|
Nu sunt critic. Nici nu vreau să fiu! Nu am aptitudini pentru aşa ceva şi
nici nu mi-ar place! Acest text nu e unul de critică literară, e doar o
părere printre multele alte păreri care circulă pe internet sau aiurea.
Puteţi să o ignoraţi sau nu. Sau puteţi să-mi spuneţi ce înseamnă pentru
voi „falşi poeţi”. Acest pseudo-eseu vine din faptul că mă exasperează
poeţii (pe care i-am împărţit în trei categorii) care declamă
transfiguraţi şi neîncetat iubire veşnică muzei poeziei, după ce tot ei au
violat-o sau au supus-o la perversiuni intelectuale.
Prima categorie e reprezentată de poeţii pentru care poezia e simplu joc
de cuvinte. Ei caută doar ordinea în care, aşezate, cuvintele să sune
frumos. Doar rima; dacă e posibil, cât mai inedită, cât mai exotică. Nu se
transmit mesaje, nu se caută sensuri. Se urmăreşte muzicalitatea şi atât.
Poezia lor nu e subiect de meditaţie, e doar sunet de clopoţei. Ding-dong,
ding-dang, ding-ding – vai, ce versuri zglobii, se va şi entuziasma
publicul! Dacă un ascultător va fi întrebat peste o oră despre ce era
vorba în poezie, nu-şi va mai aminti. Intelectul lui nu a fost solicitat
pentru a reţine vreo idee. I-a fost solicitat doar auzul. Jocurile de
cuvinte pot fi în unele cazuri foarte erudite, se descompun termeni, se
inventează vocabule, transpare vâna de enciclopedist a autorului. Dar
rămâne tot o joacă, fără legătură cu emoţiile umane. Poeţii de genul ăsta
nu văd Idei. Preocuparea lor e să măsoare silabele, să şlefuiască cât mai
fin cuvintele. Sunt mai degrabă tehnicieni ori ingineri ai literelor,
matematica versurilor e pentru ei primordială. Aceste poezii pot fi
asemuite şi cu un mănunchi multicolor de baloane, arată bine împreună, par
să pleznească de sănătate dar, ce păcat, sunt goale pe dinăuntru şi nici
nu persistă în timp.
A două categorie e alcătuită din poeţii care preferă să scrie fără rimă,
dar şi fără sens! Poeziile acestea sunt însă tare la modă. Dacă le
critici, înseamnă că te opui progresului, noului val de postmodernism.
Eşti taxat de retrograd, îngust la minte, incapabil de inovaţii. Sunt cele
mai răspândite texte pentru că nu necesită nici ştiinţa combinării
cuvintelor, nici ureche poetică, nici cultură generală. Scopul lor este
acela de a fi cât mai abstracte, cât mai iraţionale, cât mai sterile. Sunt
impenetrabile. Zece oameni vor înţelege zece lucruri diferite din acelaşi
poem. Se doresc a fi impregnate cu un iz obscur, vag filozofic, dar doar
proştii pot considera că filozofia vine dintr-un tărâm elitist,
inaccesibil muritorilor de rând. Rostul filozofiei este tocmai de a oferi
înţelesuri, nu de a le ascunde. Dar poeţii care scriu astfel nu pot trăi
fără a se ascunde după cuvinte. Ei chiar se justifică spunând că le e
foarte greu să-şi explice creaţiile fiindcă ele sunt mai presus de
raţiune. Şi, la urma urmei, un Demiurg nu se explică muritorilor. „Crede
şi nu cerceta! Iubeşte şi nu pune întrebări!” Acestea sunt preceptele
noilor poeţi. Aşa că fabrică cu frenezie vers după vers, fără vreo
legătură logică între ele; poemul poate începe de oriunde, se poate
termina oriunde, se poate scoate orice din el sau băga orice, înţelesul va
rămâne acelaşi, deoarece e pur şi simplu absent. Unii scriu poeziile
acestea copiind câte un vers sau un cuvânt, la întâmplare, din zece cărţi
diferite. Alţii, pornind de la un termen, se distrează adăugându-i într-un
fel de joacă stupidă tot felul de cuvinte adiacente. Nu e nevoie de
inspiraţie, nu e nevoie de idei, nu e nevoie de trudă asupra melodicităţii
interioare ori exterioare a poeziei. E nevoie doar de cititori! Iar
aceştia, har domnului, sunt destui. Destui care să se extazieze în faţa
falşilor profeţi. Asta, pentru că şi ei sunt falşi cititori ori suferă de
aceeaşi boală a croitoriei de cuvinte.
A treia categorie o formează cei care scriu versuri de dragoste. De
dragoste de ţară, de femeie, de Dumnezeu, de natură, de orice. Nu
contează. Ei sunt oamenii care iubesc aşa, în general, iar iubirea îi
transformă în poeţi. Şi atunci înşiră cu gingăşie platitudini, într-o
feerie a lipsei de inspiraţie şi umor. Măcar, într-un fel, ei sunt
inofensivi. Versurile lor sunt atât de gonflate încât put de la o poştă a
nimicuri inutile şi a infantilism. Poeţii aceştia sunt, de regulă,
adolescenţi sau pensionari. Sunt cei care, într-o poezie de toamnă,
întotdeauna vor evoca imaginea frunzelor căzătoare şi a păsărilor
călătoare, iar într-o poezie despre vară, întotdeauna vor rima soare cu
mare. Mai nou, genul ăsta de poezioare e foarte prizat în muzica
românească, un teritoriu unde mişună, de asemenea, prostia fudulă.
L-am auzit la tv pe Tudor Gheorghe profeţind că Bucureştiul se va sufoca
din cauza prea multor maşini. Nu se mai poate circula în capitală, nu se
mai poate respira. Ei bine, în poezie începe să fie la fel. E atât de
multă maculatură, încât devine obositor să cauţi un loc curat, populat de
oameni cu idei, sentimente, tehnică şi umor. De ce umor? Tocmai pentru că
proştii n-au simţul umorului! Ei se iau mult prea în serios şi caută să
demonstreze tuturor cât e de important ceea ce au de spus. În vacarmul
făcut de vocile lor, e greu să mai distingi glasul unuia deştept sau măcar
interesant. Urechea şi mai apoi, treptat, sufletul se sufocă. Poezia
actuală devine astfel şi ea din ce în ce mai aglomerată, mai irespirabilă.
Din ce în ce mai toxică.
Făceţi-vă rezerve de aer curat, va fi mare nevoie de ele. Lucrurile au
început să pută.
|
