|
Primul meu succes medical. Terapia iubirii.
Impresii si pareri personale in FORUM
Dragi cititori, nu ma mai pot abtine, dau pe-afara de
bucurie. Trebuie sa va impartasesc si voua grozava veste pe care am
primit-o ieri si pe care de-abea azi incep sa o constientizez, cu toate ca
de mai bine de doi ani o astept cu speranta, incredere si tenacitate.In
ciuda emotiilor care ma invaluie voi incerca sa imi pastrez coerenta
pentru a va putea dezvalui motivul bucuriei, uimirii si recunsotintei
mele.
Nici nu stiu cu ce sa incep, cu vestea buna, sau cu inceputul? Se zice ca
primul „Blick“ trebuie sa fie pozitiv, ca prima impresie conteaza, asadar
inceputul e cel raspunzator de starea de spirit cu care ramine
interlocutorul la sfirsi, asadar dorindu-mi sa va ramina pe limba gustul
dulce al povestii si nu amaraciunea ei, voi incepe cu sfirsitul si va voi
spune mai intii vestea cea buna:
Dragii mei, minunile exista si se intimpla oricui si in orice zi, nu
trebuie decit sa credem in ele si sa le iesim in cale!!!! DUMNEZEU e in
fiecare din NOI, in GINDUL, IUBIREA, VOINTA, ENERGIA si DORINTA noastra de
BINE.
Si-acum sa va explic de ce afirm toate acestea in gura mare si cu atita
convingere.Cu riscul de a va plictisi, trebuie sa va dau citeva detalii
pentru a va introduce in context.
In urma cu mai bine de 10 ani, mamei mele i s-a extirpat „cu succes“ o
parte din glanda tiroida. Pun succesul in ghilimele pentru ca desi initial
medicii au crezut ca nu e cancer, biopsiile ulterioare operatiei au
schimbat radical punctul de vedere. Din pricina asta extirparea incompleta
n-a mai fost tocmai un succes, ci tocmai contrariul. Citiva ani mai tirziu
a aparut prima metastaza osoasa, pe care doctorii au diagnosticat o ca
lipom si au lasat-o la locul ei inca vreo 2 ani, pina cind durerile au
devenit insuportabile. In ciuda evolutiei, doctorii au ramas fermi in
diagnostic si au trimis-o intr-un final sa-si opereze „lipomelul“.
Cind a ajuns pe masa de operatie ce sa vezi? „Lipomelul“ care ajunsese
intre timp de marimea unui ou era ditamai metastaza osoasa, bine
infiltrata in craniu pina la Duramater, membrana dura ce acopera creierul.
Si pentru ca vizita ei in Germania fusese deja programata inainte de
operatie, am putut acum 3 ani de Craciun sa-mi string in brate mama tunsa
chilug si cu o gaura cit oul de gisca in moalele capului, din care imi
rinjea o cicatrice oribila cusuta parca de cel mai chior cirpaci de
opinci. Aceasta a fost imaginea a mamei mele pe care n-o mai vazusem de
mai bine de un an.
M-am furisat degraba din preajma ei, gasindu-mi o scuza, si m-am ascuns in
dormitor ca sa pot lasa lacrimile sa curga siroaie, inabusindu-mi
strigatul de durere care imi sfirteca sufletul. Ce se intimplase cu mama
mea? Ce urma sa i se mai intimple Ce puteam face eu? Cum o puteam ajuta?
Aici nu se putea face nimic pentru ea. Asadar a trebuit sa se intoarca
acasa asa cum venise, cu speranta ca medicii o vor ajuta. As putea povesti
pe citeva pagini bune despre gafele facute de medici in anul ce a urmat,
insa la ce mai ajuta? Scopul povestii mele este cu totul altul, eu vreau
sa va spun ca exista minuni, nu medici de doi bani, asta nu e din pacate
nici un secret.
Relevant este ca dupa aproape un an petrecut prin spitale intre 2
operatii, medicii neputiinciosi care „facusera totul“, au expediat-o acasa
intr-un mod cit se poate de inspirat. Si ca sa va puteti forma singuri o
impresie, voi cita cuvintele medicului de la sectia de radioterapie din
Bucuresti: „Draga, n-am ce sa-ti mai fac. Esti plina de metastaze....mergi
acasa si roaga-te sa ai o moarte usoara!“
Foarte incurajator, nu-i asa? Biata mea mama, ascultatoare a facut
intocmai, caci ce putea alta face un om in situatia ei, s-a intors acasa,
s-a asezat in pat, n-a mai mincat, n-a mai baut, chircindu-se sub patura
in asteptarea mortii. Asta ca sa va dati seama de unde am „preluat o“ acum
mai bine de 2 ani. Habar n-aveam ce era de facut, asa ca m-am apucat
disperata sa citesc despre aceasta boala numita „cancer“, atit de la moda
in ziua de astazi, si mai ales despre psihologia bolnavului de cancer,
despre comportamentul si necesitatile lui si despre felul in care poate fi
ajutat de cei din jurul lui.
„Cei din jurul“ mamei mele eram numai eu, care se poate spune ca eram in
preajma, daca stabilim de comun acord ca preajma asta are o raza de cca.
1600 km.
Am citit despre insanatosiri miraculoase, i-am povestit in scris si la
telefon aproape in fiecare zi despre tot ce aflam pozitiv referitor la
afectiunea ei. Intr o prima faza am reusit amindoua sa traversam etapa
prin care trece oricare i sagetat de o asemenea veste, si anume cea a
inevitabilelor intrebari de genul:
„De ce mi se intimpla asta tocmai mie? De ce n-am facut ce n-am facut?
Daca n-ar fi fost asa...“ ar fi fost altminteri...bla, bla, bla....
Pierdere de vreme cu intrebari inutile, dar dureaza pina reusim sa
pricepem asta, daca reusim pina la urma sa pricepem...Trecutul e una si nu
se mai intoarce, iar viitorul ni-l scriem in fiecare secunda a
prezentului, deci ce a fost nu mai conteaza, ideea e ce facem de-aici
inainte. Asta a dus la o anumita stabilizare psihica, poate o impacare cu
soarta si in acelasi timp la mutarea punctului de greutate de pe
lamentarile fara sens, pe cautarea de solutii.
Asa am inceput sa caut „ceva“, ceva care nu stiam ce e si nici unde sa-l
gasesc, dar in existenta caruia credeam cu disperare.
Am cerut sfatul tuturor medicilor de pe-aici, am scris la toate
asociatiile cancerosilor din Germania, Austria si Elvetia gasite in
Internet, sunt citeva zeci, ba unii au fost chiar amabili sa ma sune si sa
imi prezinte "condoleantele" si parerile lor de rau, spunindu-mi ca nu au
cu ce sa m-ajute si asigurindu-ma ca oricum nu mai e nimic de facut. Nu
pot sa uit nici incurajatorul sfat pe care mi l-a dat de la obraz un
medic: " Ce tot va agitati atit? Lasati o Doamna sa moara!"
Intr-o zi, cautind in internet dupa un remediu, am gasit cuvintul magic
pentru mine si mama mea: MISTEL. Am coborit val virtej la famacia din
coltul blocului, unde spre norocul meu am dat peste un farmacist grec
grozav de cumsecade, care m-a ascultat si mi-a dat sperante. Cunostea
medicamentul, de citiva ani, ba mai mult, il trimitea la rindu-i in Grecia
unde citeva persoane beneficiau deja de „minunile“ acestei terapii.
Gasisem "ceva“ ul pe care-l cautam, in plus mi se dadea fara reteta si imi
puteam permite sa il cumpar. Nu mai era vreme de pierdut, am comandat
tremurind de bucurie doza pentru o luna si, 2 zile mai tirziu, plecam
„victorioasa“ cu medicamentele in geanta spre Romania, sa-i duc mamei mele
SOLUTIA gasita de mine. Eram fericita, speram din rasputeri ca ii duceam
„elixirul supravietuirii“. Imi doream MINUNEA cu fiecare por al fiintei
mele.
Ma hotarisem sa merg cu ea la toti medicii, sa o dau in grija cuiva de
nadejde, sa fac ceea ce nu putusem face pina atunci, sa-mi rascumpar lipsa
de initiativa, absenta, departarea de pina atunci.
Odata ajunsa acasa insa, am intilnit o fiinta topita, descurajata si
satula de a mai sta pe la usile medicilor care o dezamagisera. Doar ii
dadusera ultimatumul, ce avea sa mai astepte de la ei? Isi luasera deja
"adio"!
N-am putut-o convinge sa ma insoteasca asa ca m-am dus singura sa vorbesc
cu medicii. Mai itii am facut cunostinta cu medicul chirurg care o operase
de citeva ori la rind. Mi-a aratat o radiografie care indica o noua
metastaza osoasa interioara ce tocmai ii obtura nervul optic la ochiul
ramas intre timp fara vedere. Foarte amabil medicul, aproape ca mi-a facut
curte. S-a oferit sa o opereze „cu placere“ pentru a 5-a oara, cu riscul
de a o lasa oarba in caz ca operatia nu decurge dupa dorinta.
Am multumit frumos si am plecat, dar nu inainte de a capata un comision
din partea lui caci avea nevoie de o „masina buna“ nemteasca pe care m-a
rugat sa i-o caut. Doar in paranteza fiind zis, in cele din urma, vazind
ca nici aici nu se dau pe gratis, s-a multumit doar cu un set de segmenti
pentru masina cea veche.
A doua zi am mers la doctorita oncoloaga, sperind ca ma va lumina ea. Dupa
mai bine de 3 ore de asteptare la usa dumisale, m-a poftit plictisita sa
iau loc, poate numai pentru ca m-a vazut cu un pachet in mina pe care si-a
pironit privirea. La un moment dat si-a ridicat ochii care nu aveau nici o
expresie si spre mine, intrebindu ma plictisita si stereotip in ce
problema ma aflu in cabinetul dumneaei.
In ciuda asteptarilor si sperantelor mele, n-a avut sa-mi zica nimic alta
decit sa dea din umeri si sa afirme raspicat si scurt ca nu mai e nimic de
facut. I-am spus de medicamentul gasit de mine, iar ea firoscoasa mi-a
raspuns pe nerasuflate:
"A, da, am lucrat si noi cu el o vreme, dar n-are nici o eficacitate...“
Apoi a privit din nou pachetul care inca se odihnea pe genunchii mei si
brusc a devenit mai amabila: "Dar daca insistati eu va dau reteta....",
necompensata, bineinteles. Si mi a dat, chiar mi a dat reteta cu numele
medicamentului propus de mine scriindu l indescifrabil negru pe alb:
ISCADOR. Ca sa aflu apoi cu stupoare ca acest medicament n-a fost
niciodata omologat in Romania, ca nici nu au auzit de el, ca in farmaciile
romanesti nu se gaseste si nu s-a gasit nicicind.
WOW, am ramas cu gura cascata de "profesionalitatea" doamnei Doctor care
le stia pe toate... si care ma descurajase asa de nonsalant vinzindu-mi
fara sa clipeasca o minciuna gogonata cit capul ei de mare...sau cit
fundul ei, mai bine spus. Incredibil!!!
Asa a luat sfirsit pelerinajul meu si al mamei mele pe la medici. A
trebuit sa ii dau cu mare mihnire dreptate, de la ei nu mai era nimic de
asteptat.
Prin urmare am decis sa-mi asum toata raspunderea si sa-i dau sperante in
acest tratament care era singura si ultima solutie in clipa aceea.
Si din fericire, dupa primele injectii deja au inceput sa apara primele
reactii pozitive. Durerile ingrozitoare au incetat, i-a crescut pofta de
mincare, imunitatea si tonusul in general s-au imbunatatit simtitor,
starea de depresie s-a estompat cu timpul si dupa citeva luni vocea ei imi
amintea de mama mea din vremurile bune.
Astfel, timp de mai bine de 2 ani, mama mea n-a mai fost tratata de nimeni
decit de mine. In acest rastimp i-am dozat cum m-am priceput increderea,
speranta, curajul, rabdarea si medicamentul, i l am trimis de aici
impreuna cu vitamine si minerale despre care citisem ca ajuta, m-am
inscris la o scoala de medicina naturista ca sa aflu cit mai multe si sa
am credibilitate in fata "pacientei" mele, pe care pot spune ca am testat
terapia cu VISC si terapia iubirii.
Acum au redescoperit-o pe mama mea medicii din Romania si se minuneaza ca
maimutele.Metastazele osoase nu numai ca n-au mai avansat, ba chiar s-au
retras in timpul asta, iar radiografiile arata ca in locul lor a inceput
chiar sa se refaca tesutul osos.
Ce minune!!!!! sunt de parere cu totii. Tocmai ei, care nu cred in minuni.
Mi-au cerut insistent informatii despre medicament, bineinteles ca le-am
trimis tot ce stiu despre aceasta terapie, sa ajute si ei pe alti oameni
necajiti, de i o duce sufletul si capul.
Nu-i nostim cum se impauneaza ei acum cu vindecarea mamei mele, pe care
acum 3 ani o trimiteau la cimitir, dupa ce tot ei o facusera harcea-parcea
cu terapii gresite si operatii lipsite de sens care mai rau i-au facut si
dupa urma carora o sa sufere pina la sfirsitul zilelor???
Dar asta nu ma deranjeaza, important pentru mine e ca mamei mele i se da
in sfirsit atentie, fie si numai ca inexplicabil succes al medicinei
naturiste, iar eu ma bucur ca am fost in stare sa fac ceva pentru ea,
altminteri as fi dus toata viata povara propriei mele neputinte pe brate.
Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat aceasta sansa!
Asadar concluzia mea ferma este ca: „nu se mai poate face nimic“ nu
exista, ca terapia prin iubire ajuta uluitor, iar terapia prin plante face
minuni si ca speranta e cea care trebuie sa moara ultima.
Minunile se intimpla la fiecare pas.
Doamne ce fericita sunt sa "vad" asta si cu ochiul liber, nu numai cu
ochiul mintii!!!!
DUMNEZEU e in fiecare din NOI, in GINDUL, IUBIREA,
VOINTA, ENERGIA si DORINTA noastra de BINE.
Mihaela Stinga
München
|
