|
Impresii si pareri personale in FORUM
“Îmi vine greu să mă hrănesc numai
cu ficat de paianjen, care este mâncarea noastră aici pe insulă, draga
mea prinţesă pentru tine vărs râuri de cuvinte în sute de scrisori pe
care nu îndrăznesc să le trimit, în acest conflux, înconjurat de
bucătari şi prăjituri, mi se neagă sabia, cerul şi tu. O, draga mea,
încetează, nu pot trăi cu tine aşa.”
Profesorul Simion a scris o scrisoare prietenei lui
imaginare, care a fost găsită de de şeful clasei.
Într-o misşcare îndrăzneaţă, el i-a înapoiat personal
foaia profesorului sau, cu intenţia de a câştiga
într-o secundă prin această pupătură de maestru
admiraţia care în mod normal ar fi obţinută cu greu în
6 luni. Ţinându-se sincer şi deschis, a bătut la uşa
biroului.
- Bună ziua, domnule professor.
- Intră, Dacian.
- Doar cinci minute, domnule profesor.
- Ce e?
- Domnule profesor, nu ştiu cum să zic asta, am găsit
ceva.
- Ce?
Dacian zâmbeşte complice, în timp ce Simion râde ca să
scoată mai repede informaţia, ce a început aşa ciudat,
de la eful clasei sale.
- Domnule profesor, am găsit ceva ieri ce cred că vă
aparţine.
- Da? Ce?
- Domnule profesor, să ştiţi că din partea mea nu
aveţi de ce să vă temeţi nicidoată la impoliteţuri,
sau indiscreţii.
Din nou, un zâmbet de “ştim noi”.
- Ce e, Dacian?
În ciuda faptului că scrisoarea părea nouă, hârtia
alba şi dreaptă, şi căzuse dintr-o mapa a profesorului
cu 3 zile în urmă, mesajul avea de fapt 11 ani
vechime. Era dintr-un timp când profesorul Simion era
mai tânăr şi trăia într-o auto indulgenţă cu
excentritatea sa, sau ceea ce considera el că-l face
nebun. Vechea lui prietenă, VV, imaginara prinţesă,
i-a fost readusă la viaţă brutal, prin mâna plină de
cretă a unui student al sau. Se obişnuise să traiască
cu acest student, cu alţi studenţi, şi cu mâinile
pline de cretă. Întradevăr, părea să trăiasca aşa fără
probleme majore.
Dar acum, nu numai ca trecea prin şocul de a se
descoperi pe un sine de mult pierdut, un sine ciudat
şi extravagant, copilăros, trebuia să treacă şi prin
umilinţa de a avea această versiune mai veche a sa
adusă la suprafaţă de întâmplarea care a cazut peste
unul dintre cei mai de cretă studenţi ai sai. Era al
doilea în a se redescoperi.
Dacian a luat un 5 a doua zi şi, confuz, s-a întrebat
de ce. Nu renunţase încă la ideea că pupătura lui
sigur a fost sigur bună.
II
Mici momente de evervescenţă ocupă un timp crescând
din zilele lui Simion. Un zâmbet enignmatic aruncat
spre conversaţia decanului cu prodecanul, mica
banalitate ce ar fi clişeu daca nu ar fi sincer
simptom al schimbării. Un mic buric al universului lua
naştere în mintea domnului profesor Simion, care
prindea viaţă ca o apă minerală fără dop.
Dacian era acasă şi se rodea, cu coatele peste
cursuri, cum şi ce sa facă. Situaţia era nouă şi
creierul sau nu era adaptat la acest fel de
comportament din partea profesorului care-l are ca
favorit. Toţi profesorii il au ca favorit, el este la
urma urmei cel care e cel mai bun, el are cele mai
mare note şi e cel mai interesat, de pe departe. El e
unul dintre puţinii care dau totul, totul, pentru
şcoală şi pentru universal academiei. Ok, înţelege că
poate, poate, profesorul Simion s-a supărat puţin,
fiind pus în situaţia de a-şi împartăşi fanteziile cu
un student, ok, înţelege. E bine, e dreptul lui. Însă
de ce atât neprofesionalism, de ce se comportă aşa cu
el? Desigur că nu a fost o greşeală, mai mult ca
sigur. Cel mult o indiscreţie. Profesorul Simion nu
are nici un drept să-l noteze prost şi să nu-i acorde
atenţia academică meritată, doar pentru că a facut
greşeala să-şi piardă fiţuica cu prostii. şi ce
prostii :). Profesorul Simion nu era aşa de serios pe
cât l-a crezut el. De fapt, profesorul Simion chiar
dădea impresia ca nu are ce cauta unde este. El,
Dacian, ar fi un profesor cu mult mai bun. Cu el,
standardele acedemice nu ar avea de suferit din cauza
unor frivolităţi.
Ca întodeauna, cei doi se întânleau cel puţin o dată
pe saptămână, la cursul profesorului. În multe
săptămâni, se întânleau şi mai des, Dacian fiind un
student fervent, care avea o plăcere pentru a întreba.
(Miercuri), Simion era în cabinetul său corectând
lucrări. Dacian era la 50 de m, tocmai ieşea de la un
curs şi se ducea spre panoul cu anunţuri, să vadă ce
mai e nou. Pe drum, luând diferite rute pe holuri,
reflexul l-a atenţionat că e ocazia perfectă să treacă
pe la biroul lui Simion. S-a oprit. Se afla într-un
context nou, care nu mai corespundea cu cel în care
obiceiul original se formase. Studentul începu să se
se învârtă pe holuri.
Simion trecea peste lucrări, punctându-le rapid, cu
privire de expert, verificând rezolvările în punctele
cheie cu o singură trecere a privirii peste pagină.
Era convingerea lui Dacian că el are dreptul şi
puterea să alunge anormalitatea din relaţia sa cu
Simion, printr-o nouă întânlire între bărbaţi, sub
acelaşi semn al sincerităţii ca şi prima. Sau poate
mai mult.
III
A doua saptamană, de paşte, Dacin mânca cozonac şi bea
vin cu familia sa, bunicii în vizită. Termină asta,
termină aia, toţi mănâncă şi stau degeaba.
- Eu nu am lipsit niciodată de la un curs care a
contat!
- Aaah, de la câte ore am lipsit eu în scoală. Noi
avea altele de facut pe vremea aia, alta era viaţa pe
atunci. Invăţaţi ca proştii.
- Om bătrân, şi spui aşa ceva. De asta e asa fiuto
înseamnă, de la tine a luat-o. Mai mai, ce neam mi-am
ales şi eu.
- […]
Dacian se uita şi participa în ciuda unui sentiment de
stoicism şi credinţă în metodele, dogma şi scopul
sale. El nu făcea niciodată ceea ce nu se ştia ca e
bine şi nu înceta niciodată să arate asta.
În dimineaţa de după înviere Simion se spălă lung pe
faţă şi apoi se uită în sus de pe balcon, încercând
să-şi imagineze o înălţare la cer, peste deal şi tot
mai sus. Era plictist de mulţimea de babe tot mai
evidentă în perioada sărbătorilor, şi se simţea mai
tânăr că le numeşte babe, şi nu femei bătâane. Babe,
moşnegi, dar mai multe babe, îmbrăcate în covoare şi
adunate să pupe mâna popilor. Da, popi, nu preoţi sau
părinţi. Şi toate ouale care stau cu zilele pe mesele
şi rafturile babelor, cozonac necomestibil, pâine
galbenă şi tare plină cu stafide sau rahat. Începu să
dispreţuiască obiceiurile care amestecă religia cu
banii, asocierea icoanelor cu banii şi visa la ceea ce
îşi imagina ca fiind “puritate scandinavă”. Era o
toană, şi el ştia asta. Era pierderea de timp a
ideilor care nu este pierdere de timp doar atunci când
deschide un drum al gândirii.
Spre deosebire de a incepe un drum al gandirii, Dacian
muncea greu să ducă la capăt unul. Era în ultimul an
şi era cel mai bun la a fi student. Era de fapt şi cea
mai mare calitate a sa. A ales devreme să exceleze în
această calitate, şi cu bune motive: alegerea era
evidentă, era nobilă şi promitea recompense. Nu
imediate, nu bani să umple buzunarele ca la
afacerişti, însă recompensele, când şi cum ar fi
venit, numai prin transpiraţie, ar trece cu un nivel
mai sus de bani. Era prea devreme să se gândească
concret la ele, însă calea sa era cea corectă şi era
drumul celor tari. Îl admirase pe profesorul Simion.
Deţinea o catedră importantă, era corect şi-l aprecia.
Calităţile sale ieşeau în evidenţă la acest curs.
Desigur, până de curând. Şi asta era problema.
Sigur, oamenii care aleg o asemenea cale, sunt oameni
care folosesc orice cum ar trebui folosit, oameni care
de pe scaun se scoală şi pleacă şi merg şi iau
autobuzul şi apoi se asează pe un alt scaun. Nu stau
niciodată pe un colţ de masă. Nu e ca omul a facut
regula, e ca Dacian învaţă din ea. Ceea ce e bine,
Dacian acum ştie ce este respectabilitatea, pentru că
a invaţat regulile şi apoi regulile l-au învăţat pe
el. Contrar a ce simte crescând înăuntru, studentul
simte ceva destrămându-se în profesor. Nu se temea de
colapsul sistemului, căci simţea vigoarea în el gata
să ocupe vidul, şi aşa cum ar trebui, dar timpul şi
procedurile nu erau corecte. Nu era datoria lui să
compenseze prin efort suplimentar fisurile din
substanţa şi comportamentul profesorului. Era anormal
şi trebuia să se termine şi înainte de a deveni
costisitoare.
IV
25.04.04 15:30:31
Simion e în piata şi cumpără portocale. Alege vreo 3
şi merge spre ieşire, sacoul crem flurat de vântul
uşor şi luminat în soare. Pune portocalele, în afară
de una, în buzunare, liniştind mişcarea hainei în
vânt. Părul roşu deschis şi umerii moi par de unt, şi
mişcările mici, de la distanţă, par sculptate. În loc
să treacă strada, ridică portocala şi muscă din ea
prin coajă. Nu ştie cum să continue, şi-şi retrage
dinţii fără să înghită, barba plină de suc. Se scutură
şi aruncă fructul. Îşi suge degetele pe drum şi apoi
aruncă restul portocalelor la un alt tomberon. Scuipă
repetat, cumpără o sticlă de apă minerală şi se spală
pe faţa într-o alee. E sâmbătă şi decide să se ducă în
parc. Merge şi se uită la fetele tinere, la copii, la
beieţi şi bărbaţi. Îţi cumpără un suc şi se aşează pe
o bancă. Priveşte o babă şchiopătând cu o sacoşă în
spinare.
25.04.04 20:30:31
Dacian se plimba cu un coleg vorbind despre o fată
urâtă, şcoală, colegi, profesori, se flatează, bârfesc
şi îşi întăresc credinţa. Simion e obiect al
conversatiei. Simion stă în casă, citeşte o carte şi
schiţează pe foaie. E puţin dezamăgit de ziua lui de
plimbare, a trecut prea repede şi nimic nu a fost
făcut. Îşi face planuri despre a-şi face planuri, vrea
să înceapă acţiuni, proiecte. Are voinţă, lipseşte
ideea. Se simţi vizual înfometat şi lua un taxi până
la şcoală, de unde accesă reţeaua stundetilor şi
începu să caute un film. În acord cu dorinţa generală
de nou din ultimele săptămâni, nu vroia nimic despre
care să ştie ceva. Începu să caute pe net un film,
folosind fraze ca “best ever”, “one of the best”, etc.
Citeşte despre nişte filme, şi apoi găseşte unul
dintre ele pe reţea. Îl pune pe un cd şi pleaca pe
jos, printr-un loc rău famat, curios, neştiind de ce,
vrând să vadă omeni beţi şi să audă limbaj dur, vrând
să cumpere de la un magazin de cartier, cu vânzătoare
obosite care nu vorbesc frumos şi care mestecă gumă în
timp ce te servesc.
Dacian a atins acea stare a conversaţiei în care îl
cuprinde o uşurare ca un fior ce-l părăseşte încet,
vocea i se schimbă puţin şi incepe să pune întrebari
din ce în ce mai scurte, cedează iniţiativa discuţiei
şi simte că scopul întânlirii a fost atins. Lucrurile
au fost clarificate înca o dată. E bine să ai asemena
prieteni, cum avea el. Au vorbit mult despre Simion,
şi nu cu respectul de altă dată. Au râs de
neseriozitatea lui, au tras concluzia că a “înnebunit”
şi că dacă nu-şi revine nu prea ar mai fi demn de
calitatea de profesor. Minute mai târziu, îl vede pe
profesorul Simion uitându-se de peste stradă la un
grup de curve. Fetele ştiau asta şi-i făceau semne şi
râdeau de el. Simion a stat mai mult de un minut cu
privirea la ele înainte de a-şi relua mersul. Dacian a
simţit nevoia să pună mâna la gură şi să se retragă la
întuneric pentru a-şi manifesta uimirea ascunzând-o.
25.04.04 22:30:31
Simion se uită la Citizen Kane şi întelegea atât de
puţin încât era surprins. Începu să opreasca filmul,
să dea înapoi şi apoi să caute recenzii şi comentarii
pe net. Înţelese că, la câtă cultura avea el în filme,
nu poate trage o concluzie personală, dar se păstra
impresia originală de nou şi încrezător. Simţea neclar
că filmul era o afirmaţie, nu doar o descriere. O
simtea clară, deşi neclar. O greşeală, sigur, ştia şi
el, de a te emoţiona în faţa a ce nu întelegi, dar
vroia şi el să faca afirmaţii de genul ăsta, să spună
ceva. S-a săturat de povestit cursuri, de a traduce 5
cărţi în una şi a o pune sub numele sau, ca mai toţi
ceilalţi profesori, de a vedea aceeaşi schemă în toate
cărţile. Nu vroia să se culce.
V
Simion intră în sala de curs vrând să zică lucrurile
altfel, dar nu ştia cum. Nu ştia a doua versiune a
cursului, cu atât mai puţin era unul dintre acei
profesori care par să aiba acces la un adevăr suprem
şi pot prezenta, de fiecare dat la fel de seducător, o
altă faţetă a sa. Creta sufocă, şi creta pe mâini şi
printre degete îl exaspera. Mai mult ca oricând, vroia
un sistem de scris pe tabla cu carioca. Şi-a spus şi
si-a scris cursul cu ciuda, ocolind cu privirea pe
Dacian, întdeauna în primul rând. Nu avea voinţă
pentru nimic în ultima vreme. Nimic vechi. Studenţii,
colegii, păreau proşti, aşa proşti. Nu neapărat cu iq
mic, deşi nu păreau să exceleze, dar toţi vroiau ceva
şi el nu înţelegea ce şi cum. Era frustrat că dorinţa
lui de schimbare, de nou, de revoluţie nu era de ajuns
ca să cauzeze noul, schimbarea, revoluţia. Nu era
prost şi stia că dacă ceva nu iese din dorinţa asta,
dorinţa va muri. Nu avea nici o idee despre ce să
facă, doar dorea foarte foarte mult să facă ceva.
Începea să-şi zică că doar dorinţa de a ravăşi lumea
nu e de ajuns, daca nu ai nici mintea, nici talentul,
nici cunoştinţele. Încă încerca să se motiveze, deşi
ştia că acest strigat de îmbărbătare putea ajunge şi
tristă concluzie, dacă rezultatele nu ar veni. Şi
atunci ar avea ce-i mai rău din ambele lumi, ar fi un
ursuz şi un neconvenţional care nu are însă nimic
ieşit din comun de arătat. În afara de noua sa
aroganţă, nemotivată însă.
Pe Dacian îl găsea insuportabil. S-au întânlit de mai
multe ori în particular, însă nici unul nu a mai
menţionat întâmplarea respectivă. Simion scăpa de
Dacian cu note mari, însă adevarul era ca numai să-l
vadă şi se umplea de furie. Fiecare cuvant, fiecare
gest, fiecare inţiativă a studentului, mai ales când
încerca să-l pupe pe profesor, îl umplea pe acesta de
furie şi, în timp, singurul fel în care Simion putea
trece prin aceste întânliri era să se uite fix în fata
lui Dacian şi să-şi imagineze cum îl loveşte repetat,
cu picioarele, cu scaunul, cu colţul unei cărţi
cartonate, cum îl ia de gulerul hainei şi-l împinge cu
creştetul în perete, din nou şi din nou. Nu avea
aceste sentimente faţă de majoritatea oamenilor.
Când cineva vrea să faca ceva nou, acel cineva nu se
apucă de un nou proiect în vechiul său domeniu, dacă
el nu exceleaza în acel domeniu. Simion era un
profesor în ştiinţa sa, însă ştia prea bine că era la
fel de departe de secretele domeniului ca aproape
oricare altul. Era doar un profesor, la o scoala nu
prea bună, şi deşi trecea de bun, era de fapt
mediocru. Nu învăţa nimic nou, nu era implicat în nici
un fel de cercetare, ştia că va ieşi la pensie doar cu
nişte cărţi învăţate pe de rost. Mult mai mult de atât
nu ar fi putut oricum. Dacă nu poate în domeniul în
care a profesat 10 ani, care sunt şansele să poată
ceva mai bun într-un altul, nou? Chiar era ceva mai
mult de capul sau?
E foarte probabil ca să nu fie decât o prostie ce face
el. Infantil.
VI
Dacian lucra intens la o lucrare de semestru. Notele
bune ale profesorului Simion l-au uşurat de griji.
Ceea ce se schimbase era ca acum, în discuţiile cu
prietenii săi, Simion nu mai era obiect al respectului
ci al reproşului. Din instinct, simţind că acuze prea
dure aduse cadrului nu ar putea fi susţinute şi l-ar
discredita pe el, se mulţumea doar să zică misterios
că “ştim noi” şi să zâmbească. Credea în aceste
replici, credea că în oameni poţi instaura păreri prin
formule. De fapt nu credea, simţea, aplica fără să
ştie. Mica lui familie, părinţii întelectuali de
fabrică, încrezători până la cer în fiul lor, buncii
care vorbesc mult şi au numai obiceiuri ciudate,
vorbea cu ei şi intră în roata expresiilor
prestabilite ale părinţilor, în camera cu aer închis
seara la TV, numai pentru a ieşi de fiecare dată din
discuţie cu aceleaşi expresii prestabilite ale sale,
aruncând în final câte un eroic “trebuie să învăţ” sau
“eu trebuie să mă culc, eu mă scol mâine la 6 să
învăţ”, sau altele de genul acesta. Se ducea şi chiar
învăţa, complet conştient de faptul ca învăţa, că
părinţii ştiu că el învaţă şi nu fac nici o gălăgie
din cauza asta, conştient de unde şi când şi cui avea
să arate ce şi cat e bine a învăţat el.
Unul dintre cei căruia el arăta ce a învăţat era
Simion. Numai că de când cu incidentul, nu prea mai
învăţa la fel de bine ceea ce avea de arătat lui
Simion. Simţea că în faţa lui Simon e de ajuns
prezenţa sa pentru a-i dovedi calităţile. Între ei doi
era acum o diferenţă calitativă, el era cel care
întruchipa spiritul acedemiei, iar profesorul nu se
mai afla în acestă poziţie, consecinţa fiind că el nu
mai simţea nevoia să se dovedească în faţa acestui om.
Nu exagera niciodată, de frică, nu ar fi evitat însă
să umilească, să râdă de, să batjocorească, să-si
impună superioritatea academică prin umilinţă. El nu
ştia acest lucru despre sine, el mergea cu fruntea
sus, om al unei chemari.
Simion ştia că Dacian era în adânc şi în suflet un
pupator în cur şi un idiot, şi stia ca el a pierdut
orice respect din partea acestui om, pentru faptul că
Dacian, ca orice pupător în cur, simte o mare plăcere
în a umili pe oricine nu e nevoie să pupe în cur, ştia
că Dacian pupă în cur nu minimul necesar, ci maximul
care-i stă în putinţă şi mai ştia ca un aşa idiot nu
îl va disrespecta niciodată pe faţă atât timp cat el e
profesorul iar Dacian studentul.
Simion era destul de deştept, sau înţelept, să vadă
astea şi nu numai. Însă poate era doar mai bătrân.
Orice inteligenţă sau experienţă ar fi avut, nu-l
scuteau de mizeria de a fi un om total dispus la o
nouă cauză şi care nu era în stare să şi-o găsească.
Începu să-şi manifeste frustrarea prin mici gesturi,
mici tăieturi cu lama în cadă, mici excentricităti,
mici replici acide, mici ieşiri din standarde, prea
conştient ca nu folosesc la nimic daca nu sunt semnele
a ceva mai mare. Le folosea ca un fel de incantaţie,
de dans al ploii, lua asupra aspectul căutând să
scoată la iveala prin asta esenţa. Aspectul a ce? Ce
esenţă încercă Simion să scoata la iveala? Nu ştia. Nu
avea nici o idee.
VII
L-a lovit uitându-se cu ură pe faţa lui Dacian. VV, nu
se mai gândise deloc la ea, deşi ea îl trezise. I s-a
făcut greţă ca poate Dacian s-a gândit mai des la ea
decât el. Că poate VV vorbeşte cu el acum. Nu s-a mai
gândit la nimic altceva toată ziua. Nu mai avea nici o
hârtie cu VV din tinereţe, erau toate duse. El trebuia
să o aibă pe VV. Acasă a început să scrie din nou,
inconştient alegând singurul mod în care VV putea fi
adusa la viaţă, creată şi definită din nou, în mult
mai mult detaliu şi frumusete decât a fost cândva, cu
mult mai multă putere decât Dacian ar fi putut.
Oricine ar fi încercat să aduca la viaţă pe VV, Dacian
sau oricui ar fi arătat el hârtia, nu mai conta, el ar
fi singurul altar demn de ea, el va fi singurul loc
unde VV va renaşte. A scris pentru două luni cu febră,
cu sete, cu foame, cu nevoie şi cu plăcere extatică.
Abia abia îşi mai făcea voinţă să se duca la scoală
încât să nu-şi piardă slujba. În biroul decanului,
întrebat ce se întamplă, a minţit curat şi complet,
singurul scop fiind să amâne orice problemă până când
VV va fi gata din nou. A ajuns la un capitol în care a
devenit la fel de clar ca bătaia unui clopot dimineaţa
că Dacian trebuia să moară. Dacian cel care a intrat
în acest loc unde prin idioţenia sa a păcătuit mortal.
Crezând ca oricum ar fi un stimulent şi convins că
poate scăpa de poliţie, Simion a început să pună la
cale crima lui Dacian. Nu a scris nimic o lună, până a
venit ocazia. La o festivitate cu gustări la şcoală, o
otravit băutura din paharul studentului.
Cu săptămâni înainte, VV era în viaţă, dar încă
departe. Era tristă, plângea şi era persecutată. El
slăbise, era neras, netuns, nemâncat şi complet prins
într-o dilemă. În acelaşi timp autor şi personaj, le
trăia pe amândouă şi se vedea pe sine ieşind de sub
degetele sale, anticipa o VV pe care apoi o descoperea
ca şi locuitor al cărţii, fabrică a cărţii, nu putea
fi mai aproape şi mai una cu VV, căci erau toţi trei
într-unul. Erau totuşi treburi şi probleme care
trebuiau rezolvate aşa cum cerau ele, erau în afara
puterii autorului. Una dintre ele era pângărirea de
care se făcea vinovat Dacian, motivul care împiedica
orice acces direct la VV. Dacian trebuia să moară.
Simion, omul, cel cu buletin, cel cu servici şi cel
care nu dorea la puşcărie, privea crima aceasta ca o
răzbunare, o dovadă a puterii şi o fapt bună. Şi nu
avea de gând să fie prins. Dacian a început să vomite
după jumătate de oră, a ajuns la spital, a scăpat. S-a
aflat că a fost otrăvit, poliţia a venit să caute însă
nimeni nu l-a bănuit în nici un fel pe profesorul
Simion.
Simion avea o problemă. VV era închisă şi el nu putea
trece mai departe fără ca Dacian să fie mort. Însă
acum nu se mai putea încerca aşa ceva, nu fără riscuri
fatale. Profesorul şi-a luat concediu, s-a încuiat în
casă şi l-a considerat pe Dacian dispărut. Dacian a
vomat pe mese şi verde la faţă, a murit. El, Simion
l-a privit în ochi în clipa morţii şi acest capitol a
fost incheiat. VV era liberă acum, razbunată în sange
pentru jignire, şi drumul era deschis.
Când romanul a fost încheiat, a ştiut imediat că a
fost incheiat. Simion s-a culcat, a mâncat, s-a spălat
şi nu a avut nici un fel de problemă în a-şi începe
viaţa din nou. A fost foarte drăguţ cu Dacian, atât de
drăguţ încât studentul l-a repus pe profesor pe
vechiul piedestal, de unde de mult căzuse.
VIII
Dacian nu a mai însemnat niciodată nimic pentru
profesorul Simion, în afară de un rău tulbure şi
nelămurit dintr-o anumita secţiune a cărtii sale.
Oricum, de câte ori se gândea la acea parte, figura
reală a studentului Dacian nu-i apărea în ochii
minţii.
În 12 luni, romanul a fost respins de la orice
încercare de publicare, dar profesorul Simion încă
crede în el.
|
