptor. Îndată se iscă un vuiet şi o furtună, cum
nu s-a mai pomenit. Palatul întreg începu să se învârtă şi un vârtej uriaş
îl absorbi în pământ. Pădurea blestemată şi vrăjitoarele dispărură ca prin
farmec, iar Făt-Frumos îşi recăpătă vechea înfăţişare. Cînd se potoli
prăpădul, o zări pe Fata din Vis coborând din ţara ei, agăţată de coada
unei stele, drept în braţele lui.
- Cum să-ţi mulţumesc? şopti ea înroşindu-se.
- Vino în palatul meu, o rugă flăcăul şi o strânse la piept, fericit cum
nu mai fusese vreodată.
Le-a făcut prinţul o mare bucurie părinţilor când s-a întors acasă cu aşa
o mireasă frumoasă. Au chemat la nuntă tot pământul. Zâne, spiriduşi,
rupţi în coate şi împăraţi, toţi au stat la aceeaşi masă, au mâncat, au
jucat şi s-au veselit. Se povesteşte că mai chefuiesc şi astăzi, dacă n-or
fi murit. Am trecut şi eu pe acolo de-am închinat un pahar de vin, apoi am
încălecat pe-un dovleac şi am plecat, că poveste-am terminat.
Livia Ciupav
|
