|
Toate drumurile duc undeva, până şi fundăturile au rostul lor, dau într-un
zid, pe care unii reuşesc să-l treacă, pe când alţii sunt atât de trişti
încât văd printre cărămizi, necazurile altora.
Am plecat la un drum necesar. M-am urcat în maşină, pe uşa din dreapta, în
limitele normalului, lăsându-mi inima sa bată mai departe, poate puţin mai
tahicardic, dar încă în parametrii optimali. M-am legat în centură, cu
acuta senzaţie că-mi agăt lanţuri grele de piept, că-mi arestez simţurile
şi le târăsc ca pe nişte criminale cu cătuşe la mâini, prin faţa tuturor
... Am închis o secundă ochi, înainte ca motorul să înceapă a toarce, ca
un motan împieliţat, foarte mulţumit de cifra octanică a laptelui, pentru
a murmura un: Doamne ajută!- ca să-mi liniştesc nervii, nu să simt că
rostesc, de fapt, un fel de blestem şi să simt frica cuibărindu-se viperin
între ventricolele inimii mele.
La fiecare bătaie de acum în colo o s-o simt, pe ea, frica, cum se
bălăceşte în spaţiile intestiţiale, plonjând besmetic înapoi în vase,
printre eritrocitele din marea aortă.
Mă fac că nu observ anormalul, cum se strecoară nepoftit printre roţi,
urcând peste pragul durerii, dincolo de ventilatoare, să-mi ţină
tovărăşie. Ignoranţa mea mă obligă să aprind radioul, dar o frână
neaşteptată, pusă din cauza boului din faţă, după cum mă lămureşte soţul
meu, aduce alt tovarăş de călătorie în cabina strâmtă a maşinii: greaţa.
Nici n-am pornit bine că s-a şi intstalat răul. Dacă închid ochii mă
năpădesc alte senzaţii, pe căi auditive, foarte introductive minţii mele!
N-am cum să-mi solicit la maxim terminaţiile nervoase, neuronii se
pregătesc deja să intre în grevă, acolo în canalele vestibulare, în
labirintul urechii interne, unde echilibrul caută înnebunit să-şi
înţeleagă efectul reacţiunii.
Am aplecat privirea. Ţintuită la picioare, privirea... se încearcă din
partea retinei un efort considerabil. Trebuie să fixeze podeaua, griul
covoraşului de la picioare, evitând alţi intruşi, culorile vii ale lumii,
fuga pomilor, a clădirilor pe lângă care trece maşina. Caut siguranţa.
Gândul îmi joacă o festă sub imperiul răului general. Îmi imaginez pentru
o clipă, o clipă doar, şi s-a zis cu mine.. îmi imaginz cum creşte iarba
din asfalt direct printre roţi, cum străpunge vârful crud al ierbii,
tablăria maşinii, făcând în ciudă inginerilor de la General Motors. Aş
putea crede că mi se oferă o schimbare binevenită simţurilor îngreţoşate,
un covoraş senin de iarbă, colţ de paradis! Greşeală de calcul. Am uitat
că deţin imaginaţia morbidă a pesimiştilor, care trezită de lozincile
axionilor cerebrali, aflaţi în grevă, a început să facă divagaţii
mizantropice pe neocortexul domniei mele.
Iarba creşte, tot mai mare, nu mă întrece, se opreşte din crescut..aici e
tragedia, se opreşte dar maşina continuă să alerge cu 140 pe oră,
nepăsătoare la controale radar, pe asfaltul sfârtecat de ierburi, drogat
de neputinţa frânării! Doar eu am decis că nu mai vreau frânări bruşte
indiferent ce boi sau dobitoace ne mai ies în cale. Viteza mă ameţeşte,
autostrada se umple de ierburi, toate pornesc direct din inima pamântului,
intră în maşina noastră şi nenorocita de ea le smulge din rădăcini,
buruieni fioroase stau agăţate de noi, cu rădăcini grosolane, de pe care
se scutură restul de tărână, dar vai!.. De ce m-am uitat înapoi? Greaţa
alungeşte cabina, mă simt într-o limuzină a groazei, pe geamul din spate
văd şiruri-şiroaie de plante indigene sau exogene?... incapabile să se
elibereze din podeaua maşinii. Forţe inimaginabile au acţionat. Au smuls
iarba, florile, copacii cu rădăcini cu tot, de care stau agăţaţi morţii.
Cadavre smulse din sicrie stau atârnate de rădăcinile ierbarului, ce
răsare din podeaua maşinii. Târâte pe asfaltul străzii se bălăngăne
neputincioase, când în stânga, pe partea inimii nebune, când în dreapta pe
partea normalului , a urcării mele în maşină, bucăţele de carne cad de pe
oase, se dezgolesc osemintele, zgomotul făcut de vestigiile stramăşilor
mei pe stradă, aduce aminte auzului meu ameţit de cutii de conservă,
agăţate de coada mâţei din copilărie sau chiar de vreun film american, cu
happy-end, în care tinerii „just married” dispar din faţa mulţimii într-un
nor de gaze de eşapament...
Numai ca scheletele agăţate în urma maşinii noastre nu dispar între gaze,
după formula magică CO2, nici nu sunt înghiţite de gaura de ozon. Mă simt
proaspăt căsătorită cu disperarea, trăgând după mine întreaga istorie, din
rărunchii Terrei. Sau voi fi smuls timpului o măsea din greşeală, de se
răzbună pe mine cu atâta îngreţoşare?...
Soţul mă asigură că ajungem imediat şi eu mă recuperez din calvarul
privitului înapoi, pentru a-mi contempla ochii ascunşi după pleoape. Caut
o explicaţie pentru cele văzute şi mă trezesc cu logica cum mă sfâşie
dincolo de torace în dreptul inimii tahicardice. Unii mi-au spus că nu
suntem singuri în univers şi poate şi-au băgat extratereştrii coada în
simţurile mele, ca să nu spun dracul, că e prea nepotrivit şi pe urmă
dracul e doar sinonim cu neputinţa. Cum nu poţi ceva cum îl invoci sau îl
pomeneşti pe necuratul! Nu mai cred nici în extratereştrii, că morţii din
spatele meu, îşi zăngăne în continuare osemintele, de aceea înclin să cred
că ne-am înşelat cu toţii în privinţa calei Lacteea şi că nu de acolo ne
aşteaptă mirarea ci şi din adâncuri, de sub noi, din noi. Ne invadeaza în
curând intratereştrii. Sunt minuscului, viruşi orbi, pătimaşi în
reproducţie, agenţi secreţi şi invizibili, sidoşi, eboloşi, proteine
deştepte cu strategii ribonucleice geniale, combinaţii ultra-performante
de şah-mat...omenirea a luat bătaie la fundul gol sau mai bine să spun la
oasele goale? Aştept realul, să se întoarcă la mine. Unde e? Face şi el
grevă sau duce tratative cu neuronii mei?
Realitatea nu mai este de una singură, nici măcar nu mai stă drept. Intră
doamna Realitate, odată cu lumina prin cristalinul ochiului meu şi
îndoliata mea Retină o pofteşte la control genealogic, cu cracii în sus
şi-n suspans. Doar aşa ne învaţă de mici la ora de anatomie, ca imaginile
receptate de ochiul nostru se supun masochiste şi cu capul în jos legilor
fizicii. Fusta realităţii se ridică, nervul optic e un paparazzi neobosit,
întotdeauna la pândă, face fotografii urgente, exclusive de-ale
realităţii, aşa cum stă cu poalele în cap, pe retina mea, adevărul e un
exibiţionist pervers călător, ce-şi dezgoleşte genitalele, pentru a fi
surprins de nervul meu, ce alergă la creierul mare să-i ducă informaţia,
să-i dovedească scoarţei cerebrale cum stau adevărul şi realitatea de fapt
şi de drept!...Obscenul demnităţii umane încalecă pe-o roată să-mi spună
povestea celor 1001 de nopţi! Ce orgie de simţuri! Se împiedică impulsul
optic de vreo circumvoluţiune şi se zbate între două descărcări de
adrenalină până ajunge la destinaţie, numai că bunul simţ sta cocoţat pe
centrul optic şi retuşează pozele realităţii. Greva e pe terminate, spre
mulţumirea ambelor părţi. Până şi adevărul îşi încheie nasturii
pardesiului şi se transformă într-un domn serios, ieşind la lumină.
Aşa se face că intratereştrii sau intraumanii, care mi-au năpădit
simţurile, au dispărut ca prin farmec, tocmai când îmi imaginam, în
virtutea unei frâne, cum se rup cadravele bucăţele, devenite între timp
zgârie nori, cu birouri moderne, în care se joacă şah cu omenirea mai
îndrăcit ca până atunci...Tot un fel de 11 septembrie în microcosmos!...
Fantezia deschide alte ferestre, să se arunce siucigaşă în gol, dar acum
sunt mai rapidă. Am prins-o de picioare şi-am încuiat-o la loc, în spatele
frunţii mele.
- Am ajuns, spune şoferul şi odată cu ultima frână se desfac şi cătuşele
fricii. Greaţa se evaporă la aerul curat, ce intră prin uşa dreaptă, odată
cu normalitatea.
|
