În fiecare seară unul din cele două plutoane ale Companiei Speciale de Pază păşea hotărât înspre apusul de soare. Mai înspre sfârşitul toamnei dispărea direct în întuneric, deoarece la ora nouă treizeci, exact după încheierea ştirilor, atunci când se întuneca de-a binelea, venea timpul ca întreg plutonul să ia aer. Doar atâta cât putea inspira în timp ce erau interpretate diverse lucrări vocale cu conţinut entuziasmant-patriotic. Plimbarea se făcea în pas cadenţat – „stânga, şiii, stânga, şiii, stânga, şiii, stânga” – un kilometru dus, un kilometru întors, timp în care patruzeci de perechi de cizme izbeau simultan asfaltul Patriei urlând din rărunchi – paramuzical, dement şi în ritmul tropăitului de elefanţi aiuriţi, scăpaţi parcă dintr-un ospiciu de recuperare a animelor sălbatice – ceva asemănător cu un cântec despre relaţia specifică a soldatului sovietic cu Patria-mamă: „Rassi-ia, liubimaia maia // Radnî-ie beriozki, tapalia // Kak da-ra-ga tî // Dlia sal-da-ta // Radnaia russkaia zemlia !!!”[1]. Mă rog, putea fi şi „Katiuşa”, oricum mult mai potrivită prin intonaţiile şi salturile intervalice mari pentru urlatul descreierat a patruzeci de „apatrizi” – nici un ukrainian în tot plutonul –  care prin legea mobilizării erau adunaţi în mijlocul stepei ukraineşti şi la ore târzii, undeva în nordul Mării Negre, îşi plimbau trupurile obosite zbierând şi tropăind organizat, înainte de binemeritatul somn de opt ore prescris de regulamentul vieţii militare. Încolonarea plutonului pentru plimbarea „muzicală” de seară oglindea, în cel mai strict mod posibil, termenul de timp existenţial sacrificat de către fiecare pe altarul apărării Patriei. Cu cât erai mai „bătrân” în servici, cu atât mai în urmă te postai. Iar o astfel de poziţionare – meritată doar de un „dembeli”[2] sau „ded”[3], mă rog – „starik” –, îţi permitea să nu tropăi din obligativitate, ci doar de distracţie, lovind în talpa celor postaţi mai în faţă – mai tineri în serviciu – şi „ajutându-i” astfel să ridice mai sus picioarele. Atletul siberian Paşa Tererin – un corp superb de efeb, însă dotat cu un creier de oligofren, degerat, se pare, în lungile ierni de dincolo de Urali – „moşneag” în toată regula, se posta de obicei în spatele „cerpak”-ului[4]  Paşa Şamrin – un blond rahitoid şi inadaptabil notoriu, distracţia „pe gratis” a întregului pluton. O făcea pentru a exersa „tirul” cu salivă, ochindu-i fesele mai tânărului „coleg de suferinţă”. Ce să-i faci, nu întotdeauna îl nimerea după cum îşi dorea şi atunci, enervat într-un mod absolut „motivat”, lansa un şut năpraznic al cizmei în talpa „bufonului”, săltându-i picioarele într-un mod grotesc transformându-l instantaneu într-o marionetă dezarticulată. „Moşnegii”, în spate cu toţii, rădeau ca apucaţii înghiontindu-se şi scăpând replici pline de amuzament. Câte un „salaga”[5] mai dădea semne de protest şi atunci se punea de-o păruială în toată regula. Rămâneau undeva în spate să-l bată şi îi recuperam la întoarcere, oarecum satisfăcuţi şi absenţi. Se întâmpla ca sergentul Ulşin care însoţea plimbarea, dând comenzile necesare, să nu fie prea mulţumit de performanţele vocale ale plutonului. Atunci acel kilometru de revenire la cazarmă îl făceam în pirostrii, mai puţin „moşnegii”, şi bineînţeles cântând cu toată implicaţia necesară stimulată atât de către sergentul-supraveghetor, cât şi de „bătrânii” din spate. Unii mai puţin conştiincioşi mai primeau şi câte un şut în fund. Plimbarea „muzicală” era unul din momentele în care defulam tot ce adunam pe parcursul zilei. Defilarea şi cântatul în grup organizat le rezolvau pe toate, mai ales într-un întuneric aproape total. Se întâmpla însă uneori ca băieţii din plutonul doi să ne depăşească performanţele, deoarece urletele lor năpraznice, dar mai întâi tropăitul surd, repetitiv, ca al unei pompe hidraulice, se auzeau până în încăperea gărzilor, situată destul de departe de acel kilometru de drum asfaltat pe care se desfăşurau „repetiţiile corale”. Erau mai tineri, săracii, şi răgeau de ţi se făcea milă de plămânii lor încă insuficient exersaţi. Chiar şi după aproape doi ani de armată mai rămăsesem, fapt inexplicabil şi încântător, sensibil la diverse manifestări ale fenomenului muzical, iar cântatul în cor practicându-l încă din copilărie, aceste „cântece nomade” după ora nouă şi în grup compact de voci tinere îmi mângâiau plăcut auzul. Idila însă devenea totală atunci când după vreo două ore petrecute la post, stăteai în foişor, lângă clădirea Caraul-ului, la vreo zece metri deasupra solului, priveai apusul, adulmecai aroma absolut îmbătătoare a salcâmilor în floare, iar de departe, ca de la un abator de animale bătrâne, se auzea, în tropotul ritmic şi sacadat, mugetul colectiv şi, bineînţeles, disperat, din care auzul meu mai şi surprindea intonaţii cunoscute. Distanţa estompa claritatea vocilor şi sunetul plutea parcă din depărtări, alunecând planant în aerul răcoros şi limpede al serii. Nimic nu putea reduce din acest sentiment înduioşător al bucolicului, nici măcar conştientizarea motivelor de precauţie şi securitate ce stăteau în spatele unei asemenea frumuseţi. Limpezimea aerului se datora faptului că nu prea vedeai maşini trecând pe drumeagul de ţară dincolo de cele trei rânduri de sârmă ghimpată. Nu erau lăsate să treacă, deviate pe altundeva. Iar luxurianţa vegetală care inunda pur şi simplu totul în jur putea fi explicată mult mai simplu – camuflarea. Nu ne vedea nimeni. Nu era lăsat să vadă sau, mai precis, nu ar fi fost bine să fi văzut ce se ascundea în spatele copacilor. Însă nimic din toate astea nu-mi putea răpi încântarea, cu atât mai mult că pe la pătru dimineaţa pe latura a treia a Perimetrului începea demenţa absolut halucinantă şi suprarealistă a unui concert de privighetori. Greu de imaginat şi, poate, şi mai greu de alăturat, însă asta era: sârmă ghimpată lăbărţându-se pe nişte stâlpi de beton de o îndoielnică verticalitate, nisip „minat” pe ici-colo cu grămăjoare de excremente umane[6], alţi stâlpi, de iluminare, cu câte un bec chior pendulând, ca un spânzurat, cu un scrâşnet abraziv, impersonal şi de aceea atât de morbid, cuşti cu ciobăneşti germani urlând sinistru în afara Perimetrului şi... privighetorile. Ca şi cum ai locui într-un grajd, împreună cu dobitoace puţind a balegă, însă la cină ţi s-ar servi, prin graţia şi generozitatea de-a dreptul absurdă a nu ştiu ce Mecenna, un roşu de Bordeau şi neapărat, „noblesse oblige”, în pahare de cristal. Kilometrul bulevardului „muzical” se înfinge direct în orizont, iar prin pâcla înserării pot observa şi KPP[7]-ul unităţii – o cuşculie cu un geam lângă o bară orizontală cu contragreutate. La vreo cinci sute de metri mai aproape se văd cele două vehicule de culoare roşie ale grupei de pompieri. Li se spune, prin tradiţie, „şlanghi”[8], ceea ce îi irită la culme şi, atunci când mărşăluiam pe lângă ei apelându-i atât de ireverenţios, se întâmplă să ne „atace” cu câte un jet care doboară vreo cinci-şase amatori de glume dintr-ai noştri. „Burlanele” se distrează de minune, râzând, ca la comandă, uniţi într-un nechezat colectiv cam ostentativ şi mai lansând câte un jet din tunul de apă. Atunci ne cărăm repede, la fuga, adunându-ne echipamentul împrăştiat de pe jos, ne reîncolonăm, înjurăm, ne scuturăm şi râdem de înfăţişarea „plouată”, jalnică şi ridicolă pe care o avem, „înmuiaţi” fiind până la piele. Revin din reverie şi sunt tot acolo – în foişor – aşteptându-mi schimbul şi conştientizând, aşa dintr-o dată, că anul naşterii lui Beethoven îl memorasem făcând un minus de o sută de ani de la anul naşterii lui Lenin.

S-ar putea ca muzica să mă fi salvat de la o mobilizare în Afganistan, unde în perioada ’84-’86 operaţiunile nu se desfăşurau tocmai fericit pentru neexperimentatele trupe sovietice. Eşecul anterior al englezilor nu i-a învăţat minte pe învingătorii naziştilor. Iar în Cecenia scenariul s-a reluat, parcă, după acelaşi calapod. Un funcţionar al biroului de mobilizare îmi trecu la rubrica de profesie – „învăţător de muzică”, iar cu o asemenea calificare nu eram bun, se pare, pentru a servi Patria într-un loc atât de fierbinte şi unde era nevoie, bineînţeles, de tineri cu specializări mai utile în vânarea modjaheddinilor angajaţi în războiul sfânt de apărare a patriei lor afgane. Fusesem trimis în regiunea Nikolaev, într-o ORO[9], organism militar în ale cărui intestine am făcut timp de doi ani pe păzitorul şi apărătorul Patriei – un an am fost paznic şi un an – hamal. Păzeam muniţii destinate utilizării în diverse operaţiuni militare purtate pe calea aerului. De aia aveam şi epoleţii albaştri şi tot de aia făceam parte din VVS[10]. Nu făceam altceva decât să păzim şi să încărcăm cu muniţie de tot felul nesfârşitele vagoane, ziua şi noaptea, la lumina farurilor de camioane în aşteptare. Şi unitatea noastră era nu altceva decât un „apendice” administrativ, o aşezare ataşată Perimetrului, unei imense „burţi” în care, la suprafaţă şi în subterană, erau stocate mii de tone de bombe, obuze, cartuşe şi tot felul de alte artificii ale căror mod de utilizare nu îl aflasem niciodată. Un kilometru pătrat burduşit cu moarte în toate formele ei aeropurtate. Un kilometru pătrat de codru des burduşit cu depozite, la vedere dar mai ales ascunse, în care soldaţii nu intrau niciodată. Instructajele se făceau cu stricteţe de fiecare dată înainte de a intra în „Teritoria”, aşa se numea interiorul Perimetrului, măsurile de protecţie în manipularea morţii fiind extrem de bine elaborate, deoarece nu-şi dorea nimeni să producă un „holocaust” pustiind vreo cincizeci de kilometri pătraţi de teritoriu ukrainian. În caz de accident noi am fi fost primii pulverizaţi, deoarece blocul administrativ, cazărmile, cantina, baia, carantina şi clubul (cămin cultural) era dislocat doar la ceva mai mult de un kilometru distanţă de Perimetrul şi Teritoria morţii. Aveam în grijă „hrana” războiului – o „bucătărie” extrem de diversificată, de la pirotehnie până la bombe cu vid, de la corpuri inerte, „de aruncat” în cap la inamici, până la autopropulsate, „lansează şi uită” ce-şi găseau singure ţinta. Practicam munci de rostogolire, ridicare, ştivuire, individual şi în grup, de la doi la patru-cinci oameni, din şi în camioane, în şi din vagoanele care nu mai aveau sfârşit, deoarece nesăţioasa burtă a moloh-ului mâncător de vieţi, muniţie şi echipament nu putea fi îndestulată oricât băgai în ea.  Purtam din loc în loc tot felul de sortimente care mai de care explozibile şi, bineînţeles, utile trupelor noastre de pretutindeni, dar mai ales din Afganistanul multpătimit. Statistici oficiale: treisprezece mii de morţi şi şaptezeci de mii de răniţi. Statistici oficiale: în timpul aplicaţiilor este admisă mortalitatea de patru procente. Preferam să încarc zi şi noapte bombe de trei sute cincizeci sau cinci sute patruzeci de kilograme decât să fac armata în districtul Baical, prin părţile îndepărtatului Usuriisk, unde în nopţile mai reci în arestul de garnizoană nu supravieţuiai de frig până dimineaţa... sau să încarc împreună cu un tovarăş de suferinţă, doar noi doi, rachete „aer-aer” a câte o sută de kilograme fiecare. Un vagon la doi oameni. Bombele le încărcam câte patru sau, mă rog, câţi era nevoie, deoarece ea, bomba, prin greutatea ei, necesita un anumit cuantum de efort pentru a fi mişcată, mutată, poziţionată. Nici vorbă să fi putut ridica aşa ceva. Casetele cu mine antitanc le cărai de unul singur. Hîrş-hîrş, o sută douăzeci de kilograme din camion până în burta „hămesită” a vagonului. De obicei munceam ziua, însă o făceam şi noaptea, în lumina farurilor aprinse ale camioanelor, grupate în jurul garniturii de tren ca furnicile în jurul reginei-mamă. Forfotă de trupuri opintindu-se în împingerea a sutelor de kilograme de moarte, bombele hurducându-se pe scândurile întinse din bena camioanelor până în vagoane, comenzi, strigăte, exclamaţii, înjurături. Toţi se înghesuie la încărcat rachete pentru helicoptere, se manipulează mai uşor, zarvă, certuri, subofiţerii fac ordine. Nimeresc la rostogolit bombe. Suntem şase şi în camion nu încap mai mult de şapte-opt „trupuri” inerte în ambalaje circulare de lemn. Facem abstracţie de instructaj, tratăm bombele cu suficientă duritate, nu e loc de gingăşie, câte o bombă ne mai şi scapă din braţe rostogolindu-se din benă. Începe coşmarul, bomba trebuie ridicată înapoi în camion, macaraua a plecat în unitate, disperare, apare subofiţerul care pune şi el umărul, ambalajul bombei este parţial distrus la cădere, palmele ne sunt pline de aşchii, mănuşile s-au cam rupt şi nimeni nu ne va da mănuşi în schimb. Împingem cu pieptul, cu umerii, mă proptesc în ea fixând-o într-un punct „mort”, timp în care ceilalţi schimbă priza şi cu încăpăţânare împing în ea mişcând-o încet-încet. Până la urmă reuşim şi camionul porneşte înspre rampă unde sub clar de lună şi în lumina farurilor ne aşteaptă vagoanele unei garnituri „de urgenţă”. Undeva pe front s-a dat o breşă care va fi „astupată” cu muniţia pe care o încărcăm. Mă simt ca în romanul „Planeta morţii”, în care întreaga biosferă a unei planete se ridică împotriva unor colonişti baricadaţi între zidurile unui Perimetru. Asalturi în valuri, breşe, ziduri sparte, valuri de atacatori – insecte ucigaşe, reptile, plante carnivore şerpuindu-şi tulpinele prin crăpături, tuneluri subterane prin care năvălesc, oarbe, cu un urlet descreierat, rozătoare supradimensionate, napalm, aruncătoare de flăcări, tunuri, mitraliere, blindate călcând sub şenile noi şi noi forme de viaţă autohtonă, toate dotate cu ţepi, dinţi, ghiare, împroşcând venin paralizant, acid, tentacule căutând trupuri umane, sfâşiind, secţionând, tăind, arzând. Încerc să-mi imaginez unde se pierd nesfârşitele garnituri de muniţie şi în ce scenarii se dezlănţuie potenţialul ucigaş al „bucătăriei” tanatice la care lucrăm zi de zi, „rotiţe” dintr-o uriaşă „bandă rulantă”, dintr-o Niagara deversând în Afganistan şi în alte locaţii nu mai puţin fierbinţi, sute şi mii de tone de apocalipsă la comandă.  

Perimetrul genera un continuu sentiment al paradoxului, confuzie şi derută. Făceam ture, înconjurând în traiectorii circulare imensitatea pătratului Teritoriei. Trăiam două geometrii, una evidentă, a pătratului, certificată prin simţuri şi cealaltă subiectivă, nu mai puţin evidentă prin intensitatea senzaţiei de rotire. Ne roteam în jurul unui pătrat. Ajungeam tot acolo de unde porneam, ca Magellan, iar kilometrul pătrat devenea patru kilometri circulari, ambele topografii, cea reală şi cea subiectivă, suprapunându-se şi contopindu-se. Perimetrul definea limitele şi lungimea orbitei şi ne roteam în jurul Teritoriei ca Luna în jurul Pământului sau ca Pământul în jurul Soarelui. Puteam asocia laturile Perimetrului şi cu anotimpurile, ale lui Vivaldi, Haydn sau Ceaikovski, şi sunt sigur că întregul Pluton ar fi optat ca anotimpul iernii s-ar potrivi cu latura a treia, împărăţia unui Boreus suflând aiurit şi fără oprire zi şi noapte. Perimetrul deforma percepţiile într-un mod halucinant sau poate era de vină ameţeala în urma celor patru rotaţii în jurul pătratului Teritoriei timp de un soare şi o lună. Păşeam şi într-un mod cert mă deplasam, însă la un moment dat percepţiile se inversau, deoarece aveam sentimentul de încremenire, în schimb peisajul se punea în mişcare în jurul meu, ca tras de un fir invizibil, spaţiul împingea soarele în realizarea boltei perfecte, lovind perpendicular privirea, lumina lunii intersecta razant şi abraziv mişcarea speriată a norilor, ploile exersau căderea liberă a stropilor, scuturaţi sub diverse unghiuri în porii deschişi ai pământului, în nisipul încins al Perimetrului, zilele deveneau gloanţe ale unui încărcător, câte treizeci în încărcătorul celor patru săptămâni înghesuite într-o lună, timpul devenea muniţie pe care o consumam în lentoarea rafalelor lente, derulate, graţios, cu încetinitorul, şi ele se arcuiau, rotitor, în perimetre şi labirinturi fractale. „Coridoarele” Perimetrului se înfăşurau, similar unui şarpe adormit, în jurul „labirinturilor” vegetale ale Teritoriei, iar în acestea se depliau, ascunse şi bine păzite, labirinturile întunecoase şi reci de moarte ştivuită în burţile enorme ale depozitelor pe jumătate scufundate în pământ. Iar în din acea linişte se degaja un aproape insesizabil sentiment al aşteptării, o bolboroseală şoptită continuă a morţii care se unduia tentacular înspre punctul potenţial al impactului, al deflagraţiei ultime, a scânteei dătătoare de eliberare... Muniţia îşi aştepta ceasul, aştepta grija şi căldura mâinilor noastre şi mă amuza teribil faptul că pentru a plasa un glonte între ochii unui modjahed, un obuz în perimetrul unui kişlak[11], o bombă asupra Kabul-ului, este nevoie de atâta atenţie şi delicateţe, de atâta „afecţiune” provocată, evident, de frica unei explozii accidentale.

Pumnii sergentului Balgujinov au ceva aparte chiar prin modul în care individul reuşeşte să sugereze şi să transmită părţii adverse întreaga patimă şi dăruire pe care le implică în gestionarea şi distribuirea violenţei. Contactul cu pumnii lui mă face să simt ceva iniţiatic, chiar prin faptul că lovitura porneşte direct din irişii ochilor lui mijiţi, intenşi, sfredelitori şi atât de expresivi încât impactul pumnului lui osos cu maxilarul meu mă surprinde prin acurateţea chirurgicală a spontaneităţii unui calcul balistic realizat perfect şi în perfectă concordanţă cu energia pornită din ochi, a plasării punctului de „sprijin” al întregului lui corp direct în maxilarul meu, o anumită estetică a atingerii care convinge corpul meu să cedeze şi care mă aruncă, într-o plutire lentă, încetinită, direct în continuarea vectorului de impact, luându-mă de pe picioare. Reuşesc să mă ridic şi nimeresc în pumnii sergentului Makuşin, un alt siberian, un macrocefal cu ochii albaştri bulbucaţi şi tâmpi, cu buze aproape africanoide, dizgraţios prin însăşi stupiditatea mutrei lui pocite desfigurată de rictusul excitaţiei care-l stăpâneşte la ideea unei bătăi şi care-mi bagă două ciocane în piept, aruncându-mă, din nou, la pământ. Mă ridic şi îl trimit pe Balgujinov la podea, omul fiind mai uşor ca mine cu aproape cincisprezece kilograme. Makuşin emite un urlet de frustrare şi tăbărăşte peste mine. Îl stopez pentru puţin timp cu un pumn în piept, însă Balgujinov, argint viu şi scânteie electrică, este în picioare şi îl secondează pe Makuşin cu o intervenţie din lateral pe care nu am cum s-o parez. Pierd înfruntarea prăbuşindu-mă pentru a treia oară. „Acele” pumnilor lui Balgujinov sunt ca două florete fulgerând într-o halucinantă eficienţă, spre deosebire de imbecilitatea agitaţiei haotice, care-l animă pe Makuşin. Oricum, îi prefer pe ăştia doi decât pe „cilindrul-compresor” Valera Makarov cu pumnii-„torpilă” sau „presa hidraulică” Vitea Kovalenko, o imensitate de om cu umeri supradimensionaţi, cu „sacii” bicepşilor atârnând greu şi ameninţător, omul-„baros”, gata oricând să pornească „malaxoarele” lui spărgătoare de pereţi. Nici măcar nu se enerva, tocându-şi adversarii cu calm şi consideraţiunea cuvenită. Spectrul tactil pe care-l oferea o bătaie se dovedea a fi însă de o ridicolă puţinătate senzitivă. Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor pe care oferea conlucrarea celor cinci degete – dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-„ochişori” ale degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase a degetelor cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de „ciocăneală”. Mă feream cât puteam de mult de bătăi, însă o mai făcusem, atunci când îl desfigurasem pe evreul hemoroidal Serioja Podgornîi pentru tratamentul dispreţuitor pe care ni-l aplica nouă, moldovenilor, însoţit uneori şi cu câte un pumn plasat aşa, în scârbă unuia mai tinerel dintr-ai noştri.    

Am plecat din unitate în prima zi a lui iulie şi deşi era insuportabil de cald, în afara unităţii o suportam altfel, era o căldură civilă. Am parcurs cei patru-cinci kilometri până la autostradă şi m-am înfipt direct într-un filtru al armatei. Vreo şase băieţi în veste anti-glonţ, cu AKM-uri mai şmechere, ambele cornuri lipite cu bandă adezivă, căşti şi ochelari de protecţie, din astea. Oprise un autobuz plin cu ţărani de prin zonă şi cotrobăiau după ceva sau cineva. Doi răcani mai de pe marginea drumului mi-au spus că au fugit doi deţinuţi şi au omorât o gardă luându-i arma şi muniţia.

Primele luni după revenirea din armată eram destul de tăcut, iar mama o trecea în contul maturizării şi bărbăţiei mele pe deplin realizate în cei doi ani de „călire”. Însă tăceam mai degrabă din cauza ruşinii pe care aş păţi-o dacă-mi dădeam drumul la gură, deoarece reacţiile verbale spontane se reduceau în exclusivitate la înjurătură care îmi substituise aproape în întregime arsenalul lexic uzual. Era o „fenia”[12] destul de eficientă, un limbaj esenţializat în care pe lângă simbolistica genitală, a relaţiilor sexuale sau religioasă funcţiona şi un şir de neologisme foarte diversificat. Iar faptul că nu prea mai ţineam minte vorbitul omenesc normal îl datoram într-o mare măsură lui starşii praporşcik[13] Şumeiko. Este singurul om, dintre câţi cunosc, care a fost capabil timp de doi ani să urle şi să înjure continuu. Pare incredibil, însă nu mi-am putut aminti, decât foarte puţine ocazii în care acest om a vorbit pe un ton mai puţin violent. Am stat timp de o săptămână la curăţat cartofi deoarece îl întrebasem care este secretul inexplicabilei lui rezistenţe la urlet continuu. O făcusem în plen, adica la încolonarea de dimineaţa a întregului pluton. Stupoare şi colaps în patruzeci de perechi de ochi de reptile înspăimântate. Tăcerea lui Şumeiko a durat ceva mai mult decât de obicei dura intervalul de timp în care-şi aprindea ţigara. Fuma „kak parovoz” – ca o locomotivă, iar aceasta era o a treia îndeletnicire în afara urletelor şi înjurăturilor. Înalt de-un metru şaizeci, tuciuriu, cu ochii lui mongoloizi uşor mijiţi din cauza norului de fum care-l înconjura permanent, rostise calm şi sec, greu şi puţin zeflemitor, privindu-mă de jos în sus, însă cu o totală şi nedisimulată superioritate, parcă parodiind uşor accentul georgian al Tătucului: „Ostaş de rând Garaz, văd că te dai intelijent”. A ţi se spune „intelijent” era o acuză destul de gravă, deoarece sugera o implicită şi evidentă „putreziciune” pe care, în mintea lui Şumeiko, o deţinea ca atribut definitoriu oricine putea fi considerat intelectual. Asta mai însemna să fii suspect şi nesigur, precum semnifica şi incapacitatea de a sticli ochii în faţa unui superior în grad. În acea clipă în mintea crispată de frică a întregului pluton eram un om mai mult decât mort. Fusesem pedepsit neaşteptat de blând, în comparaţie cu a doua mea arestare provocată de faptul că băgasem în origini acest insuportabil „megafon” uman, răutăcios şi apucat ca un pekinez, ale cărui acumulatoare se alimentau parcă din fundul iadului, din miezul incandescent al Pământului, făcându-l pe teluricul, htonianul şi demonicul subofiţer să jubilebeze clipind din ochişorii lui puţin mongoloizi şi înţepând cu irişii cât o gămălie de ac pe un virtual încasator de pedeapsă binemeritată. De abia nu demult am vizionat „Full Metal Jackett” de Stanley Kubric, iar în personajul sergentului-tiran îl recunoscusem pe fumătorul, urlătorul şi înjurătorul subofiţer. Am înţeles că în persoana subofiţerului major Şumeiko întâlnisem, de fapt, un erou mitologic, un arhetip, un avatar, întruparea unui Cerber monocefal acrit în disperarea propriei stupidităţi niciodată conştientizată, în stupiditatea vieţii pe care o ducea, în stupiditatea mediului militar de provincie în care alcoolul şi vânătoarea de fazani, în afara de femeile disponibile de prin satele vecine, erau singurele preocupări. Asta în afară de urlet, înjurături şi fumat. Iar când se mai şi sătura de înjurat, urlat, fumat, vânat şi băut, subofiţerul Şumeiko încăleca motocicleta „Ural” din dotare şi pleca până în satul Priamoie[14]. Aceste plecări însemnau şi cel puţin o noapte de pace – fără alarmă, fără şmotru, fără pedepse, fără alergări în jurul stadionului din faţa cazărmii, fără exerciţii de făcut şi desfăcut aşternutul, de sărit în şi din pat... Dacă îi mersese bine, puteam miza şi pe o relativă scădere a violenţei cel puţin pentru încă o zi şi o noapte, deoarece a doua noapte de linişte se explica şi prin scandalul, pe motiv de absenţă sexuală, pe care i-l făcea nevastă-sa acasă. Furia-i era cu atât mai turbată cu cât femeia îl şi refuza în pretenţiile lui conjugale, iar omul îşi defula pe spatele nostru toată pasionalitatea lui nerealizată...

Zilele se rostogolesc ca nişte bombe în bena camionului. Le văd din profil, de la nivelul solului, ambalaje de lemn rotindu-se şi săltând pe denivelările solului. Se rostogolesc cu hurducături sonore înspre sărbătoarea acelor „sto dnei do prikaza”[15], când „salaga” devine „cerpak”, „cerpak”-ul devine „ded”, iar „ded”-ul devine „dembeli”.

Fără a o şti nimerisem într-un „neverland” unde în conştiinţă se declanşă un proces de „lichefiere” progresivă a realităţii, ştergându-se certitudini, dispărând obişnuinţe, bucăţi masive din amintiri, imaginea limitelor posibilului devenind tot mai înceţoşată, iar posibilul tot mai extensibil şi dislocat tot mai mult de inimaginabil, fantasmagoric şi halucinant. Mă fărâmiţam, în uitare prăbuşindu-se, sclerozate, sloiuri din identitatea mea civilă. Totul porni de la un straniu şi chiar psihedelic sentiment al claustrării, a faptului că am nimerit într-o lume întârziată în care timpul curge altfel, mai lent şi poate chiar într-un mod sinuos, orbitând oarecum într-o spirală imposibilă, pulsatorie.

Într-o zi de trudă năpraznică la cărat bombe ieşisem în afara Perimetrului după descărcarea unui camion cu „artificii”. Ieşisem la o ţigară, un „perekur”, deoarece fumatul în Teritoria era strict interzis. Fumam cu toţii, deoarece cine nu fuma lucra în continuare, „perekur”-ul fiind doar pentru fumători. Dincolo de sârma ghimpată ateriza, într-un imens nor de praf şi frunze, un ditamai helicopter de transport venit dintr-o unitate cu rezervele epuizate. Coborî un pilot puţin nedumerit: ”Voi ce fel de unitate sunteţi, mă?”, se adresă el celor şapte perechi de ochi care se zgâiau din bena camionului la el, omul căzut din cer. Locaţia unităţii noastre nu era trecută nici măcar pe hărţile echipajelor de helicoptere grele care veneau după muniţie. Avea notat pe hartă doar drumul până la dislocarea unui regiment de avioane de vânătoare, unitatea noastră „mamă”, iar restul de vreo treizeci de kilometri până la noi îl zbură după nişte indicaţii extrem de „precise” precum – „Vezi şi tu, zbori până la o pădure, iar după ce dai de ea continui până vezi Perimetrul”. „Ce-i ăla?”, întrebă pilotul totalmente derutat. „Las-că vezi tu, nu ai cum să-l ratezi”. Era aproape ca în „Picnicul...” fraţilor Strugaţki – Zona, Perimetrul, Santinele.

Alarmele nu se dau decât în caz de violare a Perimetrului sau a stării de urgenţă, ceea ce înseamnă război. Ştim cu toţii că nu vom fi trimişi pe front, ci vom asista, ca trupe de convoi şi pază, obiectivul care ne este încredinţat. Se mai dau, din când în când şi în toi de noapte, alarme pentru exersarea vigilenţei, iar la urletul „TrevooooogAAA!”[16] întreg Plutonul se mobilizează fără comentarii, ca într-un joc ce-ţi cere toată implicaţia. Nu se aprind decât becurile oarbe ale iluminării de servici, ne mişcăm repede, tăcuţi, ca nişte umbre. „Rujpak”[17]-ul (încăperea cu arme) este deja deschis şi plonjăm prin uşa îngustă, pe lângă gratiile aferente, înspre raftul cu AKM[18]-uri. Mi-l iau pe al meu, cu numărul 237676, curăţat după ultima gardă şi sclipind alunecos de uleiul de întreţinere care degajă un miros incitant şi înşfac, de pe un alt raft, mitraliera cu cele două butoiaşe a câte o sută douăzeci de cartuşe. Primesc muniţia pentru AKM – două încărcătoare a câte treizeci de cartuşe –, rucsacul cu alimente, casca şi cazmaua, baioneta, cu tot cu mantaua făcută sul şi prinsă de rucsac, taşca anti-gaz şi alunec afară, în faţa cazărmii, unde Plutonul se aliniază pentru verificare şi instrucţiuni. Foşnim şi mârâim a nesomn, a nemulţumire prost disimulată şi dor lătratul lui Şumeiko este în stare să pătrundă în profunzimea capetelor noastre rase trezindu-ne de-a binelea. Sarcinile fiind distribuite, o luăm din loc în pas alergător. Una e să alergi pur şi simplu şi cu totul altceva este să alergi cu tot echipamentul pe tine. Fugim cât putem de repede, sufocându-ne în măşti şi îmbăindu-ne în propria transpiraţie. Fugim în tropotul cizmelor, clinchetul metalic al armelor, lopata îmi izbeşte fesa dreaptă, casca pe cea stângă, centura îmi atârnă tot mai jos sub greutatea celor patru încărcătoare, butoiaşele de la mitralieră lovesc dureros în zona pubiană, baioneta se bălăngăne lovind în butoiaşe, mantaua, insuficient de bine fixată, alunecă de pe rucsac. Nu sunt singurul cu probleme. După vreo zece minute de alergat, sergentul Somov opreşte plutonul. Facem stânga împrejur şi privim dezastrul – un „covor” de echipament împrăştiat până dincolo de curba care duce înspre cazarmă, semn clar că pe aici a trecut în fugă un pluton echipat pentru luptă. Minutajul fiind compromis de-a binelea, pornim la recuperarea echipamentului. Un butoiaş de mitralieră se desface şi de la centură se revarsă o „limbă” de o sută douăzeci de cartuşe. O înfăşor pe după gât şi continui mişcarea. Din încărcătoarele scăpate pe jos lipsesc cartuşe şi încă aproape o oră întreg plutonul bâjbâie chiorându-se după muniţia lipsă. Mai trece o oră cu antrenamentul de echipare-dezechipare, cu sărituri pe loc pentru verificarea fixării trainice a echipamentului şi, bineînţeles, alergările nocturne în jurul stadionului cu masca pe figură.

O dată la jumătate de an avem controale de la comandamentul districtual, altfel spus Proverka, necesarmente însoţită de câteva antrenamente de alarmă. Tot atunci ni se dau uniforme noi, astfel încât în doi ani schimbăm patru uniforme la fiecare jumătate de an. Cizmele ni se schimbă o dată la opt luni, deci, terfelim trei perechi de cizme. Uniforma de paradă este una singură, cu ea se pleacă acasă. Coloneii de la district nu sunt mulţumiţi. Cazarma nu are toalete interne, decât una singură, turcească, undeva în spatele clădirii, ceea ce pe timp de iarnă constituie o problemă. Iarna în cazarmă sunt doar câteva grade deasupra lui zero şi noi dormim cu trei-patru mantale aruncate peste o plapumă cam subţiată. Cazarma este o construcţie destul de veche, intrată în pământ, şi geamurile-i ajung puţin deasupra solului, iar noi suntem porecliţi, dat fiind aspectul şi condiţiile, „deti podzemelia” (copiii subteranei). Ofiţerul este ironic, însă şi citit, deoarece porecla reproduce identic titlul unui roman realist a lui Korolenko, scriitor rus din secolul al XIX-lea, care narează soarta copiilor săraci murind de tuberculoză şi pneumonie în demisoluri întunecoase şi umede. Însă pentru a ne considera un „popor ascuns” nu este suficient să fii doar izolat în spatele sârmei ghimpate şi înfundat într-o subterană întunecoasă. Mai e şi pădurea, codrul verde care „înghite” într-un camuflaj perfect clădiri, oameni, camioane cu tot cu huruitul lor asurzitor, ascunde perfect activităţile destul de agitate de zi cu zi a companiei noastre speciale de pază cu tot cu plutonul tehnic aferent. În noaptea imediat următoare uneia în care până dimineaţa făcusem faţă la un exerciţiu de alarmă, se dă o alarmă reală. Ofiţeri încruntaţi şi în pas alergător mişună în şi din clădirea comandamentului, Şumeiko este surescitat şi „vomită” ceva indescifrabil în faţa plutonului aliniat, gata pentru împăştiere pe la posturi. Cauza alarmei este şi jenantă şi amuzantă în acelaşi timp – locţiitorul cu probleme tehnice a comandantului unităţii, maiorul Bausikov, a fost văzut, după un scandal conjugal în toată regula, târându-şi nevasta cu mânile legate la spate înspre pădurea ce înconjura orăşelul de ofiţeri plasat la o mică depărtare de cantonamentul companiei. O dusese pe biata femeie în pădure pentru a o spânzura şi era la a nu ştiu câta tentativă de a o duce la bun sfârşit. Nu era prima dată când fertila şi planturoasa blondă o păţea de la soţul ei cam gelos şi cam alcoolic, care de această dată avea toate motivele să se defuleze într-un mod atât de morbid. Iar motivul furiei subofiţerului era chiar relaţia pe care apetisanta-i soţie le avea cu moldoveanul nostru Turuta, neandertalul hiperviril, care după memorabila bătaie pe care i-o administrase un siberian, era „abonat” de gardă la KPP deoarece nimeni nu se încumeta să încredinţeze o armă unui decerebrat isteric. Şmecherul o ducea însă destul de bine acolo, iar în nopţile în care maiorul „zampoteh”[19] era de servici, soţia-i însingurată îl vizita pe moldovean, însingurat şi el în cuşculia de la poartă. Relaţia promitea să dureze dacă soţul nu i-ar fi surprins... Ne-am desfăşurat pentru „prociosîvaniie” – adică „pieptănarea” teritoriului împădurit în căutarea perechii de căsătoriţi „întru bune şi rele”. Ne înfundarăm de-a binelea în pădure şi trecându-ne somnul ne simţeam ca făcând parte dintr-o gherilă, ieşiţi într-o noapte la vânătoare de capete. Soţii fusese găsiţi destul de repede şi incidentul fusese consumat fără prea multă vâlvă, însă de abia în acea noapte simţisem cu adevărat ce înseamnă claustrarea, adică o existenţa împinsă până într-o invizibilitate aproape totală. Eram cu toţii izolaţi şi ascunşi în pădure, o insulă militară într-un ocean de civilie, însă insula era la rându-i înghiţită de mareea verde a pădurii şi totul, întreaga noastră existenţă se desfăşura sub „suprafaţa” fremătândă a coroanelor de copaci. Eram poporul ascuns într-o subterană „subacvatică” a desişului impenetrabil privirii. Sentimentul era amplificat şi de faptul că nu prea aveam permisii individuale în oraş şi nici regulamentarele concedii pentru zece zile acasă nu se ofereau decât în cazuri excepţionale. Doi ani în spatele sârmei şi sub acoperirea Marelui Verde, ascunşi, camuflaţi, izolaţi, claustraţi şi, în acelaşi timp, trăind zi de zi o viaţă doar a noastră între Cazarmă, Perimetru şi Teritoria. Adica într-o Zona[20].

Cânt la pian însoţit de o orchestră simfonică. Interpretez propria mea muzică şi faptul îmi produce acel gen de plăcere invadatoare pe care îl resimţeam atunci când copil fiind evoluam în concerte publice. Sunt într-un întuneric total şi îmi văd doar mâinile intens luminate de un spot de lumină. Trăiesc un acces anamnezic extrem de acut şi îmi dau seama că undeva în conştiinţa mea de santinelă sunt depozitate concerte pentru pian şi orchestră, simfonii, fantezii concertante, requiem-uri şi oratorii, sonate, cvartete şi multe altele la care nu prea am timp să mă gândesc din moment ce ajung cu interpretarea la încheierea părţii întâi a concertului. Mă trezesc în putoarea dormitorului din Caraul şi tema principală a concertului îmi sună foarte viu în minte. Nu am hârtie. Nu am nici creion sau stilou. Conştiinţa trezită se mai agaţă încă de un ultim pasaj oniric – avalanşa sonoră acumulând tensiune pentru cadenţa finală. Somnul mi-a dispărut cu desăvârşire, aşa că ies la o ţigară.

Nu eram singurii însă care făceam de gardă în jurul Teritoriei. Grija şi atenţia noastră, destul de limitate amândouă, erau dublate de implacabilele instincte şi furia turbată ale celor douăzeci de ciobăneşti germani care şi ei, ca şi noi, făceau de gardă în schimburi succesive. Diferenţa era că se alimentau ceva mai bine ca noi şi duceau o viaţă ceva mai puţin înregimentată la Sobacinik[21], secondaţi de grija celor doi „sobakovodî”[22]. Sobacinik-ul era situat nu departe de Perimetru, în inima codrului des care-l împrejmuia, iar pentru noi era un loc destul de misterios prin însăşi izolarea şi inaccesibilitatea lui. Nu ajungeai prea uşor până acolo, iar dacă ajungeai nu aveai nici o siguranţă, deoarece câinii mai erau şi lăsaţi în liberi, aşa, pentru orice eventualitate, deoarece existau posturi de gardă „câinească” chiar în jurul Sobacinik-ului. Nu puteai intra nici măcar ofiţerii de servici. Unul dintre „sobakovozi” era caporalul Mocanu, un moldovean mic de statură şi, se pare, suficient de convins de sine pentru a-i putea convinge până şi pe ciobăneştii din dotare. Dintre toate compartimentele „comunitare”, relativ închise în ele însele, ale unităţii noastre – două plutoane de gardă, plutonul tehnic, Sobacinik-ul şi „Pojarka” (pompierii) –, Sobacinik-ul era singurul învăluit într-o pâclă misterioasă. Era izolarea absolută şi chiar dacă existau zvonuri despre fărădelegile de la Pojarka, pompierii având un sediu separat, în pădure şi el, ceea ce se întâmpla la „cazarma” câinilor era de nepătruns, decât doar pentru unii sergenţi sau prieteni de-ai lui Mocanu, iar secretele erau păzite de lupii ciobăneşti lăsaţi în libertate să circule în voie. Că era vorba de droguri sau alcool, că era vorba de fete sau de jocuri de noroc, că se serveau doar soldaţii sau, poate, şi ofiţerii, mie îmi era egal, chiar dacă ştiam că „sobakovozii” mai produceau şi ceva alcohoale artizanale în cazanele în care fierbeau mâncarea pentru câni. Oricum, ambii responsabili cu câinii erau suficient de retraşi, tăcuşi şi necomunicativi, iar concluzia era evidentă – au ce ascunde, aşa „împăduriţi” cum erau... Aveam şi termeni de comparaţie atâta timp cât îi aveam printre noi pe cei patru marî „de pădure” – în civilie tăietori de lemne şi vânători. Nu acelaşi lucru îl puteam spune despre Almas Amirov, turkmenul îngrijitor de porci pe motiv că nu articula nici măcar un cuvânt în rusă şi, evident, nu era apt pentru serviciul de gardă. Nu vorbea clar nici turkmena lui, după cum ne relatase chiar compatrioţii lui. Călărea din când în când caii din dotare şi aşa a şi stat la porci doi ani de zile. Era şi el „misterios” în felul lui – nu vorbea rusa şi trăia în jegul şi putoarea de la porci, pe care nu i-o înlăturau duşurile zilnice la care îl „condamna” Şumeiko, condiţii suficiente pentru a-l lăsa acolo, ignorat şi anonim, închis în zâmbetul lui imbecil pe care-l afişa oricând i te adresai.

Nu puteam ieşi din unitatea noastră plină de persoane şi locaţii „misterioase”. Izolarea era impusă tacit, mutual, spre deosebire de declaraţia de nedivulgare timp de cinci ani, cerută explicit, prin lege, pe care aveam să o semnăm la plecarea din unitate. Mai fugea câte unul dintre ai noştri până la o săteancă de prin zonă sau pentru o băută şi pedepsele, de obicei nu erau prea dure. În timpul unui control districtual, doi siberieni au tras o fugă la o băută şi înapoi nu reveni decât unul. Se dăduse alarma şi la verificare se descoperise lipsa celuilalt. A fost găsit incoştient de cât de beat era, căzut cu capul în interior, trântit peste sârma ghimpată care înconjura unitatea noastră, cu picioarele înafară. Generalul Cerepaha[23]  reflectă puţin şi apoi cu admiraţie ironică rosti: „L-aş fi pedepsit dacă ar fi căzut cu capul înspre înafară, însă chiar şi incoştient căzu cu capul în interior, ăsta are simţul datoriei patriotice”...

Fetele sosesc, de obicei, în două autobuze. „Bliadi priehali!!!”[24], răsună în toată cazarma urletul excitat al lui Piskariov, întrerupându-ne binemeritata siestă. Totul prinde viteză, forfota se amplifică, toată lumea dă busna afară. Sunt lucrătoare la una din fabricile de tricotaje din Voznesensk. Ştim cu toţii că fac parte din acea categorie marginală de femei care au ajuns să şi-o pună doar cu soldaţii, ultimele în ierarhia funcţională comunitară. Ele sosesc pentru „discoteca” tradiţională, o dată pe lună, la care am obligaţia să asigur partea muzicală, eu cu încă trei băieţi cântători la instrumente muzicale. Pe unele dintre fete le recunoaştem, sunt „abonate” la unitatea noastră şi îi servesc, fără prea multe menajamente, pe oricine le „gratulează” cu o anume solicitudine. Mai apar şi feţe pe care le-am văzut deja şi în „pictorialele” realizate de sergentul Balgujinov, de această dată chiar el fiind un „abonat” la căminul din oraş al ţesătoarelor. Pozele sunt de-a dreptul insolite în sensul în care sergentul îşi „imortalizează” ejaculările, realizate cu aceeaşi regularitate, după cum reiese din imagini, cu asistenţa orală a vreunei ţesătorese. În fine, poate că e mai bine aşa decât şiraguri de urechi tăiate atârnând de gâtul vreunui „răcan” de prin Novosibirsk mobilizat să lupte pentru o cauză „dreaptă” prin zona Kandaharului. Întreaga companie savurează „trofeele” sergentului, cu acea abundenţă de guri căscate şi spermă revărsându-se peste feţele fericitelor „bacante”. În ochii mei însă sunt nişte javre nenorocite, penibile şi infecte, la limita declanşării reflexului vomitiv. Machiate mult peste orice limită a normalului, „harlequine” şi „colombine” groteşti, cu gurile şi vaginele avide după câte o erecţie, hâdele creaturi coboară din autobuze stăpânite de o nedisimulată excitaţie a plăcerilor care le aşteaptă. Fetele fac parte din programul de detensionare hormonală, la fel ca şi bromura pe care o înghiţim zi de zi. Este bine oricum, deoarece măcar şi aşa este evitat spectrul homosexualităţii – până la cinci ani de închisoare –, de care comandamentul este de-a dreptul îngrozit. Cazul rusului Mineev, „fetiţa” plutonului doi, a făcut multă vâlvă, expulzând în retragere pe câţiva din responsabilii unităţii noastre. Spectrul lui Mineev bântuie încă prin cazarmă, deoarece plecase de aici cu doar jumătate de an înainte de a sosi noi. Râdem cu toţii de fiecare dată când ne amintim de tipa care a locuit vreo două luni în podul Caraul-ului. Fata oferea servicii intime gărzilor avide de sex în schimbul unui prânz consistent. Unii îşi palpează din când în când şliţul, zâmbind uşurat constatând că bromura nu-şi face efectul. Erecţia constantă, ejacularea nocturnă şi masturbarea sunt problemele care ne preocupă cu care trăim zi de zi. Ejaculările nocturne sunt anunţate uneori cu mândrie, alteori cu disperare, însă excelează Serioga Piskariov care cu un  timbru piţigăiat îşi revendică exclusivitatea „martiriului”: „Priplîîîîîl, bliaaaaa!!!”[25]. Mâinile ţinute în buzunare semnificau, de obicei, o activitate ascunsă, de obicei autoaplicată inconştient. Văzând pe câte unul fumând pe ascuns după un colţ de clădire şi ambele mâini în buzunare, Şumeiko reacţionează cu promptitudine: „Încetează cu biliadrul, soldate!”, referindu-se, evident, la „bilele” din dotarea respectivului. Relaţia cu iubitele lăsate în civilie este o altă problemă. Câte unul mai fuge din unitate când primeşte o scrisoare de adio scrisă cu cariocă neagră. Curvele dracului, gândim cu toţii şi ne punem pe scris mesaje de iubire pentru nişte fete care devin tot mai ireale...

Zilele îşi continuă rostogolul, hurducându-se zgomotos peste „denivelările” accidentelor şi abaterilor şi bătăile permanente după ora stingerii.

Perimetrul îl înconjor singur, în tăcere, în linişte. „Filmul” se repetă cu regularitate, patru ieşiri a câte două ore. Vara „agăţ” câte trei ieşiri pe lumină. Mai înspre sfârşitul toamnei situaţia se inversează: cele trei ieşiri diurne devin trei ieşiri nocturne. Este mai plăcut noaptea şi pe o vreme liniştită cu cer senin, atunci când îl pot vedea pe Orion, lansat în lentoarea unei alergări siderale parcă dată cu încetinitorul. Cel mai bine îl pot observa de abia de pe latura a doua a Perimetrului şi atunci nu mă simt singur, suntem împreună. Ploaia sau ninsoarea ne desparte deseori unul de celălalt însă înaintez pe post, prin noroi sau troiene, gândindu-mă că dincolo de toate astea el îşi continuă traversarea Perimetrului celest. Mă gândesc că la el acolo, nu plouă şi nici nu ninge şi nici nu suflă vântul paralizant de pe latura a treia. Cu norii pe cer, în miez de noapte pe latura a doua, complet neiluminată, singurătatea devine terifiantă. Izolarea Perimetrului în pădurea plantată direct în stepă face ca nopţile să fie mai întunecate, iar cerul să fie mai aproape, înghesuiala stelelor de pe cer să-mi aducă atât de aproape pulsul şi suflul lor luminiscent. Pleiadele şuşotesc ceva doar de ele auzite, Ursa Mare s-a răsturnat pe spate, amuzată parcă de baletul galant al Cassiopeei, iar Orion se avântă în saltul etern înspre coarnele Taurului. Nesomnul îmi stă în viscere scurtcircuitând depărtările, sensurile, plantându-mă direct între Cer şi Pământ.

Nu suntem inviolabili în izolarea şi ascunderea după sârmă şi în verdeaţa de camuflaj a pădurii. Într-o noapte, caporalului Edic Şibaiev i se întâmplă ceva fantasmagoric. Pe latura a treia a Perimetrului el arestează o bătrână rătăcită care spre stupoarea lui totală şi în pofida tuturor avertismentelor îi veni în întâmpinare făcând abstracţie de toate comenzile regulamentare şi focul de avertisment tras în aer. Nu se opri nici când caporalul panicat trăsese o rafală în aer, deja văzând că este doar o bătrână. O făcuse mai mult pentru a alerta Caraul-ul şi într-adevăr, fără a fi auzit focul de avertisment, rafala o identificasem cu promptitudine – pe latura a patra a Perimetrului a fost atacată o santinelă. În timp ce noi intram în alertă de gradul zero, bătrâna se apropia tot mai mult de caporal, agitându-şi ameninţător cele două plase, ca un spirit malefic şi ameninţător, şi-l întrebă pe Şibaev cum poate ea ajunge acasă în sat, cine este el şi ce face, de fapt, la miez de noapte în mijloc de pădure, de ce strigă şi trage într-o femeie inocentă şi rătăcită. Era o problemă, deoarece nimeni nu-şi putea explica faptul cum o bătrână trecuse de cele trei linii de sârmă ghimpată. Cu ameninţări şi cu insistenţă, mai mult pe sus, o adusesem pe bătrână până în Caraul. Rătăcita nu prea ştia să spună mare lucru şi până una-alta responsabilii o băgase la arest, într-o celulă în care bătrâna a stat până dimineaţa. După alarma ce se dădu în acea noapte, puţin dezamăgiţi de amploarea redusă a „accidentului”, revenirăm în putoarea grea şi densă a dormitorului, picioare şi trupuri nespălate şi transpirate, fiecare etnie puţind în felul ei specific. În lipsa unor alte ocupaţii preferam să dormim, chiar dacă  atmosfera din dormitor era una în care nu-ţi mai puteai da bine seama dacă adormeai de intensitatea mirosului sau pur şi simplu de oboseală. Dimineaţa, după micul dejun sosiră reprezentanţii miliţiei care au şi preluat-o. Verificările de a doua zi nu au scos la iveală vreo „spărtură” în sârma ghimpată, iar caporalul Şibaiev a primit mulţumiri din partea comandamentului pentru dârzenie, curaj şi promptitudine. Mai târziu mi-am dat seama că o receptasem pe bătrână ca pe un om „din exterior”, din „cealaltă lume”, inaccesibilă nouă decât prin intermediul memoriei. Mi se transforma conştiinţa care şi iniţiase cu ceva timp în urmă procesul de „ştergere” a informaţiilor inutile în noua mea existenţă. Sucombau în neantul uitării „insule” şi „continente” pe care întotdeauna le-am considerat ca făcând parte inalienabilă nu doar din memoria mea, ci bazic, din personalitatea mea intimă. Conştientizasem poate mai clar ca niciodată infirma rezistenţă la rupere a identităţii, se „dispersa” ceea ce consideram a fi „miez”, „epicentru”, „nucleu”. Mă pusesem pe făcut liste care includeau nume de compozitori, titluri de lucrări muzicale, perioade stilistice, titluri de cărţi, adrese ale celor rămaşi în civilie. O făceam cu o patimă de-a dreptul markeziană şi într-o totală conformitate cu procedura patriarhului de la Macondo care nota pe bileţele numele lucrurilor pe care ulterior le şi ataşa acelor lucruri. Înţelesesem cu toată claritatea că uitarea numelui şi în general uitarea provoacă o reclădire repliantă a întregului trecut, zonele „liberate” de sarcini mnemonice fiind imediat „invadate”, iar în funcţie de noua configuraţie era reclădită însăşi personalitatea, suma cumulată a unor evenimente dătătoare de identitate, acestea ţinute în conştient şi, implicit, valorizate în prezent prin intermediul unor cârlige sau tentacule mnemonice bine ancorate în trecut. Mă simţeam rarefiindu-mă şi într-o continuă vibraţie defoliantă, pierzând din straturile de „înveliş” imaginar. Trăiam o identitate oscilantă. Accesele de panică reveneau tot mai des, progresiv şi într-o totală conformitate cu „ştergerea” progresivă a noi şi noi porţiuni de memorie. „Cancerul” se amplifica şi prin repetitivitatea activităţilor de zi cu zi, prin monotonie, prin efectele inhibitorii ale violenţei, iar o dată cu mâinile zdrelite pline de bătături, cu palmele defoliindu-se continuu, îmi dispărea acuitatea şi diversitatea senzaţiilor tactile, infinit diversificabile în comunicarea cu suprafaţa clapelor pianului. Olfactivul îmi conferea certitudinea lumii ca existenţă prin prezenţă, tactilul îmi certifica materialitatea ei. Probabil că Toma fusese un hiper-tactil, iar dorinţa de a-l atinge pe Cristos în nici un caz nu fusese un act de necredinţă, ci doar manifestarea unei voluptăţi a tactilităţii, un alt mod de a spune „Te recunosc, Învăţătorule”. Îmi priveam mâinile devenite braţe de macara, cu deltoidele bombate şi bicepsul umflat şi în repaos, degetele lungi transformate în cârlige, îmi pipăiam „mănuşa” groasă a bătăturilor îngălbenite din palmele-căuşe, strângeam degetele-cârlige în pumnii-ciocane şi nu-mi puteam aminti senzaţia pe care o aveam cântând la pian. Degetele nu se mişcau decât toate împreună într-o paralizantă simplitate repetitivă a contracţiei-destinderii, ceea ce în noile condiţii era suficient pentru activitatea de hamal din Teritoria, pentru sport şi pentru bătăi.

După fiecare servici de gardă, patru ture de Perimetru, îmi curăţ cu grijă AK-47-le cu numărul 237676. Aranjez cu atenţie toate cele şaizeci de cartuşe pe un suport prevăzut cu găuri pentru fiecare cilindru de 7, 62 milimetri. O şterg de praf cu o cârpă muiată într-un ulei special şi readuc metalul armei până la luciul negru mat, cea mai frumoasă culoare pe care o poate avea un Kalaşnikov gata pentru luptă. Însă îmi dau seama, oarecum amuzat, că un Kalaşnikov nu poate fi bun altceva în afară de a „scuipa” foc, gloanţe şi, bineînţeles, moarte.   

            Iernile sunt o vreme blestemată pentru santinele. Zăpada care cade în a doua jumătate de noiembrie stă până după începutul lui aprilie. Ninsoarea înseamnă frig în oase şi umezeală în cizme. Primim obele mai groase, de iarnă, care se terfelesc însă destul de repede, aşa că improvizăm pentru că şosetele ni se confiscă, prin truda neobosită a termitei furibunde care este subofiţerul Şumeiko, omul-arhetip, şoarecele-titan născut de muntele numit Armata Sovietică. Ne târâm prin nămeţi, cu greu răzbatem prin troienele de pe latura a treia a perimetrului, unde vântul te poate doborî de pe picioare. Încălţâii din pâslă se distrug repede. În Caraul pute ca-ntr-un grajd, toată lumea îşi usucă obelele şi cizmele. Nasul se desfundă imediat, aerul este greu respirabil, visăm monstruos vise spurcate de mirosul terifiant de transpiraţie. De ce, Dumnezeule mare, picioarele pot să pută chiar în halul ăsta? Dorm un somn frate cu leşinul, iar ieşind la post sunt realmente „spintecat” de prospeţimea aerului rece şi curat al unei nopţi de ianuarie. Sentimentul este unul de-a dreptul panteist, copacii mai trosnesc, ici-colo, de frig, iar în întuneric siluetele lor apar conturate, prerafaelit şi fractal, în alb-argintiul simfoniei întâia de Ceaikovski. Mă simt sfâşiat de un extrem de acut sentiment de frumuseţe, atunci când toate simţurile mă năpădesc, sincretic, şi mă scufundă în ubicuitatea unei terifiante reverii: aşa arată Ragnarök-ul nordicilor, urletul modulatoriu şi impactul abraziv al vântului de stepă, pustietatea dominată de un cer cu nori negri gonind pentru o destinaţie necunoscută, luna mijind stroboscopic, palid şi neputincios peste întinderea înzăpezită parcă pentru o veşnicie. Îmi vine să-mi urlu certitudinea că ştiu ce a simţit omul lui Platon la prima lui ieşire din peşteră, direct sub stelele clipind claustrofob, neputincioase şi ele în ale luminii. Acuitatea şi veridicitatea sentimentului îmi este confirmată şi de lipsa putorii pestilenţiale din Caraul, singura doveditoare a faptului că nu visez. Nu sunt răpit de imagine. Nu cred în imagini, ele nu put. Nu pute nici muzica, însă ea este vie prin „olfacţia” timbralităţii, niciodată egalată de cromatica nuanţelor de culoare, anihilate, în această noapte, de infinitatea gradaţiilor de trecere între alb şi negru al peisajului de iarnă. Sunt încă plin de căldura puturoasă a Caraul-ului, una dintre santinele mi-a şutit obelele, dublându-şi izolarea la picioare, şi sunt nevoit să-mi iau cizmele pe piciorele goale. Mă mişc destul de greu, deoarece am pe mine cel puţin patru straturi de haine – izmenele calde, uniforma, o geacă de pilot cu gulerul înalt şi ale cărui margini mi le închei direct peste nas, combinezonul vătuit, mantaua şi peste toate un tulup[26] de oaie, iar toate astea de abia le pot înfăşura cu centura la care îmi atârnă baioneta şi suportul pentru două încărcătoare. Tulup-ul îmi atârnă până la pământ şi merg pe pârtia săpată în zăpadă, chiar pe mijlocul benzii de asigurare de douăzeci de metri, între cele două garduri de sârmă ghimpată, măturând zăpada proaspăt căzută. Pe la jumătatea celei de a doua laturi a Perimetrului trăiesc un sentiment de panică, deoarece nu-mi mai simt labele picioarelor, răpit fiind de magia selenară şi sublimă în sterilitatea ei a peisajului. Zăbovesc puţin la sfârşitul celui de-al doilea kilometru, dosindu-mă după o grămadă de lăzi, înainte de a intra în urletul vântului de pe latura a treia. Ajung, intenţionat, mai devreme şi descopăr, în adăpost, alte patru santinele, ieşite la intervale de cincisprezece minute înaintea mea. Se ascunsese la apariţia siluetei mele în întuneric şi râd văzându-i ivindu-se ca nişte stafii de după lăzi. Constatăm, după o scurtă evaluare a situaţiei, că Perimetrul este descoperit, deoarece înainte de a ieşi pe post am stat puţin cu alţii trei într-o cuşculie lângă intrarea în Caraul. Nici măcar nu ieşise la post şi aşteptau să le vină rândul să intre înapoi la căldură. Fumăm, povestim bancuri şi râdem. Serioga Piskariov are o problemă gravă – pişatul –, deoarece îl apucă brusc şi nu reuşeşte să şi-o scoată la timp. Râdem la înjurăturile lui – încasează cam jumătate din lichidul fierbinte pe interior, cealaltă însă reuşind s-o expedieze în zăpadă. Ţopăie în aburii de urină şi înjură de mama focului odecolonul cu care îşi încălzi trupul firav înainte de a ieşi pe post. Râsul devine şi mai apucat la remarca lui Oleg Gluşkov, unul dintre cei patru marî, că ce-ar fi fost dacă ar fi băut bere sau l-ar fi apucat cacatul. Chiar că ar fi fost grav, deoarece în caz de diaree, pur şi simplu nu ai cum să reuşeşti să te dezbraci şi tot „produsul” fecal i s-ar fi scurs pe picioare direct în cizme. Primeşte un pumn în piept de la Serioga şi cum de abia dacă se mai vede din gulerul de şubă, cade pe spate fără nici o posibilitate de a se mai ridica pe picioare. Îi redăm verticalitatea, deşi Piskariov comentează că la un marî nu are importanţă ce stă înfipt pe gât, curul sau capul, şi râdem în continuare, scrutând însă laturile doi şi trei ale Perimetrului în eventualitatea unui control. Piskariov este un om generos şi scoate din adâncimile vestimentare încă o sticluţă de odecolon. Gluşkov este singurul care acceptă, însă tot el observă că Piskariov poate pleca deoarece pişatul deja a îngheţat pe hainele lui suficient de mult ca să-i asigure o stabilitate suplimentară în faţa vântului. Râdem cu poftă, însă râsul devine aproape isteric atunci când din întuneric apare Paşa Şamrin poreclit „deltaplan”, din cauza constituţiei sale scheletice, iar gurile rele spun că l-au văzut purtat de vântul laturii a treia. Fiecare mai stă la adăpost doar atâta cât să consume din jumătatea de oră destinată deplasării pe latura a treia. Fac acelaşi lucru, asistând la sosirea în adăpost a încă doi colegi. Atunci plec. Pe latura a patra ajung la timp, raportez din „cabina telefonică” şi pornesc pe ultimul kilometru. Picioarele nu le mai simt până la genunchi. Rabd. Ţopăi. Le bat una de cealaltă. Sar pe loc. Ţopăi. Rabd. Mai am de stat încă o jumătate de oră lângă Caraul. Tac. Rabd. Ţopăitul nu-mi mai foloseşte la nimic. În sfârşit intru, mă descalţ, mă dezbrac. Privesc termometrul de la geam. Minus treizeci şi două de grade. Stau desculţ cu picioarele aproape băgate în gura sobei. Senzitivitatea îmi revine încet, în durerea miilor de „ace” ce-mi străbat carnea. După încă o jumătate de oră de veghe obligatorie intru în putoarea binecuvântată a dormitorului şi „leşin” pur şi simplu pentru cele două ore alocate prin regulament.

În ceea ce-i priveşte pe eventualii violatori ai Perimetrul aveam obligaţia de a-i opri, dincolo de avertismente, cu un AK-47 dotat cu două încărcătoare a câte treizeci de cartuşe. La începutul milităriei mai simţeam acel fior rece care-mi traversa coloana atunci când la fiecare schimb de gardă, în faţa întregului pluton ofiţerul de servici dădea citire la telegrame de ultimă oră care anunţau numărul de gărzi rănite sau, de obicei, ucise pentru a li se lua armanentul şi muniţia. Mai târziu aflasem că unitatea noastră se afla într-o zonă cam „fierbinte”, deoarece stepele din nordul Mării Negre, unde se afla şi unitatea noastră, erau până la refuz burduşite cu lagăre de concentrare. Şi cum evadările se ţineau lanţ, fugarii, de obicei, mai făceau câte o vizită pe la câte un post mai îndepărtat şi mai lăsau vreo doi-trei apărători ai Patriei cu beregata tăiată. Însă nu doar atât. Se fugea şi din unităţile militare, cam multe şi ele în acea zonă, iar fugarii mai lăsau în urma lor câteva cadavre de sergenţi sau „camarazi” mai sadici, de obicei mai vechi în servici. Se răfuiau, săracii, pentru toate relele suportate ucigând nu arareori un sergent mai conştiincios, trecut şi el prin „şcoala bărbăţiei” sau, uzual, camarazi mai vechi în servici care-l învăţau minte prin metode nu tocmai umane. Existau, evident, doar trei sfârşituri pentru asemenea „aventuri”: fie fugarul era recuperat pe parcurs, nereuşind să ajungă acasă, fie ajungea acasă şi se trezea cu plutonul de recuperare pe el, sau, la limită, încolţit şi disperat, opunea rezistenţă ducând cu el în nefiinţă încă vreo două-trei suflete.

Ni se părea banal ca într-o noapte fără lună să ne fie luată viaţa de către un „rătăcit” din ăştia şi, în acelaşi timp, nu prea ne imaginam înfruntarea cu doi-trei „lupi sălbatici” căliţi timp de vreo cinci-zece ani în Gulagul socialist şi puşi pe dobândit necesarul pentru a-şi asigura liniştea şi protecţia. Ce nu poţi schimba accepţi şi fiecare alegea doar pentru el un mod de a trăi cu ideea unui pericol mortal iminent. Siberianul Valera Gaplik bătuse însă toate recordurile în materie de ignoranţă, deoarece chinuit de nesomn, reuşea să doarmă în timp ce mergea pe „pârtia” gărzilor trasată între cele două şiruri de sârmă ghimpată. O făcea şi cu ochii deschişi, iar la un control pe post ofiţerul de gardă cu doi sergenţi l-au însoţit, amuzându-se copios, ultimele sute de metri până la ieşirea de pe post, unde l-au şi arestat. Iar după mai multe arestări, la o următoare „adormire” în timpul efectuării serviciului, a fost pur şi simplu înlocuit şi trimis la spălat blide pentru o perioadă nedeterminată de timp.

Perimetrul reprezenta un pătrat cu latura de un kilometru. Făceai „pătratul” în două ore, iar după fiecare jumătate de oră raportai dintr-o cuşculie, una din cele patru dotată cu telefon şi amplasată câte una la fiecare din cele patru colţuri ale perimetrului, că totul este în regulă. Întârzierea raportului însemna alarmă generală, iar ce i se întâmpla unei santinele căreia nu-i prea mergea bine ceasul se desfăşura, printr-o obişnuinţă după un timp devenită certitudine, de obicei după ora stingerii, fie în uscătoria, fie în lavoarele cazarmei şi cu participarea a cât mai multor nemulţumiţi de alarma la miez de noapte provocată dintr-o stupidă neglijenţă care strica somnul întregului pluton. Turkmenul Berdîkulov o păţea cu regularitate, deoarece nu prea reuşea să priceapă citirea cadranului, iar doritori să-i „explice” erau de fiecare dată suficienţi ca cel puţin un ochi să nu i se mai deschidă timp de vreo două-trei zile, ca să nu mai spun de buzele crăpate, faţa umflată şi vânătăi pe tot corpul. Alic Tadjimetov obişnuia să facă Perimetrul cu glonţul pe ţeavă, fapt interzis prin regulament, şi cu arma scoasă de pe piedică, iar cum prin zona abundent împădurită din raţiuni absolut practice circulau căprioare, mistreţi, fazani şi alte vietăţi, turkmenul, înfricoşat din motive absolut explicabile, la fiecare ieşire pe post îşi mai descărca în întuneric, terifiat de ideea unui atac, toate cele şaizeci de cartuşe într-o demenţă isterică intens ridiculizată îndeosebi de cei patru reprezentanţi ai poporului marî. Erau patru marî de pădure sau, altfel spus, de munte şi oarecum ostili faţă de marî de câmpie. Erau mândri să fie vânători şi tăietori de pădure şi de obicei păşeau pe Perimetru în deplină siguranţă şi stăpânire de sine. Ăştia nu provocau alarme, erau punctuali şi îşi luau foarte în serios serviciul întru apărarea Patriei nu ştiu cui, deoarece pentru ei singura patrie valabilă era Marîstanul natal.  

Plutesc în aer deasupra postului nr. 2, în interiorul unităţii. Trebuie să fac ture, deoarece am în primire depozitele cu alimente, staţia de carburanţi şi parcul de camioane. Alunec lin, întins pe spate şi la vreo şase metri deasupra pământului, de-a lungul stadionului situat chiar în centrul unităţii, glisez deasupra pancartelor cu lozinci sugestive – „Stăm de veghe, duşmanul nu doarme!” sau „Sportul îţi căleşte corpul!”. La un moment dat observ cum din clădirea comandamentului ţâşnesc câteva figuri agitându-şi frenetic mâinile. Încep să râd, deoarece arată grotesc. Se îndreaptă spre mine – subofiţerul Şumeiko, maiorul Creţu şi doi soldaţi. Şumeiko urlă ceva despre încălcarea regulamentului – santinelele nu au voie să zboare -, deci să cobor imediat la pământ. Las să-mi cadă AKM-ul care se trânteşte de pământ cu un pocnet sec, ceea ce-l lansează pe Şumeiko într-un „dans şamanic” al furiei, în incantaţii suburbane şi la o intensitate vocală în stare să trezească tot panteonul demonic al grecilor, indienilor şi evreilor laolaltă. Îi privesc cu blândeţe, întorcându-mă cu faţa în jos, înspre ei. Închid ochii şi încep să mă ridic. Mă trezesc tot acolo unde am adormit, în umbra salcâmilor lângă un depozit cu rachete „aer-aer”. Ceilalţi încă dorm în binecuvântarea supremă a visării. Mai putem dormi, deoarece camionul cu care lucrăm a plecat pentru realimentare. Zac în umbra unei bombe de nu ştiu câte mii de kilograme, abandonată aici încă de pe vremea războiului, o „balenă” imensă de vreo patru metri lungime. Mă interesează doar umbra pe care o aruncă şi în care mă ascund de zecile de grade căldură şi de „potopul” de lumină. Camionul întârzie şi fac ture în jurul depozitului. Dau de o grămadă de lăzi cu marcaje în engleză. Sunt ambalaje de la articole de pirotehnie. Sunt americane şi datează de prin ’42. Au cam stat la adăpost, uitate în întunericul şi liniştea depozitului, tot aşa precum la Odessa în liniştea şi întunericul kilometrilor de depozite subterane zac sute şi sute de tone de alimente, muniţie şi echipament şi unde din când în când mai merg din unitatea noastră câte două-trei camioane pentru reaprovizionare. Suntem „Iugo-Zapadnoie Napravleniie”[27] şi în caz de război vom face parte din „pumnul de fier” care are drept sarcină tăierea în doar patruzeci şi opt de ore a unui „tunel” până la Marea Adriatică.

Cu Vitea Zoteev, cel mai bun prieten al meu, realizam o autentică intimitate, mai ales atunci când audiam interminabilele albume de rock conceptual ale formaţiei „Eloy”. Schimbam păreri despre muzica trupei „Deep Purple”, un fel de „beethoveni” ai rock-ului clasic şi trăiam transa mistică o dată cu primele sonorităţi ale „Whola lotta love” de „Led Zeppellin”. A fost singurul care a plâns atunci când am plecat din unitate, iar ulterior ne-am scris mesaje lungi până în ziua când au apărut prea multe vămi, prin care o scrisoare pur şi simplu nu a mai putut răzbate.

„Ne znaieşi, naucim. Ne hoceşi, zastavim...”[28] Depindem unii de ceilalţi într-un mod totalmente osmotic. Alinierea şi instructajul înainte de preluarea Perimetrului. Ofiţerul de servici mă trimite să-mi curăţ cizmele, insuficient de curate în opinia lui. Siberianul Muzolewski nu e bărbierit. Turkmenul Almas Amirov este scos din gardă, deoarece pute şi e jegos ca un porc. În locul lui intră siberianul Mamrukov, nedormit şi nemulţumit. Plutonul aşteaptă în arşiţa de iulie. AKM-urile fierbinţi ard spatele. Cizmele se afundă în asfaltul incandescent. Sudoarea şiroieşte pe spate, prelingându-se printre fese pe picioare, în jos, în cizme. Obelele se înmoaie lipindu-se de talpă. În două minute îmi curăţ cizmele. Muzalewski întârzie. Tensiunea creşte. Este clar că după predarea postului băiatul merge la curăţat cartofi. În gardă, Paşa Şamrin – rusul din Oriol – adoarme la post. Primeşte trei zile de arest. În miez de noapte este trezit un „veteran” pentru a-l înlocui. După arest pe Paşa îl aşteaptă, după stingere, o „dare de seamă” în sala de baie. Unitatea este bântuită de hepatită. Gărzile cad la pat „secerate” una câte una. Apariţia infecţiei li se pune în cârcă  uzbecilor care nu se prea spală, nici pe dinţi nici pe corp, şi se tot dau cu nu ştiu ce untură pe păr. Clădirea Carantinei, destinată acomodării recruţilor cu regimul de viaţă a unităţii, este arhiplină. Plutonul doi are o lipsă de şaisprezece oameni. La cantină totul are miros şi gust de clor. Însă se mai îmbolnăvesc trei oameni. Nu mai ieşim din gardă câte trei-patru zile şi timpul parcă se opreşte. Tot mai des se greşeşte la descărcarea armei. Oamenii sunt obosiţi şi bagă glonţul pe ţeavă înainte de a debranşa încărcătorul. Din când în când suntem treziţi de pocnetul sonor al împuşcăturii. Râdem, deoarece vinovatul va spăla toată încperea Caraul[29]-ului. Şumeiko turbă atunci când face bilanţul muniţiei consumate. Turkmenul Ergheşev nu observă sosirea ofiţetului de servici, care intră în încăperea gărzii surprinzând pe toţi responsabilii dormind. Drept consecinţă, Caraul-ul este inundat cu nu ştiu câte găleţi cu apă şi Ergheşev freacă, de unul singur, pe jos. După predarea gărzii merge la curăţat cartofi în loc să se odihnească. După stingere este „reeducat” la uscătorie, o încăpere mai retrasă şi bine „antifonată”, unde vine de bunăvoie – procedura este una obligatorie în cazul unei abateri grave. A doua zi, la controlul de dimineaţă motivează vânătăile de pe faţă prin cădere şi lovire cu faţa de asfalt. Ofiţerul dă înţelegător din cap, ştiind care-i adevărul, însă el ştie tot atât de bine că teroarea sergenţilor este mai eficientă în menţinerea disciplinei, astfel încât nu mai insistă cu întrebările. Noi privim aprobator. Este un test de masculinitate – îi va turna sau nu pe „judecătorii” nocturni. Ergheşev trece testul. „Mujcina”[30] gândim cu toţii. În ochii noştri asiaticul, „ciurbanul”[31] capătă prima sa însuşire umană – nu toarnă pe cei de care depinde. Poate chiar mai mult – a înţeles că nu pactizezi cu ofiţerii. La baie mergem încolonaţi. La cantină – încolonaţi. Seara, la cântări – încolonaţi. Stingerea se dă pentru toată lumea. Îmi simt gesturile amplificate. Calc pământul cu patruzeci de perechi de cizme simultan. Chiar şi când păşesc singur. Însă mă simt agorafob. Mă simt gol şi neajutorat fără trupurile mărşăluind ale camarazilor care mă încadrează din toate părţile. Sunt un plâmăn, un rinichi, un ficat sau un testicol al unui trup care este plutonul unu. Cânt „Katiuşa”, ierihonic, cu patruzeci de guri. Mestec, pantagruelic, cu aproximativ o mie două sute optzeci de dinţi. Mărşăluind, aştept cu nerăbdarea comanda „RoootA!”[32] şi intrăm cu toţii în tunetul marşului cadenţat, în pasul strivitor şi reverberant al hipertrupului verde-kaki masând hidraulic asfaltul crăpat al pistei din faţa cazarmei. Plăcerea nu durează însă mult, deoarece cazarma este plasată lângă clădirea, nu prea mare, a comandamentului, iar pista de asfalt, nu prea lungă, se opreşte brusc în faţa „clubului” – o clădire cu destinaţie culturală, cu sală festivă, unde în fiecare sâmbătă şi duminică vizionăm filme, de obicei despre război. „Veteranii” stau, de obicei, în spate – fumează, râd, urlă, înjură. În întuneric se mai iscă o încăierare pentru un chiştoc mai generos, însă de obicei se doarme. O oră-jumate de proiecţie înseamnă enorm pentru un pluton istovit de nesomn. Perimetru ne suge energia în alternanţă cu Teritoria, unde ne lepădăm de puterile care ne-au mai rămas după patrulare. La sfârşitul filmului, mai în glumă, mai în serios, sergentul dă comanda de trezire. Tot el veghează ca în timpul proiecţiei, cei mai mici în slujbă să nu doarmă. Somnul este o problemă niciodată satisfăcută, la fel de gravă ca şi stăpânirea instinctelor sau a violenţei. Ares, Eros, Bachus şi Morpheus ne sunt divinităţile diriguitoare care din când în când îşi fac prezenţa prin erupţii spontane inexplicabile, impredictibile şi incontrolabile – bătăi, somnul la post, evadările din unitate pentru o beţie sau sex cu localnicele. Se ţin lanţ şi fac parte din cătănia noastră obligatorie cu tot cu alarmele inopinate, pedepsele şi arestul la garnizoană. Primul meu arest, din cele trei la activ, mi s-a întâmplat în urma suspiciunii unui sergent cum că eu, santinelă pe post, am intrat în Teritoria. Chiar intrasem pentru a-mi face nevoile, însă şi după o săptămână petrecută la „răcoare” aveam convingerea că nu avea cum să afle altfel decât de la vreun turnător, o santinelă ca şi mine care îmi observă încălcarea. Oricum, am avut trei zile de odihnă, prelungite ulterior pentru nesubordonare cu încă trei zile. Am fost închis într-o celulă de doi metri pătraţi care avea o „lejankă”[33] pe toată suprafaţa podelei. Stătea puţin strâmb şi când am ridicat-o pentru a înlătura deranjamentul, descoperisem un volum de Anatol France gros cât o biblie, însă cu o copertă roşie. Dintr-o dată situaţia se prezenta cu totul altfel, deoarece reieşea că am fost închis pe motiv de dislexie, condamnat fiind la lecturarea unei foarte groase cărţi. M-am delectat cu povestea lui Lilith, recitită de vreo patru-cinci ori, dar şi cu altele, mai mult sau mai puţin scârboase, conţinând, spre exemplu, o descriere succintă a vieţii Sfântului Francisc din Assisi şi alte scrieri nu mai puţin moralizatoare despre viaţa sexuală a tot felul de angajaţi de-ai Bisericii. Aveam trei mese obligatorii pe zi şi o plimbare la care mai şi renunţam din când în când. Lumina chioară a unui bec plasat undeva la patru metri înălţime în spatele unei plase metalice îmi era suficient. Era singura mea lumină şi pot mărturisi că după vreo trei zile de arest nu mai aveam conştiinţa succesiunii zi-noapte, ceea ce nu mă deranjă însă prea mult.

Înainte de fiecare servici de gardă ne luăm armele din Rujpak[34]. Şumeiko ne repartizează suportul cu cele şaizeci de cartuşe, pe care le inserăm unul câte unul în fiecare din cele două încărcătoare. Câte treizeci de cartuşe la un încărcător. Câte treizeci de zile într-o lună, douăzeci şi patru de luni, şapte sute treizeci de zile, „sto dnei do prikaza”, „DMB ’86 – veşaitesi”[35]. Îmi încarc muniţia la fel cum îmi trăiesc fiecare zi, într-o succesiune bine gestionată a răbdării şi atenţiei.

Suntem un pluton. Plutonul numărul unu. Plutonul. Orice ai fi sau ai face ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton. Pe care ţi-o oferă Plutonul. Valoarea pe care ţi-o alegi sau, mai degrabă, te alege pe tine prin nu ştiu ce lege a simpatiei. Oferta este una extrem de generoasă, însă alegerea o poţi face o singură dată. Ireversibil. O faci prin tot ceea ce eşti. Poţi spăla şosetele sergentului sau ale „veteranului”, ei nu mai poartă obele ca cei nou veniţi. Poţi ieşi în locul lui la post, iar „veteranul” va dormi, după cum se şi cade, o noapte completă. Poţi să cedezi, în fiecare sâmbătă, rotocolul de douăzeci şi cinci grame de unt şi felia de pâine albă, savurate mai ceva ca o prăjitură în civilie. Poţi ceva alimentele primite de acasă, ţigările, până şi propriul trup, contra unor avantaje sau scutiri, însă în limbajul nostru asta ar însemna că „locul tău e lângă budă”. Toate cele şapte sute treizeci de zile. Ne amintim de Mineev, „fetiţa”, care era transmis, ca argintăria de familie, din generaţie în generaţie de „veterani”. Chiar şi „veteran” fiind, Mineev continua să servească, mai ales pe asiaticii dornici de „poponării”, iar în ideea lor, un european, un alb, era mult mai delicios, mai „crocant” decât un măgar sau o capră, cu care nomazii de prin deşerturile Karakum sau Kîzîlkum îşi iniţiau sexual adolescenţii. Ştiam cu toţii că distanţa de la spălat şosete până la „fetiţă” era una foarte scurtă. Sau, mai rău, „lângă budă” dormeau şi turnătorii, asta în cazul în care erau depistaţi. Însă „turnător” însemna şi bătaie la uscătorie, ceea ce în izolarea după sârmă şi existenţa în urlet şi înjurătură, violenţă şi hiperemisie hormonală, însemna, într-un mod destul de probabil, transformarea rapidă în „fetiţă”. Fuga din unitate însemna, mai mult decât probabil, calea directă în batalioanele disciplinare sau, în final, sinucidere. Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul reacţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. „Disfuncţia” este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă. Umilirea, sinuciderea sau omuciderea sunt privite într-o ordine funcţională a lucrurilor drept proceduri de „sanitărie” spontană şi absolut necesară, implicită existenţei „osmotizate” în „hipertrupul” de hidră multicefală. Fapta mai degrabă decât reflexia, care este admisă doar în măsura în care determină producerea de fapte. Plutonul nu acceptă justificări, mai ales derogări de la programul comun, iar reflexivitatea este sinonim cu slăbiciunea. Slab adică laş, adică un posibil turnător, deci, s-ar putea, şi „fetiţă”.

În „edenul” nostru aproape concentraţional distribuirea şi gestionarea puterii este supravegheată cu o impresionantă stricteţe. Soldaţii pactizează, obligatoriu şi spontan, împotriva ofiţerilor şi subofiţerilor. „Praporii” (subofiţerii) sunt „viermi”, „şestiorka” (lingăii şi servii) care din oficiu merită tot dispreţul. „Veteranii” domină tot ce e suflare soldăţească, iar sergenţii deseori „veterani”, sunt ceva similar cu destinul. Dacă sergentul e „cerpac”, un veteran, chiar şi ostaş de rând fiind, îi poate ordona şi gradatul mai tânăr este obligat să se supună spontan şi cu toată implicaţia. Într-un iad ca al nostru contează doar vechimea în privaţiuni de tot felul şi reprezintă, practic, cel mai valoros articol în negocierea autorităţii.

Georgienii ţin cu georgienii împotriva tuturor, adică a ruşilor, divizaţi şi ei în „clanuri” de ruşi din stânga sau din dreapta Uralilor, ruşii din Moscova împotriva ruşilor din Leningrad (Sankt-Petersburg), împotriva ukrainienilor, însă toţi europeoizii pactizează, fulgerător şi ireversibil, împotriva asiaticilor – oamenii albi împotriva „ciurbenilor”. Astfel, noi, moldovenii, patru la număr câţi eram, primeam un neaşteptat şi spontan ajutor din partea albilor, indiferent de vechime în slujbă, atunci când eram agresaţi de azeri, georgieni, ceceni (consideraţi ca fiind ne-albi), uzbeci, turkmeni, kazahi sau marî. Rasele caucaziene pactizau împotriva europeoizilor şi asiaticilor deopotrivă, azerii musulmani împotriva georgienilor şi armenilor creştini ortodocşi. Grup separat, similar cecenilor sau georgienilor, la fel de strict şi riguros cu împărţeala dreptăţii, sunt balticii – letonii, lituanienii sau estonienii. Ăştia, însă, pactizează, de obicei fulgerător, mai ales împotriva ruşilor. „Arieni” fiind, nu pactizează cu „ne-albii” chiar când sunt în inferioritate în faţa ruşilor. Preferă să se bată până sunt călcaţi în picioare. Orăşenii sunt împotriva ruralilor, „pălmaşii” împotriva intelectualilor, nu prea mulţi la noi în unitate. Cecenii sunt cei mai fanatici, deoarece la ei nu funcţionează, exclusiv, decât criteriul etnic şi pactizează într-un mod absolut doar între ei. Moldovenii, puţini la număr, îşi mai salvează pielea aderând, bineînţeles pe rol de „şase” la un câte un grup de „albi”. Cu asiaticii nu se pactizează pe ideea de superioritate a omului civilizat faţă de un tribal. Statutul se negociază şi în funcţie de condiţia fizică, însă moldoveanul Turuta, o matahală de om cu mutră de neandertal şi cu o biografie sportivă în lupte libere, eşuează în şiroaie de lacrimi când un siberian îl taxează, spectaculos, desfigurându-l cu o cascadă spectaculoasă de pumni pe malacul fioros. La polul opus, siberianul Vano, cel mai mic de statură din toată unitatea, îl snopeşte în bătaie pe un fost halterofil de aproape doi metri. Până la urmă contează doar puterea de caracter, rezistenţa la durere şi verticalitatea în orice conjunctură. Doar aşa câştigi autoritate şi respect, iar respectul este o „marfă” la fel de valoroasă ca şi vechimea cu care se şi identifică într-o realitate în care privaţiunea şi violenţa sunt punctele de reper în negocierea integrităţii şi rezistenţei.

Zilele se rostogolesc ca bombele pe rampă, se aliniază ca şi cartuşele într-un încărcător, îmi încarc muniţia în AK, rostogolesc bombe, trăiesc zi după zi, „sto dnei do prikaza”, treizeci de cartuşe într-un încărcător, şapte sute treizeci de zile, câte o cruciuliţă în calendar pentru fiecare zi trăită. „Vot i deni proşiol” rosteşte o voce în întunericul de după stingere. „Nu i hui s nim...” îi răspunde întreg Plutonul gândind într-un gând şi simţind într-o simţire[36]. „Soldat spit a slujba teciot”[37]. Aproape o treime din cei doi ani o dormim şi ne ajută oarecum gândul că somnul nu este exclus din numărătoarea inversă a celor şapte sute treizeci de zile.

În ţara-mamă a Gulagului este normal că armata, cu înrolarea obligatorie, cu izolarea în comunităţi sexuale omogene, erodate din interior de o escaladare halucinantă a violenţei, cu un continuu „clocot” al hormonilor, să fie doar un alt fel de închisoare. Şi noi, şi ei intrăm în spatele sârmei ghimpate. Şi noi, şi ei facem faţă unei existenţe anomalice din care nu toţi scapă întregi la minte sau chiar cu viaţa. Şi astea toate în cazul în care nu este război. Dar avem şi închisorile noastre militare sau batalioanele disciplinare, iar stând la o ţigară, într-o pauză în Teritoria sau în Caraul, ascult poveşti înfiorătoare, relatate de obicei de subofiţeri, despre Disbat. Are şi Gulagul armata lui. Iar despre soarta înfiorătoare a „pufoaicelor negre”[38] în al doilea război relatează, cred, într-un mod absolut credibil doar cântecele lui Vîsoţki sau scrierile lui Soljeniţîn. Îmi şi imaginez cât de surprinşi au fost soldaţii Wehrmacht-ului să înfrunte divizii întregi de subnutriţi în uniforme negre, aduşi pe front direct din lagăre. Şi noi, şi ei ne tatuăm. Unii îşi inscipţionează pe „pagina albă” a pielii anii de slujbă – DMB şi limitele celor doi ani -, alţii – aripioare[39]. La alte arme se „inscripţionează” ancore (VMF)[40], tancuri, tunuri şi alte gadjeturi reprezentative ale activităţii timp de doi ani. Se mai pot inscripţiona şi pereţii clădirilor sau cuşculiile telefoanelor pe cele patru laturi ale Perimetrului. Textele sunt tradiţionale, ca şi pe pereţii blocurilor în civilie, însă persistă un text al cărui destinatari exclusivi eram la începutul slujbei – „DMB ’84 – ’86 veşaitesi”. La început ni se păru că este o ameninţare, mai târziu o luam drept o deliberată bătaie de joc, însă ulterior înţelesesem că era doar o opinie exprimată de nişte anonimi care „halise” deja ceva vreme din slujba asta de cărat AKM-ul de-a lungul Perimetrului şi bombe în Teritoria. Ceea ce ne aştepta în următorii doi ani merita o sinucidere.

Armata este un fel de „sport extrem”, exact pe măsura ignoranţei unor adolescenţi, oricând gata, mai mult din nesăbuinţă decât din dârzenie şi curaj, să-şi probeze limitele rezistenţei la rupere. Iar ceea aflasem în armata despre acest fenomen este că rezistenţa umană la rupere este una extrem de redusă. Aproape insesizabil, fără un simptom clar, simplu, cu un trosnet sec de bec ars. Ukranineanul Avramenko, şofer în plutonul tehnic, fuge acasă să-şi strângă de gât iubita care s-a căsătorit cu un altul. Eugen, un prieten din Soroca, ucide un deţinut în timpul evadării şi face şase luni de clinică psihiatrică, iar de atunci pleoapa de la ochiul stâng i se zbate continuu, de parcă ţi-ar face cu ochiul luându-te la mişto.

Toată „distracţia” celor doi ani de armată culmină cu sinuciderea unui uzbec cu care sergenţii Makuşin şi Balgujinov practicau „terapia” pumnului. Ştiam cu toţii ce i se întâmplă, însă nu era ceva exagerat, deoarece nu era violat, ca în multe alte cazuri pe care le cunoşteam, nu era forţat să vomite în spatele cantinei după fiecare masă, un alt caz celebru încheiat cu un proces, nu era privat sistematic de somn, într-o unitate vecină un băiat muri de infarct, nu era supraîncărcat cu munci de tot felul, nu spăla lenjerie la sergenţi. Uzbekul era fiu de nomenclaturist partinic la Taşkent, un copilaş de bani gata, ceea ce îi irita nespus de mult pe Makuşin, muncitor la o uzină de utilaje grele, şi pe Balgujinov, muncitor la sondele de petrol pierdute în taigaua înzăpezită. Inadaptabilul asiatic dădea semne de confuzie totală în ceea ce priveşte subordonarea şi ralierea la o sumedenie de coduri comportamentale nescrise, încălcând „decenţa” şi „pertinenţa” atitudinală prin orice făcea sau rostea. Iar în acea zi în care plutonul nostru plecase la cules cucuruz, băiatul ieşi la post, îşi pusese ţeava AK-ului în burtă şi apăsă pe trăgaci. Se dădu alarma, de această dată una oarecum „înfiorată”, speriată de ea însăşi şi de ceea ce se întâmplă, peste tot răspândindu-se un sentiment apăsător al unei nenorociri ireparabile, al unui fapt care se întâmpla întotdeauna altundeva şi nu în „edenul” nostru pierdut în pădure. Când ajunsesem în Caraul băiatul deja fusese dus la spitalul din garnizoană, însă totul era stropit cu sânge şi câteva gărzi frecau de zor mâzga de sânge de pe podea, de pe pereţi, de pe mese şi scaune. Hainele băiatului zăceau într-o grămadă însângerată undeva în uscătorie. Organele militare districtuale fusese alertate şi peste câteva zile în unitate sosi o echipă de procurori militari şi asistasem cu toţii la procesul intentat celor doi sergenţi. Nimeni nu a fost motivat să mărturisească ceva. Tăceam cu toţii, chiar dacă fiecare dintre noi trecuse prin „filtrul” unui interogatoriu. Sergenţii şi-au pierdut tresele şi îngâmfarea, deveniseră spăşiţi şi retraşi din prim-planul activităţilor după ora stingerii, iar uzbekul reveni înapoi în unitate cam peste trei luni de spitalizare, deoarece îşi trăsese în muşchiul oblic al abdomenului fără a-şi primejdui viaţa într-un mod grav.

Sergenţii Şibaev şi Aliev negociează cu uzbecii nivelul violenţei care le-ar putea fi aplicată. Uzbecii o vor cât mai redusă, sergenţii, conştienţi de puterea poziţiei lor, sunt de neclintit. Moneda de schimb este haşişul pe care islamicii nemâncători de porc îl primesc în coletele cu provizii de acasă şi pe care sunt dispuşi să-l ofere contra unui tratament mai uman. Până la urmă asiaticii obţin o mică derogare de la regulament, insignifiantă în opinia sergenţilor, vor fi lăsaţi să doarmă în timpul proiecţiei de film. Oricum, cu toate astea, siberianul Vano încalcă, fără a fi ştiut, târgul sergenţilor cu uzbecii, încercând, după stingere, să dea „muie” unui asiatic în timp ce bietul nevorbitor de limbă rusă dormea. Se pare că asiaticului nu-i plăcu „gustul” unei pule siberiene şi măcelul izbucneşte cu violenţa unei explozii, brusc, într-un atac de răcnete şi înjurături, răspândindu-se în valuri concentrice tot mai largi prin cazarma în aparenţă adormită. Strigătele în uzbekă alertează „veteranii” asiatici care, comiţând o derogare flagrantă de la codul mutual de pactizare, sar imediat în apărarea compatrioţilor săi mai tineri. Siberienii, indiferenţi la orice idee de justeţe, sar în ajutorul „bratanului”[41] copleşit numeric. Lovituri surde, tropot de cizme, înjurături şi blesteme, în rusă şi uzbekă, trupuri căzând la podea, strigăte de durere, mai mult în uzbekă, atunci când un pumn sau o cizmă îşi ating ţinta, totul într-un întuneric total – simfonie bruitistă, balet al orbilor, „lupta centaurilor cu lapiţii”, „bătălia de la Anghiari”, ritualuri „galante” ale jocurilor masculine şi, bineînţeles, interetnice, „hexametrie” suburbană, încântător de aleatorie, însă a cărei savoare l-ar fi făcut până şi pe Homer să se ruşineze de capodopera sa războinică. „Ciocanul” divinităţii înfuriate cade într-un mod necruţător, surprinzându-i pe toţi „actanţii” în flagrant o dată cu aprinderea neaşteptată a luminii. Şumeiko, hamsterul războinic şi, ca de obicei, turbat, împarte pumni şi şuturi cu cizma separându-i pe beligeranţii însângeraţi pentru a-i domina de la ridicola înălţime a staturii sale. Subofiţerul Şumeiko judecă, similar unui Solomon, în conformitate cu justeţea faptului vizibil – uzbecii sunt aproape în totalitate însângeraţi şi atunci sunt pedepsiţi învingătorii, însă pentru a nu-i supăra prea tare, mânia „pekinezului” îi atinge şi pe cei învinşi. Trei siberieni şi un asiatic pleacă, în miez de noapte, în arest. După plecarea lui Şumeiko, sergenţii negociatori sunt nevoiţi să împartă „prada”, adică haşişul, cu siberienii care devenind „veterani” şi fiind mai mulţi la număr, fac legea în cazarmă. Pe „câmpul de luptă” se instaurează liniştea, întreruptă din când în când de gemetele uzbecilor, iar puţin mai târziu se face simţit şi mirosul de haşiş.

În arest stingerea se dă cu o oră mai târziu, la 23.00, aşa că stăm întinşi în întuneric şi prin graţia unei santinele fumăm ţigări bulgăreşti „BT”, la fel de proaste ca şi cele ukraineşti sau coreene, însă această încălcare flagrantă a regulamentului echilibrează oarecum starea de oboseală care ne menţine treji. În aberaţia totală a unei existenţe înregimentate – defilări, exerciţii, aplicaţii, munci, rapoarte, încolonări, alarme – arestul este un refugiu şi o binecuvântare. Suntem „dezonoraţi” prin privarea de centură, de „aripioarele” de la petliţe şi de steaua de pe bonetă. Suntem, cel puţin temporal, „proscrişii”, iar în arest am descoperit o gaşcă de inadaptabili, recalcitranţi şi revendicativi, cu toţii prezentând simptome acute ale sindromului de intoleranţă organică faţă de prescripţii, disciplină, valorile existenţei spartane, supuşeniei necondiţionate şi violenţei şi virilităţii războinice. Povestim bancuri şi ne spargem în hohote de râs până în clipa în care ofiţerul de servici ne scoate, pe întuneric, afară la încolonare. Două gărzi toarnă peste tot apă şi încă cel puţin o oră frecăm betonul celor trei celule, fără a ne opri însă din râsul devenit cam ostentativ şi nelipsit de note isterice. Ofiţerul nu prea mai are ce să ne facă şi suntem mânaţi înapoi în celulă. Oboseala îşi spune cuvântul, deoarece toată ziua am descărcat pneuri pentru MIG-urile staţionate pe aerodromul din apropiere. Nu avem pături – articol de lux -, nu avem nici măcar mantale să ne învelim, deoarece e vară. Dormim în hainele de pe noi, iar la ora cinci suntem treziţi, hrăniţi şi trimişi, bineînţeles încolonaţi şi sub pază, la încărcat pneuri pentru MIG-urile dislocate pe aerodromul din apropiere. Seara avem parte de un „concert” inopinat, deoarece din ultima celulă de pe culoar se aude o voce de bărbat intonând, gutural, ceva asemănător cu doină mai prelungă şi cu o expresie ducând mai degrabă a bocet. Muzica are o evidentă tentă orientală şi deduc de aici că este vorba despre un asiatic. Apelăm o santinelă şi suntem informaţi că „artistul” este un tătar din Crimeea care ajungând „ded” comisese o abatere disciplinară mai gravă şi avea de ispăşit o condamnare la trei ani de batalion disciplinar. După ispăşirea pedepsei fusese escortat înapoi în unitatea „de origine”, însă fugi din tren şi se avântă înspre locurile de baştină. Fusese recuperat de către un pluton de convoi, arestat şi aştepta o prelungire a şederii în batalioanul disciplinar. Între timp „concertul” continua şi mă trezisem de câteva ori în acea noapte pentru a auzi doina-bocet a tătarului anonim care în limba lui „ne-rusă” îşi cânta dorul sau poate aşa îşi lua rămas bun de la viaţă. A doua zi arestatul fusese mutat şi nu am mai aflat nimic despre el. Într-o dimineaţă veni un maior care mă expedie de urgenţă la spitalul militar. Piciorul stâng îmi este infectat şi cizma este plină de secreţiile a tot felul de „cratere” supurânde de pe talpă. Luasem ciuperca de la cineva dintre uzbecii puţind a picioare nespălate. Şi cum cererea de ajutor medical era întotdeauna tratată ca tentativă de simulare şi, deci, de sustragere de la păzit Perimetru şi încărcat bombe în Teritoria, piciorul mi se umflă şi se învineţi tot mai mult până nu-l mai putusem înghesui în cizmă... Păşesc, sub escortă, înspre spitalul de garnizoană, iar din cizma stângă se aude, la fiecare pas, un clefăit oribil care, surprinzător, mă amuză şi râd de unul singur. Sunt internat rapid şi urmează două săptămâni de odihnă. În salon stau cu doi lituanieni din Kaunas care îmi povestesc despre bătăile lor cu ruşii. Amândoi sunt surprinşi să afle că sunt moldovean şi fraternizarea se produce spontan pe motive de slavofobie. Serile le petrec într-un foişor situat în faţa spitalului discutând cu un uzbek ihtiolog din Taşkent despre moştenirea olmeko-toltekă descoperită în America Centrală. Civilizaţiile precolumbiene sunt, ca şi pentru mine, pasiunea lui, primând, totuşi, vieţuitoarele acvatice. Un basarabean mai tânăr îşi încearcă autoritatea pe pielea mea, săracul. Zâmbesc la provocările lui şi la îndemnul de a-i curăţa cizmele. Sunt „veteran”, iar tânărul „salaga” comite o exemplară abatere de la ierarhia mutuală care ne dirijează viaţa. Reacţia lituanienilor, „veterani” şi ei, este fulgerătoare – inconştientul meu compatriot este supus unui tratament din codul „anti-rus” al balticilor, alegându-se cu buzele sparte şi pieptul învineţit. Surprins şi umilit, plânge şi îşi cere iertare, iar slugărnicia cu care mă „onorează” în tot restul sejour-ului meu la spital îmi provoacă repulsie şi frustrare deopotrivă. Două săptămâni trec în tihnă şi pace, în lecturi despre civilizaţiile precolumbiene, în plimbări prin parcul spitalului, în liniştea salonului spaţios. Două săptămâni trec, însă, repede şi revin, vindecat, în urletele şi înjurăturile subofiţerului Şumeiko şi în braţele „blânde” ale sergenţilor siberieni.

Biblioteca judeţeană ne oferă cărţi şi zampolitul companiei noastre, locotenentul Uglov mă trimite cu UAZ[42]ik-ul comandamentului să aleg o micro-bibliotecă de vreo două sute de volume. Fac abstracţie de uzbecii nevorbitori de rusă, de siberienii şi marî necititori de cărţi, precum şi de cecenii, azerii, georgienii şi turkmenii ignoranţi în materie de literatură universală. Îmi aleg o bibliotecă personală – Salinger, T. Wolf, T. şi H. Mann, Hemingway, Faulkner, sf-uri de Azimov, Shekley, Klein şi fraţii Strugaţki, nelipsind Puşkin şi Lermontov, Şolohov (doar „Tihii Don”[43]), Paustovski şi Astafiev (mai ales „Ţari-Rîba”[44]), Ahmatova şi Pasternak, Jules Verne şi Jack London. Nu mai dorm în cele două ore destinate somnului înainte de intrarea în gardă. Citesc un T. Wolf, o carte groasă, suficientă pentru o doză consistentă de uitare, la fel ca şi „Russkii les”[45] de L. Leonov sau „Trilogia dorinţei” de Dreiser. Nu mai dorm decât şase ore, permiţându-mi două ore de lectură după stingere. Am trăit un an întreg fără a fi citit o singură carte, în afară de „Filosofia Evului Mediu” cumpărată în Odessa şi pe care Şumeiko sistematic mi-o arunca din noptieră. Citesc Salinger, „The Catcher...”, „Nouă povestiri”, biografia lui Seymour. Constatam că best-seller-ul lui Salinger era scris despre un copil care îşi dorea să devină santinelă sau altfel spus, Veghetor, păzind viaţa. Ulterior mă uit la Mel Gibson care în filmul „Teoria conspiraţiei” cumpără, exemplar după exemplar, aceeaşi carte – „The Catcher...”. Siberienii sunt „infectaţi” de virusul Jack London, mai ales de povestirile despre Nordul îndepărtat. Vitea Zoteev citeşte Astafiev, Andrei Kuzneţov, un compatriot a lui Vitea, tot din Simferopol (Crimeea), nu se mai rupe de la Azimov. Schimbăm păreri despre Ivan Efremov şi Stanislav Lem. Amândurora le povestesc despre John Updike, deoarece adusesem şi „Centaurul”, dar şi „Abatorul numărul cinci” de Kurt Wonnegut. Teoretizăm pe marginea bokonismului şi practicăm empatizarea prin alipirea tălpilor dezgolite. Andrei este un adept al noului curent de rock – „metal”. Cu surprindere aflăm de la Vova, fiu de general aruncat de tatăl-său în armată pentru a mai dobândi puţină masculinitate, că a apărut un grup – „Metalica”, iar la televizor urmărim stupefiaţi evoluţia „efeminaţilor” de la „Modern Talking”. Comentăm acid şi ne punem probleme escatologice în legătură cu destinele rock-ului mondial. Stepa este o nelimitare, de la orizont la orizont. Trezindu-mă aici am toată credinţa că pământul este plat şi dacă i-aş atinge capătul aş putea să cad de pe el. Observ nişte movile de pământ mai proeminente împrăştiate peste tot. Sunt gorgane asemănătoare cu cel de la Pazîrîk, iar pe fiecare stă cocoţată, înfiptă în vârf, câte o „babă”, monolit imens din piatră ros de vântul continuu care goneşte vălătuci de „kovîli”. Planta rătăcitoare saltă din când în când în aer, recad la pământ izbindu-se şi săltând din nou. Urc până la o „babă” pentru a avea o panoramă a împrejurimilor. „Bătrâna” doamnă stă puţin înclinată pe o parte, cocoşată sub greutatea sâinilor imenşi pe care îi susţine cu amândouă mâinile şi intrată în pământ până mai sus de genunchi, până la şoldurile disproporţionat de mari, sub greutatea răbdării ieşită demult de sub determinările timpului. „Baba” este o santinelă, o păzitoare a trupului îngropat îndeva adânc sub ea. Urc pe un sân de piatră şi observ ceva mai încolo, pe un gorgan, enormitatea unei siluete ale cărei contururi par a fi distorsionate în pâcla înserării. Alerg într-acolo prin vântul care îmi aruncă în faţă ghemotoace rotitoare. Iarba-mi este până la brâu, însă nu remarc semne de viaţă – animale, păsări insecte. Nimic. Acea siluetă apare tot mai clară şi ajungându-i în preajmă mă opresc stupefiat. Este ceva viu, deoarece se mişcă, geme, tremură, agonizează. „Statuia” pulsează într-un imposibil mozaic de nuanţe şi bolboroseşte ceva prin gaura cavernoasă atunci când o cască salivând imbecil. Un curent de aer îi năvăleşte din intestine fluturându-i buzele îngroşate obscen şi peste care se revarsă salivă şi flegme vişinii. „Fiinţa” se sprijină într-un singur picior, gros cât un trunchi de copac din care iese ceva asemănător cu o creangă uscată. Este celălalt picior, micit, atrofiat. Capul diform îi este lăsat pe spate cu rânjetu-i întors spre cer. Coama de păr ca de iarbă îi flutură leneş în vânt. Se pipăie continuu cu singura mână pe care o are, o buturugă de mână cu floci de păr şi piele atârnând şi desprinzându-se din când în când, lăsând la vedere o carne flască şi puturoasă. Întreg trupul este acoperit de o reţea de vene sclerozate care mai crapă în puncte de flexiune şi care scapă, pulsatoriu, lichid negru-verzui. La un moment dat întreg trupul se contorsionează, capul încet se întoarce înspre mine – nu are ochi, doar o excrescenţă imensă de carne atârnândă în locul feţei – şi încearcă să mă atingă. Încep să simt că mă acuză de ceva, însă în acelaşi moment înţeleg că este o „babă” în ultimele ei momente înainte de împietrire. Mă trezesc, brusc, violent, speriat, orbit şi asurzit simultan, direct în „explozia” becurilor aprinse şi urletul prelung al sergentului Makarov: „Podiooooooom!!!”[46]. El calcă ţanţoş şi cochet pe culoarul central dintre cele două şiruri de paturi etajate, vre-o sută la număr, iar plutonul unu se „paraşutează” din paturi, marionete dezarticulate săltând grotesc sau clătinându-se somnambulic, trăgând pe ei, la nimereală,  pantaloni, obele, bluzoane, cizme – succesiunea nu contează –, aranjând patul, procedură inclusă în cele două minute destinate sculării şi alinierii. Sergentul Makarov triumfă – Edic Şibaev, gigantul acromegalic, nu şi-a încheiat cârligul de la bluzon. Plutonul unu geme surd, deoarece începe deliciul macaragiului şi tractoristului siberian Valera Makarov – „poliotî vo sne i naiavu” – antrenamentul pentru dezbrăcare-culcare şi, respectiv, sculare-îmbrăcare. Îi place această definire a exerciţiului poate şi din cauza că văzuse filmul, plin de spontaneitate adolescentină, visare, insolit şi farmec al aventurii imaginative. „Decolăm” în realitate direct din somn şi „aterizăm” în aceeaşi cazarmă împuţită în rânjetul victorios al sergentului Makarov. După două-trei ture de „decolări” – aşa se spune când salţi în pat sau, mă rog, „aterizări” când sărim, la comandă, din pat – imperfecte în opinia sergentului cu mutră de tambur-major, el licitează făcând un pariu cu întreg plutonul: el însuşi se va supune antrenamentului, deci propriilor comenzi. Cu o viteză uluitoare se dezbracă şi se aruncă în pat. Rămânem interzişi asistând la un asemenea tur de forţă, unii dintre noi nereuşind nici măcar să-şi scoată cizmele. Makarov este dezamăgit şi urlă ceva incomprehensibil cu aluzie la calea cea mai scurtă înspre originile noastre. Ne dă timp să ne culcăm cu toţii şi după o pauză generală de vreo trei secunde urlă – ciclopic, neandertal, paralizant – „Podiooooooom!!!” şi saltă, aproape imponderabil, ireal de rapid şi cu mişcări îndelung exersate, din pat, iar hainele parcă se aruncă singure pe el. Mai are timp să mai şi aprindă un chibrit, iar unii dintre noi nici acum nu reuşesc să se alinieze îmbrăcaţi pe de-a-ntregul. Sergentul Makarov are primul „orgasm” – ploaia de înjurături se abate peste uzbekul Hodjanazarov care încurcase faţa cu dosul nădragilor. De aici încolo devenim „avioane”, mai ales cei ce dorm la „etajul” superior. Urletele lui Makarov – „Vzleteli, vaşu mati!” – răsună tot mai dement. La aliniere Makarov împarte pumni în piept – este o performanţă să turteşti dintr-o lovitură nasturele de la veston –, palme peste ceafă şi urechi, loviturile în abdomen nu mai intră în calcul. Stăm „drepţi” cu toţii, fără a crâcni, iar Makarov domneşte, princiar, în teroarea deplină pe care o instaurează şi o menţine cu pumnii lui ca două ciocane. Hodjanazarov face flotări. Noi stăm, „îngheţaţi” în continuare într-o imobilitate totală. Cineva mişcă şi deja doi nefericiţi fac flotări în faţa plutonului. Uzbekul nu mai rezistă şi primeşte o cizmă de sergent în burtă. „Cam puţin” decid unii dintre noi, deoarece stângăcia asiaticului este cam artificială, aducând mai degrabă cu o provocatoare nesupunere. Din moment ce ne expune pe toţi furiei siberiene va fi supus unui act de „iluminare” internaţionalistă, mă rog, interetnică. Bineînţeles după stingere şi într-o încăpere mai retrasă şi bine antifonată care este uscătoria.

            În douăzeci şi patru martie şi, respectiv, douăzeci şi patru octombrie Ministerul Apărării emitea ordinul de demobilizare. Pentru un „ded” în aşteptarea Prikaz-ului[47] care îl transforma în „dembeli”, existau şi „sto dnei do Prikaza”[48], care erau trăite într-un mod ritualic, deoarece în orice moment un „ded” putea întreba pe oricine câte zile mai sunt până la Prikaz şi trebuia să ştii numărul exact de zile, în caz contrar ignoranţa se pedepsea cu bătaie, deoarece ignoranţa însemna lipsă de respect. În ziua de douăzeci şi patru (sau, eventual, douăzeci şi şase) avea loc „ritualul de trecere”, de schimb al calităţii care implica transformarea întregului set de obligaţii şi drepturi, obligaţiile reducându-se iar drepturile multiplicându-se progresiv şi în conformitate cu noul statut dobândit. Iniţierea se făcea cu catarama centurii. Un „duh” care de abia de împlinea şase luni de slujbă devenea „salaga”, primind şase lovituri cu catarama centurii peste fundul gol. „Cerpak”-ul primea douăsprezece, iar un „ded” optsprezece. Cine devenea „dembeli” avea parte de un simulacru de iniţiere, una „catifelată”, deoarece era „bătut” de douăzeci şi patru de ori cu... un ac cu aţă, iar simularea „loviturilor” era realizată peste o pernă pusă pe fund. Vreo patru „salaga”, doar „salaga” puteau „bate” un „dembeli”, loveau năpraznic în pernă cu acele trase cu un fir lung de aţă, iar veteranul trebuia să simuleze o durere cumplită, zvârcolindu-se şi urlând de o irezistibilă durere. Era o sărbătoare în toată unitatea şi ne jucam implicându-ne în acest simulacru de ritual, una din puţinele distracţii pe care le aveam în acel spaţiu concentraţional.

Au fost doi ani. Pentru mine au fost doi ani şi nouăsprezece zile, mai precis şapte sute patruzeci şi nouă de zile, exact cu douăsprezece zile mai mult decât s-ar fi cuvenit. Am experimentat existenţa în două realităţi diferite. Două cronotopuri eterogene într-un mod absolut. Şi această diferenţă e cu atât mai sesizabilă cu cât cei doi ani de armată i-aş echivala oricând, depliindu-i, folie cu folie, zi de zi, cu cel puţin zece ani de viaţă civilă, una râncedă, searbădă, haotică, pierzându-se printre pliurile zilelor reluându-se de fiecare dată aceleaşi, trăite cu aceeaşi lehamite şi visare deşartă, cu aceeaşi trepidaţie şi spasme comunicative, rugină, cenuşă, flegme pleoştite scurgându-se lenos în praful acoperind chiştoace, pungi şifonate de hârtie, sticle de plastic rostogolindu-se şi pocnind zgomotos sub roata unei maşini trecând întâmplător chiar pe acolo înspre o destinaţie necunoscută. Aberaţia, grotescul, absurdul, enormitatea violenţei permanentizate a existenţei militare concentrau, „împachetând” la presiuni inumane, „mucilagiile” impresive ale civiliei, care până în acea zi de unsprezece iunie o mie nouă sute optzeci şi patru, zăceau împrăştiat printre franjuri, resturi, aşchii, ţăndări, cioburi şi frânturi ale orelor şi zilelor petrecute într-o simulare anemică, dar şi uneori entuziasmată a existenţei. Însă dacă e să fiu chiar riguros, din armată revenisem într-o a treia stare pe care nu o mai puteam echivala cu civilia putrezindâ în claustrarea unui post-brejnevism decrepit. Armata fusese acea sincopă existenţială sau, poate, chiar ontologică, care dădu peste cap continuitatea indiferentă a deversării zilelor în săptămâni, a săptămânilor în luni şi în ani de existenţă civilă. Mă gândeam că doi ani nu sunt suficienţi pentru o amprentare ireversibilă a conştiinţei. Indubitabil, este o experienţă traumatică şi procentul halucinant de avansat al sinuciderilor în armată, marină sau printre veteranii Afganistanului stă drept confirmare în acest sens. Conform unot studii citite prin diverse reviste ruseşti, distorsiunea ireversibilă intervine de abia după cel puţin patru ani de privaţiune. Aşa că cei doi ani nici nu păreau a fi atât de mulţi în comparaţie cu cei douăzeci şi cinci de ani de cătănie în Rusia ţarilor. Însă cum rămânea cu câte un supravieţuitor al războiului cu naziştii, care trăsese din greu încă în Mongolia (’39), Finlanda (’39), împărţirea Poloniei (’39), republicile baltice şi Basarabia cu Bucovina (’40), ruşinea primilor înfrângeri, retragerea până la Volga, asaltul Berlinului, traversarea Hindukuşului şi suprimarea rezistenţei japoneze în China. Oare ce mai ştia face un Nikolai sau Ivan după şase ani de măcel. Mă simţeam mai bine ştiind că nu risc să devin un „nerpa”[49], însă după doi ani de militărie mă alegeam cu nişte impregnări inutile în viaţa mea civilă. 

Nu voi mai fi regăsit civilia pe care am lăsat-o în îndepărtatul iunie a lui optzeci şi patru. S-a împotrivit cu insistenţă să nu mă lase în „cătănie” şi a trebuit să repet de cinci ori drumul la Chişinău până mi-a fost acceptat dosarul de mobilizare şi am putut urca pe lângă alţi cincizeci de băieţi într-un tren înspre sinistra „Ucebka”[50] din Zaporojie. Buletinul civil mi se luase încă de la prima mea încercare de mobilizare şi m-am tot bălăngănit, „între pământ şi cer”, neavând nici buletin, nici livret militar cam vreo trei săptămâni. După trei ore de drum am coborât la Odessa, unde mi-am cumpărat o carte – „Filosofia Evului Mediu” şi am tot citit-o în restul celor zece ore de drum. În Ucebka mărşăluiam sau alergam, uitând aproape cu totul de mersul normal, alinierile erau anunţate, inopinat, prin urlet de sirene, sergenţii erau nişte fiare turbate şi înnebunite de şmotru şi muştruluială „ca la carte”, fiind vorba de litera şi spiritul din „Voienno-polevoi Ustav”, biblia existenţei militare. Plecasem în armată în timpul domniei Secretarului General Cernenko şi revenisem acasă deja sub domnia iluminată a altuia care era carismaticul şi providenţialul Mihail Sergheievici Gorbaciov. Gheaţa „zastoi”[51]-ului se topea în căldura canceroasă, invizibilă dar atât de puternică a radiaţiilor de la Cernobîl şi prin pierderea atât de ruşinoasă, după zece ani de măcel, a războiului cu Afganistanul,  începea, pentru a doua oară în istoria URSS-ului, după cea hruşciovistă, o altă „ottepeli”[52], începea „glasnosti”[53], „perestroika”[54] şi, bineînţeles, „uskoreniie”[55]. URSS-ul se destrămă nu peste mult timp în jenanta stare de urgenţă şi tot vodevilul GKCP[56]-ului din august ’91 cu Elţin cocoţat pe un tanc şi Gorbaciov sechestrat, în timpul concediului de vară, la vila din Feodosia, comunismul cu faţă umană nu a mai fost realizat, iar eu şi cu fratele meu Vladimir am plecat în România pentru continuarea „în străinătate” a studiilor superioare de specialitate. Plecasem în necunoscut şi fără nici o intenţie de a ne mai întoarce. A urmat primul război cu Irak-ul, războiul din Transnistria, războiul cu Cecenia, un alt război cu Cecenia, unsprezece septembrie, al doilea război cu Irakul şi de curând am sărbătorit aniversarea celor douăzeci de ani de când am plecat în armată. Uneori visez că sunt mobilizat pentru o a doua oară. Trăiesc cu o indescriptibilă disperare gândul unei reluări cu atât mai mult că în vis nimeresc în aceeaşi unitate – v/c 40541 –, iar la poartă mă aşteaptă, surâzând cu o vizibilă satisfacţie, chiar subofiţerul Şumeiko, împreună cu comandantul unităţii maiorul Puşkin şi comandantul plutonului doi subofiţerul Goethe. Stau cu toţii lângă KPP (punctul de control şi trecere), iar sergentul Valera Makarov, dezgolindu-şi dantura cabalină într-un rânjet obscen şi privindu-mă cu o evidentă satisfacţie cioplită în mutra lui de tambur-major, eliberează bara orizontală care saltă înspre înalturi oferindu-mi trecere liberă în interiorul unităţii. Undeva în spate atârnă, spânzurată într-un copac şi nejelită de nimeni, blonda soţie a zampoteh-ului Bausikov, iar eu constat că beţivul încornorat şi-a răzbunat, totuşi, onoarea pătată. Se aud strigătele zampolit-ului Creţu, mort la câţiva ani după plecarea mea din unitate, iar din depărtări aproape siderale se aude tropăitul surd, înăbuşit, ca de pompă hidraulică, însoţit de mugetul colectiv al plutonului unu care păşeşte, pentru a câta oară în această realitate blestemată a coşmarului meu repetitiv, direct în bezna memoriei mele, una fidelă, necruţător de slugarnică în a mă lansa cu aceeaşi promptitudine, oricând visez urât, în nisipul incandescent al Perimetrului, în lătratul câinilor şi cântul privighetorilor, în răpăitul mut al mitralierei, în absurdul repetitiv al celor şapte sute treizeci de zile, una cu nimic diferită de cealaltă, însă neasemuit şi dureros de preţioase toate, cu agoniile şi extazurile lor banale, comune, chiar triviale, lipsite de patetism, groteşti şi penibile deopotrivă...

Subofiţerul Nikolai Şumeiko a fost dat afară din armată, pe motiv că un soldat trimis de el în misiune se înnecă, mai mult din propria prostie, în râul ce curgea în apropierea unităţii. Soldatul era ukrainian şi îl chema Andrei Kovalciuk. Constelaţia atât de dragă mie şi cu care mi-am împărtăşit singurătăţile în nopţile de pe Perimetru se numeşte Orion şi am botezat-o, ca simbol al împrietenirii noastre, Constelaţia Santinelei. Simţeam şi ştiam că privea, din înalturile spaţiului astral, cu o nedisimulată simpatie înspre un omuleţ îmbrăcat într-o manta ponosită, cu o armă pe umăr, un punct negru pe firul cărăruii pierdute între două şiruri de sârmă ghimpată şi care dându-şi capul pe spate scruta cerul nocturn plin de stele.

Oleg Garaz