|
Valentin Ciubotaru
Olivia şi Andrei
Impresii si pareri personale in FORUM
Motivaţie? Mai greu de explicat. Practic e 8 Martie şi
poate simt nevoia unui cadou pe care să mi-l fac prin voi. Nişte oameni
cadou! Oamenii ăştia doi există, sunt chiar aşa cum i-am descris,
i-am întâlnit chiar aşa cum vă explic mai os, chiar Sâmbătă, pe 26
Februarie, in metrou. De fapt nu i-am cunoscut, ci doar i-am observat.
Timp de doar cinci staţii. Le-am simţit lipsa ulterior, deşi pare absurd,
şi am încercat să traduc nişte trăiri ipotetice, poate mai mult ale lui,
deşi mărturisesc, am avut la început tendinţa să mă pun mai mult in pielea
ei. Dar m-am străduit să mă abţin. Olivia şi Andrei sunt nişte nume
fictive. Sper să ajung să le cunosc odată numele adevărate. Cine ştie?....
viaţa e plină de surprize! Par oameni cu e-mail şi birou, şi cu răbdare,
suficient de inteligenţi încât să depăşească nota prea personală a celor
de mai os şi eventual să-mi raspundă.
De aceea vă rog, aveţi curajul, nechibzuiala de a recomanda articolul
acesta, cât mai multor prieteni, vorba unui anunţ umanitar – chiar şi
prietenilor din străinătate. Mai devreme sau mai târziu se va întoarce
între români. Poate pentru ei, Olivia şi Andrei e chiar un anunţ umanitar,
(sau poate pentru mine! ).
Mulţumesc! La Mulţi Ani celor cu dispozitie de primăvară!
Olivia şi Andrei
Să le spunem aşa! Nu vă cunosc, şi totuşi … atât de
familiari! atât de cunoscută mi-e împletirea voastră de reacţii şi culori.
Dureroasă, sensibilă, crudă şi atât de orgolioasă!…
În fond, tentativa e de a-i găsi pe oamenii aceştia doi. De a-i pipăi
puţin la suflet. Simt nevoia, puţin perversă recunosc, de a ma scălda în
schimbul acela tensionat de gesturi şi rugăminţi surde şi intoleranţe,
prin care am trecut într-un mod foarte personal şi eu la rându-mi, mai
demult. Aş vrea cumva, mai mult din revoltă cred, să retrăiesc acele
momente şi din perspectiva ei şi din a lui, să o înţeleg mai bine pe ea şi
să-mi însuşuesc şi detrosionez personalitatea aceea mândră şi plină de
demnitate indignată, lovită, dar demnă care calcă orgolios şi răzbunător
peste celălalt. Am revăzut incitat omul acela, femeia aceea foarte
frumoasă în sine, foarte provocatoare, cu năuceli şi vâltori interioare şi
un fel de a fi aparent retras şi demn şi într-adevăr foarte elegant
interior, dar ascuns, fără fărâmă de exhibiţionism.
… Trebuie să vă cunosc! şi pentru asta vă voi trece
prin mâinile şi gândurile fiecăruia, un fel de oc de-a focul şi apa,
ploaia şi frigul, vântul şi pământul cum ne arăta Iustin într-un moment de
inspiraţie. Totuşi trăiţi aici şi aveţi senzaţia că puteţi trece aşa
strict personali printre noi, prin vieţile noastre, neobservaţi, neatinşi
. Ei bine, vă înşelaţi! Toată lumea vă observă aici, şi chiar dacă te
ascunzi, toată lumea te vede, stă cu sufletul la gură să vadă ce spui, cum
reacţionezi, ce faci, cum îi răspunzi, cât rezişti. Şi nu te poti ascunde,
nu poţi tăcea, ochiul nostru te găseşte lăuntric oriunde te-ai refugia. Nu
te poţi retrage semeţ şi lezat într-un turn de fildeş sau piatră sau lemn
sau munte sau pădure, pentru că Sfarmă Piatră, sau Strâmbă Lemne, sau
Greul Pământului, ochiul meu, inima mea, eu, tot te voi a unge, te voi
privi, îţi voi atinge fiecare gând şi tremur. Pe tine şi pe tine Andrei,
Olivia, permanent. Imaginează-ţi că eşti într-un metrou elegant, dar
superaglomerat cu oameni ca şi tine, blonzi, roşcaţi, bruneţi, cu ochelari
şi uneori cu şapcă, tocuri şi pulovăr strâns, siclam, tot atât de inodori
şi incolori pe cât îţi eşti tu ţie însăţi, sau însuţi. Care stăm lipiţi
unii de alţii fără să ne înghiontim, fără să ne respirăm unii altora în
nas, cuminţi, dar perfect atenţi la tot şi mai ales, dar mai ales la voi
doi. Ca şi cum brusc toţi am deveni supertransparenţi, superstrăvezii şi
cu ochi şi tendoane, dinţi şi degete ca de sticlă frumos colorată, foarte
atente să prindă fiecare reflexie, cuvânt sau gest pe care să-l
metamorfozeze într-un mod foarte personal pe suprafaţa lor translucidă.
Avanta ul tău, however, este că poţi schimba tot in urul tău, te
poţi elibera oricând de orice sentiment de constrângere dacă reuşeşti să
fii tu însuţi. Ca într-un film bun, devii atât de fascinat şi atât de
adevărat încât tot ce e in urul tău, toată sala de spectatori începe
să se clatine împreună cu tine, să plângă să râdă să se revolte şi să se
inroşească odată cu tine. Dar asta doar dacă reuşeşti să te exprimi
deplin, complet adevărat, fără nici o reţinere, tu Andrei şi tu Olivia.
Numai atunci eu voi deveni tu şi mă vei putea respinge sau apropia, răni
sau iubi aşa cum vrei tu, iar ocul dintre mine şi tine va fi
“nesăţioasa şi tulburătoarea viaţă dintre Andrei şi Olivia şi teribilele
ei urmări”.
Change! Change again!
Dacă ar fi ca Andrei să gândească acum ca mine, i s-ar încreţi sprânceana
dreaptă şi i s-ar încorda arcada dinspre tine înfierată de prelungiri
nervoase ridicate din inima …mmm… ……...scuturându-se de sfioşenie inima
şi-ar împinge nodul înspre gât încet iţindu-se în vine subţiri, rapid apoi
întinzându-se pe osul umărului în sus, încolăcindu-se pe claviculă şi
pulsând încruntată pe piele până sub maxilar… “stai o clipă, doar o clipă…
cât să mă înroşesc suficient!” şi îndrăznind mai departe pe sub perciune
şi întâmplându-se bine ar răsări cu grosimi din ce in ce mai ascuţite
difuzate în evantai înspre frunte înspre rădăcina părului, i-ar creşte lui
Andrei prin plete mii de aşchii staco ii ca nişte ace de brad, assscuţite,
assscunse, vineţii, unele dintr-altele verde-roşu, verde-roşu, pulsând,
căutând, alergând înainte şi înapoi până când prinse într-un ritm ilogic
ar răbufni într-o altă dimensiune, mai expresivă şi ar aluneca în privire,
în timpan în gust şi .. şi … hmmm, iar aluneca încet şi conştient,
animalic ochiul către tine, adulmecându-te cu vârful genelor, umezindu-şi
instinctiv retina şi lăcrimând cu sânge, în picături mari, amare, sărate,
ar aluneca fierbinte pe tâmplă, obraz, pe şanţurile, drumul de a ştiut,
acelaşi, aceleaşi vene dar parcă desfăcute, parcă mai dureroase, mai
înnodate, mai meandrice, învâltorate înapoi, înapoi în gâtul-lor!, în
sânul claviculei adunându-se ca o mare roşie, cărămizie, aproape
neagră-staco iu prăbuşindu-se ÎNAPOI în inimă. Nu mai rămâne nimic în
rest, nici o urmă, nici o fărâmă, nici o ură sau pată nimic altceva decât
privirea intensă, mai liniştită acum, dar altfel, pentru totdeauna ALTFEL!
Andrei al tău are un ochi verde acum! E ciacâr! Şi nici măcar nu mai e al
tău! Cel puţin pe umătate! Dar tot te priveşte! Te mai încumeţi să-l
ingnori, să-l persiflezi? N-ar trebui!, măcar umătatea ta stângă,
Olivia! Măcar ea ar trebui să se înfioare şi să se uite cu mai multă
atenţie, să-şi ciulească puţin căuşul inimii, şi al claviculei şi al
arcadei şi ochiului… şi asa mai departe!
Sau, mai e o variantă…:
Azi am trecut noaptea târziu pe stradă şi te-am văzut dincolo de
trandafiri, pe partea cealaltă, mai răsădită. Păşeai abrupt şi încordat cu
haina strânsă bine pe lângă tine şi mâinile încrucişate în urul
pieptului, împre urul mi locului deşi marginile, desfăcute îţi fluturau
înverşunate în lături. Te-am clazonat puternic doar-doar m-oi auzi, pasăre
de noapte să vii să-mi sângerezi de sub coaste din şold – ca pasărea aia
celebră – sau măcar să-mi insulţi o privire străpunzătoare, obscen de
crudă de să-mi răvăşeşti vintrele. Dar la tine se făcea că e ziuă, bătea
vântul puternic alunecându-ţi cu dârzenie pe frunte şi înnegrind cerul cu
pletele tale, veneai tu cu toată lumea ta în piept, înnodată bine în mi
loc cu toate gândurile şi cuvintele rude şi poveşti, nebunii legate bine,
ascunse bine, dar explodând de furie în gesturi încă nesonore, răbufnind
surd şi abrupt in fluturări de mantie ca o tornadă, trecând prin flori,
prin frunze şi păduri de amintiri, tăind abrupt paşi mai sus de coaste şi
mai sus de cuvinte prin privirea mea de atunci. Ca şi cum ar fi fost zi,
Ziua Aceea!
Dar totuşi, ziua aceea a fost altfel. Sâmbătă, 26 Februarie 2005 Olivia şi
Andrei au luat metroul de la Apărătorii Patriei. El a trecut primul de
aparate, a aşteptat-o spăşit de partea cealaltă şi au coborât încet
scările. Metroul spre Unirii. Nemişcaţi pe scaun două locuri chiar lângă
uşă. Metroul destul de liber. În urul prânzului. La 12:15 coborau la
Unirii.
El: înalt. Foarte înalt, subţire, cu ochelari, şapcă neagră, haine închise
la culoare, dar tinereşti, oarecum clasice. 27-30 de ani, palme mari,
liniştite, un pic de deznăde de în imobilitatea lor. Adus puţin de spate,
parcă pentru a reduce din înălţimea impresionabilă, cu umilinţă, cu
tristeţe, dar plin de solicitudine în cele câteva gesturi tăcute.
Ea: Cam aceeaşi vârstă, siluetă delicată. Puţin obosită ca după o vizită
prelungită peste noaptea ce trecuse. Şaten roşcată cu o tentă mai deschisă
spre creştetul capului, părul desfăcut drept mai os de umeri, ochii
căprui, faţă distinsă, nas ferm, bărbie rotundă şi gură machia fără
excese. O haină de culoare sobră, decentă, cu o deschidere a gulerului
spre piept. Pe dedesubt un pulovăr subţire, siclam sau lila pe corp. Cizme
elegante. Ţinută dega ată, nepăsătoare, dar mai mult o nepăsare tolerantă,
absentă în reacţii, decizii, pasul echilibrat şi rar, fără nici o grabă,
fără nici o îngăduinţă, sau adaptare la un pas in doi. Domină scena deşi e
mai scundă cu un cap şi ceva decât el, îl urmează deşi i se refuză în
permanenţă în tăcere ca prezenţă sau partener.
Nu se ţin deloc de mână. El nici nu ştie cum să o atingă. Olivia e rece la
orice gest al lui. Andrei coboară treptele, merge printre oameni mereu cu
umătate de pas–un pas înainte semiîntors mereu spre ea, să o prote eze,
să-i facă loc, dar se reţine la cel puţin 20-25 centimetri distanţă să n-o
deran eze. O aşteaptă răbdător la fiecare pas. Pare un menuet surd şi
frustrant, cu paşi delicaţi ai lui în urul ei şi condescendenţi
reduşi in bunăvoinţă cât se poate de mult din partea ei. “E bine pe aici?”
o întreabă el mai mult din ochi în ultima clipă arătând o uşă a trenului
care intrase grăbit în staţie impasibil la scenă. La fel de impasibilă şi
ea. “Oricare, nu contează, n-are nici o importanţă, NIMIC n-are nici cea
mai mică importanţă! Nici măcar dacă prindem metroul sau nu, nici măcar
unde a ungem sau când, nici măcar dacă eşti aici sau nu. Dacă ţii
neapărat, … pe aici” se descifrează foarte elocvent gestul ei scurt din
mână. Fără nici un cuvânt, ridică pe sfert braţul drept cu degetele
răsfirate dega at, indicând undeva neclar înspre uşă. Se aşează, ea întâi
în dreapta, el pe urmă pe scaunul din margine. Ar da să se uite la ea,
schiţează chiar un uşor gest cu capul, dar e în zadar. Ea priveşte în altă
parte. Nu se uită spre ceva cu vreun interes anume. Dar îşi menţine
privirea mereu undeva unde Andrei îi poate citi cu uşurinţă profilul.
Nimic histrionic însă, nimic vădit. O scenă de teatru strict pentru
cunoscători. Dar destul de crudă, în care pluteşte foarte intens senzaţia
unui iremediabil. Scenă cu noduri de inimă şi deznăde di pentru el. Cu
lacrimi de nervi, priviri pline de reproş şi indignare din partea ei,
consumate însă în altă parte, într-un ritual intim parcă, în urmă cu
câteva ore. El ar da orice să repare ceva, dar gesturile excentrice nu par
soluţia potrivită şi el ştie bine asta. Cât de bine!
Sunt fascinanţi în minimalismul expresiilor. Şi totuşi cât de esenţiale
sunt fiecare lipsă de gest, fiecare ridicare de deget, fiecare necuvânt.
Ce poate fi atât de grav? Ce oare s-a întâmplat, ce poate despărţi nişte
oameni în aşa hal, ce-i poate împinge la tensiuni absurde ca asta? Te uiţi
uneori la unii oameni, par atât de reali şi de sinceri, atât de sensibili
în emoţie, atât de subtili în reacţii că nu înţelegi unde e piedica,
unde-i nemernicia aia care să tranforme în monstru un om cu atât de mult
bun simţ! Şi ce anume e atât de imposibil de tolerat sau de înţeles pentru
cineva atât de profund şi complex cum transpare Olivia la fiecare pas?! Mă
loveşte scena cu atâta forţă încât îmi vine să mă iau după ei. Îmi pare
atât de incredibilă, improbabilă coincidenţa lor aici, alături de mine,
urcând într-o staţie atât de trivială şi periferică cum e Apărătorii, că
am senzaţia că n-o să-i mai văd vreodată, că oameni ca ei nu merg cu
metroul. Se plimbă cel mult agale, foarte personali şi integri
revărsându-şi unul altuia iubiri şi uri în tăcere, prin Cişmigiu sau
Herăstrău în momente atât de clare cu sonoritate şi culoare proprie încât
îţi tremură mâinile, ţi se roşesc ochii privindu-i. Trebuie să vă
întâlnesc! (You should try listening to Moby’s “Drive” while reading this,
I did).
La Unirii s-au ridicat în picioare. Ea se ţinea de bară lângă uşă şi, în
timp ce metroul încetinea, Andrei, puţin in spatele ei, încerca s-o
mângâie pe părul revărsat dincolo de umeri. Timid, uşor, enervant de
delicat, cu o rugăminte în gesturi, îi aran a şuviţele întâmplătoare pe
nişte nevăzute fire ale înţelegerii – Nici o reacţie. O ia uşor de cot cu
o clipă înainte de deschiderea uşilor. Nici o mişcare! Coboară şi îi
urmăresc cu nerăbdare cum merg spre scările rulante. Ah, de i-aş mai vedea
o clipă! M-am rugat să coboare la o staţie-două înaintea mea, să mai văd
un gest ceva! Pe treptele in mişcare el, mai os decât ea, îi mângâia
din nou părul, nu pe cap, doar pe capătul pletelor, puţin, abia atins.
După două-trei clipe Olivia îşi ridică palma la tâmplă şi îşi mută toată
podoaba pe umărul celălalt. Asta e tot.
“Wake up, wake up Tristan!”
“29 Februarie 2004…multă lume, evenimente amestecate. Ţin minte însă că în
ultima parte eram eu cu Mihai, mă plimbam printr-un mall sau prin oraş,
sau veneam de la un film, nu mai stiu şi m-am oprit într-un fel de…
Lafayette, un fel de store inside a mall, un magazin de lucruri de lux şi
nebunii femeieşti cu minitarabe sofisticate din lemn cu multe accesorii,
ce stăteau pe sertare şi rafturi aran ate. Şi treceam de la o tarabă la
alta… hmmm, acum imi aduce a un fel de vânătoare de mărţişoare… şi la un
moment dat nu mai eram cu Mihai ci cu tine. Discutam relaxat despre
lucrurile de acolo. O discuţie familiară şi plăcută. O împărtăşire,
comunicare le eră în care eram amândoi politicoşi unul cu altul dar
relativ intimi. Ce m-a surprins a fost relaxarea mea şi, prin empatie, a
ta. Care in mod natural nu implica nimic “demanding”. Nu-ţi ceream nimic,
nu revendicam nimic. Ci totul părea firesc la locul lui. Când m-am trezit,
mă simţeam încon urat de o căldură şi linişte plăcute, dar nu-mi puteam
imagina cu uşurinţă cum voi putea trece peste tensiunea creată de doi ani
incoace. Revenind însă. În acel small-talk familiar – de parcă ţi-am fi
cumpărat pantofi sau poşetă – am luat-o impreună la un moment dat din loc
şi în timp ce mergeam, m-am apropiat oarecum involuntar de tine şi fără să
mă gândesc prea mult, te-am cuprins uşor pe după mi loc. Erai elegant
îmbrăcată, cu o notă distinsă în culori calde – be sau maro. Aveam
chiar senzaţia că purtai poncho-ul ăla al tău în carouri. Te-am prins uşor
aproape, pe sub eşarfă sau voal sau poncho (ce-o fi fost) şi te conduceam
uşor. Te simţeam aproape şi m-a bucurat că simţindu-mă şi tu ai continuat
să mergi cu mine, de parcă totul ar fi fost normal. A fost exact cum mă
simţeam când te curtam, de fapt ne curtam reciproc tacit a doua oară. Ne
tatonam discret şi plăcut. Cu bucurii şi tandreţi semiascunse şi un zâmbet
cald, interior.”
……………….
“17 Martie 2004 … Astăzi mi-a apărut din nou, aproape live în timp ce
mâncam când am a uns acasă. Îmi stătea imaginea ei în ochi de parcă era o
emblemă holografică, neaşteptat de tridimensională şi ataşată pe un produs
normal, curent, neutru cum este momentul mesei. Moment ce se compune din:
lingură – farfurie – cartofi – zeamă – întuneric – mâna ce ce respectă un
ritm simplu, un interes instinctiv pentru porţia de lichid pe care o
anticipează gura căutând cu ochiul printre cartofi exact acea combinaţie
de pete de ulei şi apă cu vegeta ce s-ar potrivi perfect nevoii din
secunda următoare. Urmează drumul aproape nematerial, uitat fulgerător
spre gură pe fondul mulţumirii că alegerea acestei înghiţituri a fost
bună. Şi figura se reia … în timp ce singurele lumini sunt cele pe care
urnalul de seară cu vestea tragică a încă doi morţi şi trei dispăruţi
români în atentatele de la Madrid le îngăduie. Şi brusc simt în acest
amalgam nedesluşit de senzaţii banale, superficiale, o prezenţă caldă, o
umbră caldă întruchipată cum mi se interpune între încheietura mâinii şi
gură şi parcă mi se caţără în miros şi în piept, în piept, în obraz şi în
frunte cu profilul ei care întotdeauna vrea să spună ceva - un cuvânt, un
gest important, neadormit, cu marcă!… hm, marca Olivia. Sunt surprins şi
mă delectez cu fulgerătoarea apariţie. Un moment similar: mai devreme cu o
oră, în faţa facultăţii, spre staţia de troleibuz mă atinge cineva pe
umărul stâng, uşor cu gentileţe şi politeţe rafinată (aşa cum te ştiu că
poţi s-o faci). Eram şi aşa predispus în acea zonă la mai mult sau mai
puţin involuntare gânduri în ceea ce te priveşte. Aşa că îţi dai seama cum
am tresărit.
Erau două franţuzoaice care m-au întrebat frumos
în franceză unde e Piaţa Universităţii şi unde e Mac Donalds.”
Valentin Ciubotaru
|
