|
„Întărindu-ne vigilenţa revoluţionară, vom acorda tot sprijinul nostru
gloriosului serviciu de informaţii în acţiunea de purificare a întregii
noastre ţări de canaliile contrarevoluţionare. Suntem mândri de a fi
cetăţeni comunişti ai Republicii Socialiste România şi vom face totul...”.
Astfel de telegrame erau trimise zilnic, din toate colţurile ţării, de
colectivele muncitoreşti care ţineau să se solidarizeze cu aţiunile
vigilente şi energice ale Tovarăşului, deci, implicit, ale Securităţii.
Cine nu scria telegrame era suspect iar cine era suspect era vinovat.
Ulterior, după Revoluţia din decembrie ‘89, tovarăşul a fost demascat şi
ucis ca şi criminal al poporului dar Securitatea i-a supravieţuit. Să fi
reprezentat Ceauşescu un sacrificiu necesar, în special mediatic, pentru
buna perpetuare a Sistemului? Se spune că somnul raţiunii naşte monştri.
La noi ar fi mai corect: somnul naţiunii ocroteşte monştrii!
La fel ca în vremurile (nu prea) de demult, Securitatea reprezintă şi
astăzi cea mai grea piatră de moară agăţată de gâtul acestei ţări
suferinde care înoată din răsputeri pentru a se menţine la suprafaţa
istoriei, fără a se decide însă să renunţe la povara pe care o poartă pe
gâtlej. Ca să înţelegem de ce ne e aşa de greu să ne descotorosim de acest
Sistem obscur, trebuie să ne întoarcem în trecut şi să facem un efort
minim: acela de a ne aminti.
A fost odată o vreme când fiecare om cinstit putea face închisoare,
arestat fiind de instituţia al cărei nume – Securitatea – deşi ar fi
trebuit să insufle caldul şi liniştitorul sentiment al ocrotirii
naţionale, inspira, dimpotrivă, Teroarea. Cetăţenii patriei de tip nou se
obişnuiseră repede cu faptul că Securitatea era o instituţie care nu
guverna după normele logicii umane ci după preceptele ideologiei
comuniste, conform cărora este permis să arestezi, să torturezi şi să
ucizi dacă o faci în numele egalităţii şi bunăstării generaţiilor
viitoare. Pentru asta membrii instituţiei erau chiar lăudaţi şi
recompensaţi, ei nefiind consideraţi, după cum ar fi fost firesc, simpli
infractori, ci „ocrotitori ai societăţii socialiste multilateral
dezvoltate”. Într-un ziar sovietic cu un nume cât se poate de cinstit –
Teroarea Roşie – se scria astfel despre modul nou de anchetare al
cetăţeanului în sistemul comunist: „Nu căutaţi să aflaţi prin ce s-a făcut
vinovat, ci cărei clase aparţine, ce origine are, ce educaţie, studii ori
profesie”. Se enunţa astfel sănătosul principiu al „urii de clasă”, care
avea să stea la baza unui proverb cu circuit închis, vehiculat în rândul
anchetatorilor comunişti: „Omul să existe – cazul i-l confecţionăm noi!”
La fel de frust, Krîlenko, procurorul general al Uniunii Sovietice, avea
să sublinieze, liniştiindu-i pe anchetatori, că ei nu vor avea de dat
socoteală nimănui, nici măcar istoriei: „Trebuie să spunem cu toată
claritatea şi cu sânge rece că nu ne preocupă chestiunea cum va aprecia
judecata istoriei lucrarea noastră”.
Revendicarea oricăror drepturi şi libertăţi era taxată ca agitaţie
contrarevoluţionară şi se solda cu o „invitaţie” nocturnă din partea
securităţii pentru o mică „discuţie” care se prelungea, adeseori, ani de
zile. Şi să nu uităm că, la proxima demonstraţie, rudele celor arestaţi
erau scoase şi ele în stradă pentru a scanda în favoarea regimului care-i
nenorocise.
Ancheta, conform celor menţionate deja, nu avea drept scop adevărul ci
inducerea fricii colective. „Teroarea este un mijloc de constrângere” a
spus Lenin, astfel încât oamenii, dacă nu agreau sistemul, trebuiau
constrânşi măcar să-l accepte şi, barem în public, să-i declare veşnică
iubire. Adevărul nu era nici necesar şi nici recomandat în comunism.
Securiştii puteau obţine o condamnare foarte uşor, pe baza mărturiilor sau
declaraţiilor obţinute sub tortură. De asemenea, era încurajată de către
sistemul represiv, la scară largă, delaţiunea. Pretenţiile privind
denunţurile nu erau deloc mari, un ofiţer declarându-i unui „ciripitor”:
„cinci la sută adevăr e suficient, restul poate fi şi imaginaţie”.
Fanatismul politic era încurajat în special în rândul tinerilor - erau cei
mai uşor de îndoctrinat - în Uniunea Sovietică, spre exemplu, erou al
colectivizării fiind pionierul Pavlik Morozov, care şi-a denunţat tatăl ca
fiind chiabur.
Astăzi, nostalgicii regimului comunist par să fi uitat efectiv de
existenţa Securităţii, care, în fond, era coloana sa vertebrală. (Memoria
răului e foarte scurtă, ne avertizează Soljeniţîn, martor şi povestitor al
Gulag-ului). Nostalgicii, invocând argumentul apartamentului mizer şi cel
al alimentelor puţine dar ieftine pe care le primeau totuşi de la stat,
sunt gata să renunţe din nou la toate drepturile şi libertăţile câştigate
în 1989 prin moartea unor concetăţeni de-ai lor. Ar accepta iar acel tip
de societate în care erau renegate o mulţime de drepturi, dintre cele mai
elementare, şi în care libertatea nu era decât un mit.
Nostalgicii vor spune că totuşi, în acei ani, s-au făcut şi lucruri
bune... Cu ce preţ? Cu distrugerea spiritului interbelic? Cu triumful
nulităţilor prin promovarea mincinoşilor şi oportuniştilor în vreme ce tot
ce era mai valoros şi mai pur în societate era făcut fărâme? Cu preţul
distrugerii păturii bogate şi harnice a ţărănimii, acuzate de chiaburism?
Cu preţul distrugerii proprietăţii private, pe care acum ne chinuim cu
atât efort s-o reconstituim? Cu preţul arestării intelectualilor români
(profesori, preoţi, ingineri, scriitori)? Ne lăudăm acum cu Cioran, Eliade
şi Ionesco dar dacă aceştia ar fi rămas în ţară ar fi fost desigur închişi
laolaltă cu Noica şi Ţuţea şi poate ar fi pierit în temniţă nemaiavând
şansa să scrie vreodată operele cu care acum ne împăunăm în străinătate ca
reprezentând mostre ale intelectului românesc. În România comunistă,
Cioran n-ar mai fi avut dreptul să fie pesimist - aici fericirea era
obligatorie - iar Eliade n-ar mai fi avut ocazia de a scrie despre religii
pentru că nouă până şi sărbătorile ne erau interzise. Iar oferta lui
Brâncuşi, care ar fi dorit să-şi doneze atelierul din Paris şi lucrările
sale statului român, a fost refuzată de comunişti. Brâncuşi nu avea nivel
ideologic, el era „duşman al poporului”.
Ni se spune acum că securiştii răi au fost foarte puţini şi dimpotrivă,
securitatea, în ansamblu, a fost cel mai bun prieten al omului, camarad de
nădejde al poporului român. Securiştii nu trebuie astăzi deconspiraţi, ei
îşi mai pot sluji cu devotament ţara iar naţiunea nu poate fi slăbită prin
publicarea dosarelor lor. În cârdăşie cu cea mai mare parte a
politicienilor, starea de suspiciune generală e prelungită cât mai mult
posibil prin tărăgănarea aflării adevărului. Fapt care are repercursiuni
grave asupra prezentului, după cum va avea şi asupra viitorului. Şi revin
la Alexandru Soljeniţîn pentru a încheia cu un fragment din Arhipeleagul
Gulag, o carte care mi-a slujit într-o oarecare măsură la redactarea
acestui text, permiţându-mi să aflu toate ororile ascunse ale
comunismului. Iar celor care vor obiecta că între ruşi şi noi există
diferenţe, le voi răspunde că nu e vina mea dacă unul dintre cei mai
conştiincioşi învăţăcei al KGB-ului sovietic a fost Securitatea Română.
Aşadar, pentru ca România să aibă o şansă de a ieşi la lumină: „trebuie să
condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către
alţii! Trecând viciul sub tăcere, cufundându-l înlăuntrul nostru doar să
nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor!
Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi
simplu le ocrotim bătrâneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decât
să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate.
Iată de ce aceste generaţii cresc indiferente, nu din pricina slabei
activităţi educative. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e
pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare. Şi va fi
neplăcut şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!”
P.S.: Astăzi, la Timişoara, Asociaţia Timişoara a organizat sub deviza
„Mai bine mai târziu decât niciodată”, o întrunire al cărei subiect a fost
materializarea legislativă a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.
Acesta, redactat în martie 1990 de George Şerban, prevedea ca foştii
activişti de partid şi securiştii să se retragă din viaţa politică şi
publică timp de trei legislaturi, până la limpezirea şi stabilizarea
naţională. Prezenţa lor în viaţa politică era considerată ca fiind
principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă societatea
naţională. Pentru că acest proiect al lustraţiei n-a fost aplicat,
situaţia din România este cea pe care astăzi o cunoaştem cu toţii şi care
ne îndepărtează încet şi sigur de idealul celor 80% din cetăţeni care, în
ultimul sondaj de opinie, şi-au manifestat ataşamentul faţă de Europa
occidentală. Asociaţia Timişoara a acordat premiul „secera şi ciocanul”
Ministerului Justiţiei, pentru tot mai „productiva” sa activitate în plan
ideologic. Ideologia momentului e simplă: comunismul nu a dispărut, ci s-a
privatizat iar reprezentanţii lui de la vârf, în special securiştii, au
nevoie de legi şi oameni care să-i apere. Tovarăşii nu s-au schimbat, ci
s-au rotit, mai mult sau mai puţin vizibil, după principiul transformării
ministrului de justiţie în consilier prezidenţial.
Revoluţia română nu s-a sfârşit, ea continuă. Sala arhiplină a Operei de
la Timişoara a dovedit că oamenii care mai cred într-o dreptate şi
libertate reală nu sunt puţini şi nu sunt singuri. Nu 1996, ci 2004 se
dovedeşte a fi anul crucial pentru România. Depinde de noi dacă la capătul
tunelului pe care îl străbatem de atâţia ani ne aşteaptă într-adevăr
lumina ori un tunel şi mai mare, definitiv, de nestrăbătut. Pe scurt:
trezeşte-te România, oriunde te-ai afla!
Cosmin Soames
|
