|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
ELIS RÂPEANU - REGINA EPIGRAMEI ROMÂNEŞTIClaudiu COMAN Grafica de Roca Impresii si pareri personale in FORUM
Epigrama este o specie literară a genului liric, care se bucura de indelungată tradiţie. Este,poate, cea mai veche formă de literatură din istoria culturii umane. Ea s-a născut ca inscripţie (de altfel, înseamnă chiar inscripţie pe…,din limba greacă, epi=pe, grafein=a scrie) pe pietre de mormânt, pe statui, pe scuturi şi alte arme, pe obiecte oferite zeilor sau persoanelor importante. Atât materialul, în general dur, cât şi spaţial restrâns, i-au impus de la început un text cât mai scurt şi mai concentrat. Lungul drum al afirmării epigramei ca literatură a început în momentul în care informaţia seacă şi rece capătă diverse conotaţii şi o formă îngrijită, în care încep să-şi facă loc mijloacele literare (epitete, comparaţii, exclamaţii…), un pas important fiind făcut în momentul în care apar inscripţii în versuri, acestea dând un plus de relief şi durată ideii exprimate, în general, în distihuri. Conotaţiile permit transpunerea realităţii în altă zonă, fie afectivă, fie afectiv-ironică, fie în zona patosului. La fel de importantă este nuanţa aforistică pe care o capătă de timpuriu. Deci,încă din primii paşi făcuţi, epigrama îşi conturează cerinţele, individualizându-se stilistic prin lapidaritate, prin noutatea ideii sau exprimării,ce picură ironie sau umor, ca sa folosim un termen modern, prin spiritualitate, cu alte cuvinte.
Elis Râpeanu, Epigrama în literatura Română Partea I-a: Scurtă privire asupra epigramei în literatura universală Capitolul I: Tradiţia milenară a epigramei
Lucrarea cuprinde în cele 592 de pagini „rezultatul muncii de cercetare desfăşurată între 1986-2000” (aşa cum rezultă din nota autoarei) şi este structurată pe două părţi şi un rezumat în trei limbi: româna, franceză, engleză şi „umple un gol in istoria şi critica literară, încercând să confere epigramei locul pe care-l merită în câmpul literelor”. Asa cum declară autoarea: „Revenirea impetuasă a acestei specii în literatura română, răspândirea ei pe harta ţării şi chiar dincolo de ea, acolo unde trăiesc români, impuneau un studiu care să-i pună în evidenţă valoarea şi să-i limpezească statutul literar.
Lucrarea susţine continuitatea în timpul şi spaţiul românesc a epigramei, de la începuturile ei, situate pe la mijlocul secolului al XIX-lea, până în zilele noastre, subliniind faptul că ea n-a dispărut nici în perioadele de restrişte, ci şi-a restrâns aria până la pragul minim, fără să-l depăşească. Cum epigrama românească nu poate fi ruptă de epigrama din literatura universală, prima parte a lucrării: „Scurtă privire asupra epigramei în literatura universală”, este dedicată istoriei milenare a acestei specii literare care, în ciuda transformărilor pe care le-a suferit şi care i-au deturnat aproape total semnificaţia, şi-a păstrat denumirea cu care a apărut acum aproximativ 27 de secole în Grecia. Aceasta se explică, mai ales, prin faptul că şi-a păstrat de-a lungul secolelor caracteristicile impuse iniţial, de spaţiu restrâns şi duritatea materialului (piatră, metal, etc.) pe care era scrisă, scurtimea textului şi concizia mesajului.
Lungul drum parcurs de epigramă - inscripţia la epigrama literară a început în momentul în care informaţia seacă şi rece, cu alte cuvinte denotaţia - capătă conotaţii de natură diversă şi o formă ingrijită, incluzând şi mijloacele literare. Scrisă la început în vers epic (Terpandru, secolul VIII i.Chr.), epigrama greacă se stabileste definitiv la versul elegiac, primul autor care foloseşte acest vers fiind Arhiloh (secolul III-II i.Chr.) - unul dintre cei mai mari poeţi ai antichităţii. Perioada alexandriană (secolul III-II i.Chr.), se caracterizează prin marea inflorire a culturii greceşti, in general, şi a poeziei în special, ridică epigrama pe o treaptă superioară: micile compozitii, denumirea ca atare, sunt pline de semnificaţii şi au un limbaj cizelat cu grijă. Tematica se extinde la orice subiect şi, în plus, apare satiricul şi, într-o manifestare palidă, acel element de vivacitate intelectuală-surpriză adusă de noutatea ideii, acel inefabil numit mai târziu spirit, specific epigramei moderne.
De la greci epigrama este preluată de romani, vestiţi prin spiritul lor lapidar şi caustic. Au excelat, în scest „gen” restrâns, în primul secol înainte de Christos, Catullus, Caton şi Veron, apoi, în primul secol dupa Christos, Petronius. Cel care a dat străluciure epigramei latine, fixând statutul literar al acestei specii, este Marcus Valerius Martialis (40-104). De altfel, Lessing îi ignora pe greci şi-l considera pe Martial drept creatorul epigramei. Acesta a rămas nu numai ca părinte al epigramei, ci şi unul dintre cei mai mari epigramişti ai literaturii universale. Principiul după care s-a condus în epigramele sale a ramas valabil până astăzi: Parcere personis,dicere vitiis (critică persoanele,atacă viciile), principiu care conferă de fapt, catrenului epigramatic generalitate, făcând abstracţie de situaţia (persoana) care l-a generat. În evul mediu, epigrama cunoaşte un hiatus: creştinismul occidental respinge asemenea producţii, aruncând anatema împotriva râsului care conţine „scânteie luciferică” şi-l îndepărtează pe om de frica de Diavol, dar şi de Dumnezeu. Epigrama circulă, totuşi, prin antologiile greceşti, cele mai cunoscute fiind cea din secolul al X-lea (Antologia lui Constantin Cephalis) şi cea din secolul al XIV-lea (a lui Maxim Planudos). Odată cu Renaşterea, reapare şi epigrama, mai întâi în latină, apoi în limbile naţionale, care-şi afirmă individualitatea.
Lucrarea trece în revistă apariţia, dezvoltarea şi declinul epigramei în literatura italiană, spaniolă, engleză, germană, rusă, subliniind contribuţia literaturii franceze la inflorirea şi modernizarea acestei specii literare, atât de potrivită spiritului francez lapidar, maliţios şi chiar caustic. Românii au venit mai târziu la festivalul epigramei, în pragul epocii moderne, dar, după afirmarea ei, n-au mai abandonat-o: au înflorit-o, i-au imprimat trăsături specifice umorului naţional şi şi-au apropiat-o.
Partea a II-a a lucrării - cea mai ampla - este dedicată epigramei româneşti, stabilind ca metodă de lucru, etapele parcurse de această specie, urmărindu-se două aspecte; pe de o parte, manifestările livreşti în care apare denumirea de epigramă, fie că e vorba de forma versificată, fie în proză, pe de alta parte, drumul parcurs de la umorul popular (strigături, proverbe ,ghicitori) la creaţia literară cultă, până la emanciparea ei definitivă (sfârşitul secolului al XIX-lea), apoi evoluţia ei în epoca interbelică, situaţia ei în timpul comunismului şi inflorirea făra precedent în actualitate. Realizarea şi apariţia acestei lucrări nu ar fi fost posibilă fără „imboldul şi susţinerea morală” (aşa cum afirmă autorul) a numerose personalităţi, precum regretatul Mircea Trifu, primul preşedinte al Uniunii epigramiştilor din România (1990-1994), cel care a unit în jurul Clubului epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” intreaga mişcare epigramistică din ţară, timp de un sfert de veac (1969-1994); directorii Bibliotecii academiei, academicianul Gabriel Strempel şi scriitorul Fănuş Băileşteanu; profesorii şi cercetătorii ştiinţifici Ştefan Cazimir, Alec Hanta, Paul Cornea, Dan Grigorescu, Dan Horia Mazilu, Gheorghe Ciompeag, Vicu Mândrea, Cornelia Rădulescu, Stancu Ilin, Gheorghe Barba, Dan Bărbulescu, Galena Bădică, Georgeta Petrescu, Sanda Mihăescu şi a „confraţilor” epigramişti Efim Tarlapan (Chişinău), George Zarafu (Bucureşti), Nicolae-Paul Mihail (Sinaia), George Petrone (Iaşi) şi mai ales fără susţinerea materială a poetului Toma Istrati, care în articolul “Zbor singular în universul spiritului” declară: „Consider că această lucrare redă demnitatea epigramei, atât pe plan naţional, cât şi universal. Autorea, ea însăşi epigramistă de primă mărime a Ţării, s-a aplecat cu dragoste şi cu înţelegerea problematicii asupra acestui ’fleculeţ’ al literaturii, care dă noi străluciri spiritului românesc”. Prahoveancă la origine, s-a născut (când n-are importanţă, important pentru epigrama românească, e că s-a născut) lânga Ploieşti, la Valea Călugărească, unde, ”cuibul copilariei din mijlocul văilor” i s-a legănat „între un deal şi o vale”, după cum mărturiseşte într-una din poeziile sale. A publicat mai multe volume de poezii, în care suflul poetic nou şi gândirea modernă întineresc versul clasic, şi două volume de epigrame, în care spiritul său sclipitor pune în umbră majoritatea condeielor masculine din breaslă. Cum epigrama a izvorât în mod firesc din scanteierea spiritului românesc, într-un anumit stadiu de dezvoltare a literaturii, iar românii au susţinut-o neîntrerupt mai bine de un secol şi jumătate, reuşind s-o înobileze şi să dea noi străluciri epigramei universale, consider că, pentru mine, e o datorie de onoare să sprijin material publicarea acestei lucrări. În acest fel, îmi exprim admiraţia pe care i-am purtat-o dintotdeauna frumoasei şi scânteietoarei românce care a devenit, în premieră mondială, doctor in epigramă, adica doctor în filologie, având drept temă de cercetare epigrama.”
„Johann Wolfgang Goethe, genialul creator al lui Faust, a intuit, între altele, un mare adevăr despre arta cuvântului: orice poezie este ocazională. Altfel spus, poetul alcătuieşte un pastel pe baza peisajului pe care are ocazia la un moment dat să-l contemple, scrie o odă cu ocazia sărbătoririi unui eveniment oarecare, compune un pamflet ori o satiră cu ocazia indignării provocate de o faptă reprobabilă, izvodeşte o epigramă cu ocazia constatării unei nepotriviri flagrante între aparenţă şi esenţă etc. Totul, consideră poetul german, sau aproape totul, trece în poezie cu o anumită ocazie, este ocazional, inainte de a căpăta veşmântul perenităţii, al veşniciei chiar, graţie într-aripării pe care poetul o gândeşte şi o face fapt...” afirmă poetul şi criticul literar Marcel Crihană în articolul: „Pe urmele unei intuiţii a lui Goethe”.
Elis Râpeanu nu a ratat nici o ocazie, ea a creat, a stârnit, a provocat ocaziile. Secretul donmiei sale nu constă în a vorbi. „Vorba lungă” este cel mai mare duşman al tau. Cu cât vorbeşti mai mult cu atât dorinţa de a face se diminuaează. Aici este cheia problemei: oamenii trebuie să aibă dorinţa de a face. Fără dorinţă nu poţi avea nimic. Doamna Elis Râpeanu în primul rând a dorit, a vorbit puţin şi a scris, a compus, a izvodit. Sumarul bio-bibliografic al domniei sale este imens: zeci şi zeci de premii, distincţii şi titluri obţinute, autor a zeci şi zeci de lucrări, membru activ la numeroase cluburi, asociaţii, fundaţii, cenacluri din ţară, prezentă în numeroase volume colective de poezie, antologii şi culegeri de epigrame, colaborator la un număr mare de publicaţii (cotidiene, reviste literare, de umor, de epigrame). Domnia sa este atentă la spectacolul vieţii din jur, dar nu contemplă cu bonomie realitatea şi nu trece mai departe prin lume în vârful picioarelor, ci, aşa cum afirmă Val. Sparand Popescu (Păcală, anul VI, seria nouă, nr.17, 1995, p.10): ”Regina epigramei româneşti - Elis Râpeanu este un causeur înzestrat cu o vervă nesecată şi plină de atracţii, mânuind la nivelul academic ironia, în mod picant şi nici o data ofensator. Epigramele sale inundă sufletele celor hărăziţi să guste umorul, iar calităţile sufleteşti şi intelectuale, care o clasează printre cei mai talentaţi epigramişti, îi conferă dreptul de a fi <<botezată>> regina epigramei româneşti.”
Încă de la început, regretatul Mircea Trifu avertizează „confraţii”, (cu ocazia înmânării carnetului de membru al Clubului Epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” în aprilie 1986): „Şi acum a sosit momentul primirii în clubul nostru a unui nou membru, cineva care vine tare din urma şi care va avea un cuvânt greu de spus în epigrama românească: tovarăşa Elis Răpeanu”.
Privită, uneori cu invidie, alteori cu admiraţie de către confraţi, Elis Râpeanu s-a bucurat intotdeauna de dragostea şi respectul domniilor lor - in general, bărbaţii - ecourile exprimate în proză, versuri sau epigrame find grăitoare: “Cartea doamnei Elis Râpeanu marchează o premieră absolută: autoarea este prima femeie care îndrazneşte să scoată un volum de epigrame, înaintea domnilor barbaţi care se trezesc astfel ca au rămas de caruţă. E drept, creaţii asemănătoare au apărut destule în ultima vreme, dar, din cauza valorii lor scăzute, nu prea avem cu ce ne lăuda, ele creând un adevărat deserviciu acestei îndeletniciri literare, bazată în primul rând pe spirit şi subtilitate… În cartea de epigrame a doamnei Elis Râpeanu, umoriştii pârâţi vor căuta în zadar ’spirite de glumă’ cu soacre sau cu chelii. În orice caz, volumul este cel mai bun din cele vreo şapte-opt apărute în ultimii doi ani, pe cheltuiala martirilor de autori, crunt loviţi de aşa-zisa tranziţie…” (Nicolae-Paul Mihail, Cuvânt înainte, Epigrame, apărut în 1995).
**************************************************************************************************** Comentarii la lansarea volumelor „Amfora de vis” (Poezii şi epigrame), Casa de Cultură a M.I., 19 septembrie 1995
Florin Saioc:
„Azi Elis nu ma mai miră C-are-o mare poezie: Dânsa scrie cum respiră Şi respiră-aşa cum scrie.”
*** „Elis iute-i ca o ciuşcă Şi ia foc ca o benzină, De muşcat să ştii că muşcă, Însa nu e asasină.”
*************************************************************************************************** George Petrone (Radio Iaşi, emisiunea „Pperpetuum duminical” din 2 martie 1997)
„Situată, şi nu de azi - de ieri, pe o treaptă foarte înaltă pe scara valorică a epigramei româneşti contemporane, domna Elis Râpeanu îşi încântă cititorii cu catrene ale căror combinaţii de esenţă emană din osmoza continuă dintre umorul blajin şi condescendent şi satira directă şi necruţătoare, cele două ipostaze hrănindu-se reciproc cu germeni ce variază după subiecte şi imprejurări. Cu raza Roentgen a acuităţii spiritului, în epigramele sale sunt proiectate atât sechelele societăţii în tranziţie, cât şi tarele etern omeneşti.”
*************************************************************************************************** Vasile Bârzu (Chişinău,4 mai 1997)
POETEI ŞI EPIGRAMISTEI Te văd ca pe Elisabeta, Sper să-mi permiţi alegoria, Când într-o mână ţii floreta Şi în cealaltă poezia
*** FĂRĂ SĂ VREI Când muzele ţi se închină, Tu mai aduci din partea mamei Şi un prenume de regină În dinastia epigramei.
*************************************************************************************************** Corneliu Costăchescu, August 1997
N-aş dori cunva s-o doară, Dar o văd aşa mereu: După zodii, o fecioară, După poante însă, leu.
**************************************************************************************************** Privilegiat de soartă, am avut fericita ocazie de a mă adăpa la izvorul nesecat al profesionalismului, dăruirii, cutezanţei şi spiritului de sacrificiu al „Reginei epigramei româneşti”. În loc de concluzii cu permisiunea domniilor voastre, redau câteva „producţii” ale distinsei doamne (Elis Râpeanu):
EPIGRAMĂ Printre-atâtea multe leacuri Date-n dar de Dumnezeu Vă asigur că, de veacuri, Epigrama-i panaceu.
*** EPIGRAMA SE RECOMANDĂ Deşi-s un zbor ce ţine-o clipă, Din poantă-mi creşte o aripă: C-un zambet, de păcat dezleg Şi cuceresc un Rai întreg!
*** UNUI EPIGRAMIST CARE JIGNEŞTE Acest epigramist e-adept Al biciului cel indigen Şi tună, fulgeră, e drept, Dar n-are plesnet la catren.
*** O DEFINIŢIE DINTR-O MIE Epigrama-i un ţânţar Care-nţeapă-n mod bizar Sau un trandafir hain Prevăzut c-un singur spin.
*** TRĂIASCĂ UMORUL Când Crăciunu-i un mister Şi-Anul Nou ’şi-ncepe zborul, Între lacrimă şi cer Salvator e doar umorul.
*** CONFRAŢILOR DE DINCOLO DE GRANIŢĂ Steaua mea şi steaua lor Se aprind de-acelaşi dor Şi frăţia nu se schimbă Cât vorbim aceaşi limbă.
*** SUFLETUL EPIGRAMISTULUI Vânează păcătoşi şi vicii, Dar nu-i din fire sângeros Că-n jocul lui de artificii E-alăturea de pacatos.
*** EPIGRAMIŞTII ÎN TRANZIŢIE Epigramiştii n-au răbdare La ei tranziţia-i o stare Îşi dau tot duhu-n patru rânduri Şi trec apoi în patru scânduri.
*** EPITAF EPIGRAMISTULUI Cum moartea vrut-a să mă-nhaţe, Sub crucea mea cu patru braţe, Ca-n epigrama-n patru randuri Zac împacăt în patru scânduri.
*** MINIFABULĂ Capra, vită de neam mare, Tot cu coda-n sus stătea Şi-un tăune oarecare A-nţepat-o undeva
Morala: Când s-a pomenit vreodată Să trăieşti la nesfârşit Şi cu coada ridicată, Şi cu fundu acoperit?
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
